Despre ceea ce ati scris doar cateva precizari. In primul rand vad destul de vulnerabila intelegerea libertatii ca NU fiind doar o chestiune de alegere. Consider ca viziunea metafizica a libertatii consta in menirea omului a se perfectiona, tinde catre Divin prin intermendiul creativitatii lasate ontologic cadou de catre Creator si pe baza propriilor decizii/alegeri facute in fiecare moment al vietii. De asemenea trebuie facuta o segregare fireasca intre libertatea individuala si cea a comunitatii. Statul roman, de moment, nu ingradeste libertatea individuala lasand cetateanul simplu sa aleaga zilnic ce mijloc de transport sa foloseasca si carei icoane sa i se inchine. Am sa fac (cu ingaduinta d-voastra) un copy/paste al unui mesaj lasat de mine chiar ieri pe un site in care se explica Libertatea si notiunea de Bine.

Pentru ca nu am decat o intelegere subiectiva a notiunii de BINE atunci nu am cum sa gasesc decat o anumita similitudine intre Dumnezeu si acest concept dar in nici un caz egalitate. Este El cel ce a inventat BINELE din care rupem in fiecare zi salbatic halci ca niste fiare salbatice, il trunchiem dupa care il ambalam cu funda rosie. Si credem ca e… bine.
Binele lui Dumnezeu a fost acela de a suprima Sodoma si Gomora pe cand Billy Graham sigur le-ar pune antene satelit sa prinda evanghelizarile de la BillyGraham TV, binele Creatorului a insemnat o mana a lui Isus intinsa lui Petru pentru a nu se scufunda in mare pe cand eu poate in romanul meu as fi inecat personajul ca sa dau o lectie celorlalti ucenici cu ce inseamna credinta. Dumnezeu e mai presus de intelegerea noastra si totusi e asa de prezent in trairea momentului.
Situatia actuala a Bisericii din Romania este tocmai rezultatul acestei truncheri a intelegerii lui Dumnezeu. A devenit un mit, un personaj departe de noi cu care cochetam doar in momente depresive. Instutionalizarea unor domenii pur spirituale care fiinteaza de fapt in ele insele a mecanicizat un proces care se voia initial sfant, duhovnicesc.
Rutina serviciilor, formarea unui stil vestimentar, explozia mass-media, folosirea termenului de “Dumnezeu” la doua fraze, au format o proteza perfecta in societatea contemporana care din nefericire nu poate avea niciodata functiile unui membru real din carne, oase, muschi si nervi.
Cum Dumnezeu este singurul concept despre care poti afirma ca niciodata nu e prea tarziu sa-l adopti ca si stil de viata, oamenii au profitat machiavelic si l-au lasat mereu pe ultimul plan. Biserica, sub o alta forma, si-a prezentat actul ecumenic cu dezinvoltura copilului vinovat care stie intotdeauna ca tatal ofera iertarea in cele din urma. Ne-am complacut cu imperfectiunea sperand in “ingredientul-Dumnezeu” care da “fatza” produsului final. Isus a spus: “Fiti dar desavarsiti dupa cum si Tatal vostru din ceruri este desavarsit”. Am rastalmacit vorbele fundatorului crestinismului invocand incontinuu imposibilitatea noastra fireasca de a ne apropia de perfectiune. Farmecul omului, spun umanistii, sta tocmai in imperfectiunea sa. Sa fim linistiti atunci caci Biserica a ajuns… fermecatoare! Lupta mea, de care v-am tot vorbit in diferite ocazii, aici sta. Daca si paganii sunt “fermecatori” atunci pentru ce mai caut un Dumnezeu? Si daca Biserica este ceea ce se vede pentru ce sa ader?
Nu este nici o diferenta intre un individ care se inchina lui Baal (conceput intr-un stalp de lemn cu cate hieroglife mazgalite) si eu care am un Dumnezeu departe, un mit caruia i ma inchin doar in momente de durere sau cand e programul stabilit.
Numai cu o traire organica cu Dumnezeu se poate ajunge la perfectiune. Doar gasind placerea in intalnirea cu El poti oferi mai departe ceea ce de fapt tu nu ai – dragoste.
Doar prin depasirea manifestarilor pur sociale si ridicandu-le la nivel de traire reala se poate ajunge la Dumnezeu.
Drept urmare, ii sunt recunoscator lui Isus ca nu a ramas un simplu tamplar si s-a gandit spre sfarsitul vietii sa ne lase cadou o Biserica si nu un Atelier de Tamplarie…

Dan Spaniard

Distinctiile operate de Adonis sunt absolut necesare si bine argumentate. Crestinul contemporan atent si coerent angajat se gaseste in mod inevitabil sfisiat in centrul dilemei cetate – Imparatie! Luati seama, nu mai este dilema Cezar – Imparatie, cum adesea ni se sugereaza in mod fals; in cazul nostru vorbim despre dilema democratie – Imparatie. Cred ca cel putin aici suntem cu totii acasa: democratia este raul cel mai mic posibil in materie de convietuire sociala. Ori daca aceasta axioma este acceptata de toti cei care dialogam aici, dilema – plina de tensiuni, trebuie sa apara! Altminteri, fie cadem in evrything goes fie mergem inspre nothing goes but my own…. Ambele extreme sunt la fel de periculoase. Atit despre dilema crestinului implicat in cetate. Voi reveni!

Despre rolul statului democratic in zona religiosului, Adonis are perfecta dreptate (impreuna cu Dobrincu) sa semnaleze tendintele radical etatiste in cazul romanesc. Rolul statului trebuie restrins (in orice domeniu de altfel) la elemente strict functionale. Statul nu are caderea sa decida asupra elementelor ce tin de substanta lucrurilor, cu atit mai putin in domeniul extrem de fin al religiei (chestii legate de judecata/analiza a crezului sau a practicilor unui grup religios, sau ale modului de organizare sau ale identitatii aderentilor, date din buletin etc – ridicol in mileniul trei – apropo, britanicii si astazi se opun vehement la introducerea ID-ului si ei ar avea motive serioase sa se teama de teroristi!!!). tot ceea ce trebie sa faca statul este sa vegheze la functionarea grupurilor/indivizilor in interiorul parametrilor democratici (aici toate documentle de drepturile omului stabilesc limitele si regulile jocului). Pentru asta exista servicii specializate care pot urmari funtionarea/sanctionarea unor asemena grupari. Apoi abordarea cantitativa este ridicola atunci cand este facuta excesiv (si aici romania a spart cam toate modelele!). E clar ca un grup de 5 persoane nu poate sa aibe acelasi buget de la stat ca 80% din populatia unui stat. Insa intr-un regim democratic, 4 pesone trebuie sa aibe exact aceleasi garantii de libertate de manifestare, exprimare, privilegii legate de scutiri de taxe, posibilitati de inmormintare, educatie, etc …(numarul 4 a fost ales aleator! poate fi 3, sau doi; cred ca in ungaria 3 sunt suficienti!). Si mie mi-e teama ca reflexele noastre telogice (in unele cazuri chiar onest asumate!) ne joaca feste atunci cand trebuie sa judecam lucruri ce tin eminamente de cadrul pur politic al unui regim democratic! Si asta este intr-o oarecare masura justificat si cat se poate de valabil in mai toate taberele gruparilor crestine din tara.

Eu as focaliza atentia crestinului derutat pe atitudinea Hristica de vulnerabilizare de sine mai degraba decat pe una triumfalistoida bazata pe numere sau istorie sau chiar martiriu – atunci cand maritiriul a fost al altora si nu al nostru sau cel putin al generatie noastre! Lasati martirii sa ceara ei loc in istorie; asta nu este treaba statului. Intotdeanua cand da ceva, statul cere bir, deci nu va inselati/amagiti singuri!

Astept pietrele…

silviu r

Trei mentiuni:

1. Gasesc insuficient de critica evaluarea atasamentului dlui Dobrincu la ideea de “egalitate a sanselor” si, mai grav, fata de acuza de “discriminare religioasa” lansata impotriva Statului roman baza actualei legi a cultelor.

2. Mi se pare nesatisfacator modelul competitiv prezumat de discursul dlui Dobrincu: statul ar fi neutru si arbitreaza competitia narativ-praxeologica dintre mai multe discursuri ecleziale (ortodox, catolic, baptist). Eu cred ca insa aceasta potential libera “cearta de idei” intre confesiunile crestine sau traditionale poate fi subminata prin aderenta la principiul “anything goes”. Pornografia nu omoara pe nimeni, de pilda, desi se prevaleaza de reglementarea “libertatii de expresie” si frica colectiva fata de “discriminare” pe care dl Dobrincu o utiliza in text. In curind vom ajunge la paradoxul de-a vedea crestini care pledeaza viguros pentru recunoasterea cultelor pagane – eventual un cult oficial al zeitei Afrodita – in baza faptului ca legitimitatea teologica nu se confunda cu recunoasterea juridica. O sa ni se spuna ca ne eliberam de tentatiile teocratice ale Ortodoxiei si de “meta-naratiunea” sa non-inclusiva.

In acest punct simt nevoia sa fac o critica a discernamintului spiritual, fara de care theologhisirea e pura logomahie.

3. Pasivitatea Ortodoxiei fata de explozia avorturilor dupa 1989 nu poate fi deloc probata. Initiativele in acest sens debordeaza si nu de azi de ieri, uneori cu accente chiar vehemente.

In final, ii multumesc din nou lui Adonis si ii spun ca agreez invitatia irenica facuta. Pe curind,

MN