Drumul de la comunism la democraţie, de la economia planificată la capitalism.  Despre România ultimilor 20 de ani

interviu cu Dorin Dobrincu

(Acest interviu mi-a fost solicitat de o revistă cu profil economic din România, însă din considerente editoriale nu a mai apărut. Ceea ce mă determină să-l public aici. D.D.)

În ce moment al vieţii/carierei vă aflaţi acum 20 de ani – ce anume vă amintiţi mai pregnant de atunci?

Acum 20 de ani eram în ultimul an de liceu, așadar aveam aproape 18 ani. Deși adolescent, eram interesat de politică, de ceea ce se întâmpla în țările din jur, unde comunismul se prăbușea, și, bineînțeles, îmi puneam întrebări cu privire la ceea ce avea să se întâmple cu România. Asemeni situației din multe familii românești, și în familia mea se ascultau posturile de radio occidentale, în special Europa libera și Vocea Americii, şi se discuta despre situaţia generală, despre opresiune, despre lipsurile imense cu care se confruntau românii. Aveam, aşadar, destul de bune informaţii şi aveam o opinie, acceptabil conturată, despre „mersul vremurilor”. La nivel micro, nu am uitat de atmosfera sufocantă existentă în localitatea mea natală (Darabani, judeţul Botoşani)  la sfârșitul anului 1989, de conformismul oamenilor, de faptul că erau timorați şi că dublul limbaj, comportamentul diferit în spaţiul public faţă de cel privat, suspiciunea ş.a.m.d guvernau relațiile sociale.

La ce v-ati aşteptat în 1989 când a căzut dictatura şi cum priviţi acum retroactiv acele aşteptări? Cum aţi descrie capitalismul românesc, învăţat şi trăit pe cont propriu în aceşti 20 de ani?

În decembrie 1989, atunci când a căzut regimul comunist, am crezut că România intră într-o nouă etapă, care am sperat că va fi una a libertății, că va oferi posibilitatea oamenilor din această țară să devină cu adevărat cetățeni. În pofida lentorii cu care s-au produs schimbările, a problemelor numeroase, a unor derapaje, cred că trăim de 20 de ani într-o lume mai bună, într-o societate democratică, în care putem spune ce credem și putem încerca să facem ceva pentru a schimba ceea ce este de schimbat. Și sunt multe de schimbat, indubitabil. În conformitate cu valorile liberale, cred că singurul sistem economic viabil este cel capitalist, după cum singurul sistem politic dezirabil este cel democratic. Eu nu sunt om de afaceri, dar sunt interesat de viața economică, așa cum sunt interesat de cea politică. Capitalismul s-a reinventat în România după 1989 și a făcut-o în condiții vitrege. Din păcate, ceea ce încă lipseşte capitalismului românesc este acea etică, atât de discutată de sociologi (să ne aducem aminte de Max Weber, cu Etica protestantă şi spiritul capitalismului) şi de istorici, care l-a făcut posibil în Vest. Contrar scepticilor de diferite nuanţe, cred că nu poţi avea o societate sănătoasă, nu poţi avea o economie viabilă fără reguli, în cele din urmă fără etică. Încălcarea regulilor minimale a cauzat întotdeauna probleme uriaşe (ceea ce se întâmplă acum la nivel global, inclusiv în România, reprezintă un bun exemplu).

În ce domenii anume s-a schimbat cel mai mult în bine România în aceşti ani? Ar fi fost posibil ca aceste schimbări să aiba loc mai repede şi mai uşor?

Cred că în ansamblu România s-a schimbat foarte mult în acești 20 de ani. S-a schimbat și din punct de vedere politic, și economic, și cultural. Cea mai importantă schimbare a fost în domeniul libertății, reală, care în pofida unor devieri le-a și făcut posibile pe toate celelalte. Este desigur dificil să faci dintr-o societate demantelată de comunism, aşa cum era societatea românească acum două decenii, o societate modernă, bazată pe valori liberale şi democratice. Masa populaţiei a fost la rândul său extrem de conservatoare în special în primii ani din postcomunism. Dacă România ar fi avut minorităţi active mai consistente (şi mă refer aici în sensul lor sociologic), care în alte ţări au reprezentat un motor al schimbării mai rapide şi mai eficiente în postcomunism, probabil situaţia ar fi fost astăzi mai bună. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Ca istoric nu pot să discut serios decât despre ceea ce s-a întâmplat. Ca locuitor al polisului cred că pot să fac acelaşi lucru despre prezent. Doar ca gimnastică a minţii pot să mă întreb: Ce ar fi fost dacă? Din nefericire, România a avut şi continuă să aibă o problemă majoră cu capitalul uman. Principala problemă o reprezintă valorile vehiculate la nivelul elitelor şi la nivelul maselor, precum şi slaba interacţiune între acestea. Distanţa dintre discurs şi practică rămâne uriaşă în România. Este, dacă vreţi, o formă de schizofrenie socială à la roumaine. Altfel spus, avem încă de-a face cu o societate disfuncţională.

Care sunt domeniile în care Romania a stagnat ori a regresat, de care vă simţiţi dezamăgit, şi cum vă explicaţi această stagnare/involuţie?

Din punct de vedere economic, România  a cunoscut o stagnare și chiar un regres rapid în perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului. Cred însă că era inevitabil, în condițiile trecerii de la un sistem totalitar din punct de vedere politic și economic, la altul democratic și capitalist, ca țara să cunoască probleme. În acelaşi timp, cu piedici uriaşe, s-a reconstituit proprietatea privată, economia ţării fiind pusă pe baze predominant private. Ceea ce nu este puţin lucru. Din punct de vedere al modului în care se desfăşoară relaţiile sociale cred că mai degrabă am stagnat. Suntem în continuare neîncrezători unii în alţii, respectarea promisiunilor făcute, a cuvântului dat etc. sunt încă puţin practicate. Ceea ce este catastrofal pentru societatea noastră.

Mulţi credeau atunci (şi multi au continuat să spere pe parcursul celor 20 de ani) că România, eliberată de dictatură, poate deveni relativ rapid o putere economică, pe măsura resurselor, a populaţiei, a poziţiei geografice. Ce sanse daţi acum acestei speranţe? Suntem condamnaţi la o poziţie periferică, de anexă economică a ţărilor dezvoltate?

Spre deosebire de alte țări foste comuniste, România a avut un start greoi în schimbările care trebuiau făcute în postcomunism. Practic totul trebuia reconstruit. Nu doar produsele românești erau în general prost făcute, nevandabile. Problemele cele mai mari erau determinate de fapt de lipsa dinamismului social, de o cultură organizațională vetustă, de concepţia răsăriteană a (ne)muncii, „învârtelii” ș.a.m.d. Din păcate, proiectele realiste, fundamentate, de reformare, de modernizare a statului, de creare a unui cadru propice dezvoltării societății, s-au conturat cu întârziere și s-au dovedit greu de pus în practică. Clasa politică postdecembristă, în cea mai mare parte de descendență comunistă, a preferat să-și păstreze pozițiile, să privatizeze în folosul propriu bunurile comune. Spaţiul românesc a fost unul periferic la scară istorică, ceea ce ne-a marcat fără îndoială dezvoltarea, inclusiv cea economică. Acum suntem integraţi într-un spaţiu economic dinamic, competitiv, expansiv – mă refer la Uniunea Europeană –, şi cred că depinde în mare măsură de noi să schimbăm ceva. Fără o strategie naţională pe termen mediu şi lung, fără proiecte mari, care să întrunească asentimentul principalilor actori politici şi sociali, mă tem că România nu va ieşi din poziţia periferică. Iar perdanţii vom fi noi.

Cum au evoluat teoria şi practica politicii româneşti în aceşti 20 de ani? Cum se compară România cu alte ţări din acest punct de vedere? Cum aţi descrie democraţia şi viaţa politică românească după 1989?

În materie de teorie și practică politică, România a făcut pași mari în postcomunism. Totuși, nu pot să nu remarc că partidele politice sunt în continuare inconsistente doctrinar. De fapt, disputele ideologice nu sunt prea extinse și rareori sunt cu adevărat serioase. Şi la nivel simbolic, suntem în continuare între spațiul exsovietic și Europa centrală. Democrația românească are încă metehne numeroase, dar cu siguranță astăzi se prezintă mai bine decât acum 20 de ani sau decât acum 5 ani. Viața politică s-a aflat în anii 1990-2000 sub semnul disputei dintre excomuniști și anticomuniști, dintre conservatori și reformatori. Impresia mea este că de câțiva ani am atins un punct maxim al acestor dispute. În special clasa politică din România are un nume foarte rău, fiind considerată responsabilă de situația dificilă în care ne aflăm. Sau pur şi simplu este considerată problema acestei țări. Lucrurile sunt însă mai complicate și potențial inacceptabile pentru public. Eu cred că politicienii nu sunt problema, ei sunt parte a problemei, una foarte importantă. Problema o reprezintă societatea, națiunea în ansamblul său. Dacă „diagnosticul” meu este corect, și cred că da, atunci înseamnă că avem într-adevăr nevoie de un proiect serios de transformare a societății. Şi a statului, desigur.

Exista ceva ce regretaţi că s-a pierdut, pentru dvs personal şi pentru noi ca ţară, odată cu schimbările de după 1989?

Dacă ar fi să răspund simplu, aș spune: Nu. Dacă este să răspund ceva mai elaborat, aș preciza că personal cred că în urmă căderii regimului comunist am avut numai de câștigat. Am în vedere strict libertatea de a gândi, de a spune şi de a face ceea ce consider potrivit. În ceea ce privește România, cred că nici ea nu a pierdut nimic substanţial. Dimpotrivă, a putut intra într-o perioadă de reconstrucție, de reconfigurare internă și de reaşezare externă în acord cu interesele sale pe termen mediu şi lung. Desigur, din considerente diverse, toate acestea s-au produs cu ruperi de ritm, în urma unor convulsii, cu unele consecinţe neplăcute. Însă cu toate neajunsurile, lumea de acum este infinit preferabilă celei totalitare. Susţin aceasta atât prin prisma propriei experienţe, cât şi ca urmare a expertizei.

Ziarul Adevarul a publicat in data de 21 aprilie un articol calomnios la adresa Directorului general al Arhivelor Nationale, Dr. Dorin Dobrincu. Intr-o maniera tipica pentru lipsa deontologiei profesionale a jurnalistului roman, articolul, semnat de Iulius Cezar si Iulius Popa, foloseste drept unica sursa de informare delatiunile doamnei Camelia Moraru, care a fost demisa din pozitia pe care o ocupa la Arhivele Nationale, pentru incompetenta profesionala. Jurnalistii de la Adevarul, altfel un ziar cu pretentii, au devenit astfel instrumentul razbunarii ordinare a unei persoane de calitate morala indoielnica.

Revista 22 publica acum un drept la replica al domnului Dobrincu (intelegem din aceasta ca ziarul Adevarul a refuzat celui acuzat acest drept, ceea ce ne face sa ne indoim de moralitatea conducerii ziarului).

Traim, deci, in Romania, unde toate – delatiunea, incompetenta, imoralitatea – sunt posibile.

Asa cum spuneam si altadata, mai avem de asteptat inca cel putin 20 de ani pentru a ajunge la o minima normalitate in aceasta tara uitata de Dumnezeu.

Cele 900 de manuscsrise scrise în ebraică, aramaică şi greacă, descoperite între 1947-1956 în 11 peşteri aflate în proximitatea localităţii Khirbet Qumran pe malul vestic al Mării Moarte, reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea. Chiar de la descoperirea primelor manuscrise şi până la publicarea integrală a lor, s-au emis diverse teorii referitoare la posibilii autori care stau în spatele acestei colecţii extraordinare de scrieri antice. Publicate integral doar după mulţi ani de la descoperirea lor şi sub presiunea comunităţii academice internaţionale, misterul încă pluteşte asupra acestor texte şi a lumii din spatele lor. Cine sunt autorii acestor manuscrise şi care este semnificaţia lor pentru studiile biblice?

Deşi în acest moment există o majoritate covârşitoare de cercetători care, sub diverse forme şi teorii, atribuie manuscrisele esenienilor, Rachel Elior, profesor de filozofie şi mistică la „Hebrew University”, Ierusalim, a reluat recent o mai veche ipoteză, emisă de Lawrence Schiffman în 1995, şi anume cea a Saducheilor ca autori ai manuscriselor (http://abcnews.go.com/International/story?id=7110837&page=1). Cartea ei (Memory and Oblivion), care va aparea în luna aprilie la Ierusalim, susţine că esenienii nici măcar nu au existat şi că sunt sunt produsul unor teorii fictive. Este imposibil, susţine ea, ca un grup aşa numeros care a produs o aşa colecţie de scrieri, sa nu fie amintit de nici o sursă evreiască clasică sau chiar creştină timpurie.

Se poate afirma că gruparea Saducheilor se găseşte în spatele Manuscriselor de la Khirbet Qumran? Numele lor derivă probabil de la Ţadoc, preotul de pe vremea împăraţilor David şi Solomon din a cărui linie de descendenţă proveneau Marii Preoţi ai Israelului. Aşa cum bine se ştie, Saducheii erau bogaţi şi influenţi, formând elita conducatoare a societăţii evreieşti, focalizată pe Templu şi pe oraşul sfânt, Ierusalim. În contrast, multe scrieri descoperite pe malul Mării Moarte exprimă insatisfacţia cu ceea ce se întâmplă la Templu (1QS, 1QpHabacuc, CD) sau afirmă că Templul împreună cu actuala ordine preoţească vor fi înlocuite cu ceva nou, în linie cu voia lui Dumnezeu (11QT, 1QM). Chiar mai mult decât atât, unele manuscrise denotă o credinţă în îngeri (Songs of the Sabath Sacrifice) şi în viaţa veşnică (1QS, 1QH), lucruri total opuse modului în care sunt prezentaţi Saducheii în Noul Testament sau de către Iosif Flavius şi de literatura rabinică dupa anul 70 CE. Există totuşi o distincţie care trebuie facută: Schiffman susţine că această comunitate din spatele manuscriselor este formată din Saduchei dizidenţi care se opuneau ascensiunii la funcţia de Mare Preot a lui Ionatan Macabeul în anul 152 BCE. Aceasta ar explica, într-un fel, opoziţia autorilor manuscriselor faţă de politica socială şi religioasă de la Templu. De asemenea, modul în care Saducheii interpretează anumite pasaje din Mishna precum şi susţinerea lor pentru linia preoţească a lui Ţadoc, se reflectă în căteva scrieri de la Marea Moartă. Aceste asocieri rămân totuşi superficiale în comparaţie cu argumentele în favoarea esenienilor ca autori ai manuscriselor. Rămâne de văzut în ce măsura comunitatea de cercetători a „Manuscriselor de la Marea Moartă” va fi convinsă de argumentele lui Rachel Elior.

Abia acum ajungem la punctul culminant. Dupa primul impact şocant al ştirilor din media referitoare la cartea lui Rachel Elior, unii cercetători susţin că autoarea nu există în realitate(http://blog.christianitytoday.com/history/2009/03/bombshell_theory_israeli_schol.html). Chiar dacă există mai multe cărti atribuite lui Rachel Elior, se pare că nici un istoric nu a întâlnit-o în persoană, nu a participat la nici o întâlnire academică. Ea are doar o pagina web la „Hebrew University” din Ierusalim, o pagina dedicată în Wikipedia şi răspunde oponanţior ei pe un anumit blog. Rachel Elior este probabil un mit fabricat de jurnalişti în căutarea unei ştiri senzaţionale în ajun de Paşti, susţine Alan Smithee care crede că există mai multe dovezi pentru existenţa esenienilor decât pentru cea a lui Rachel Elior. Sau este posibil ca toate aceste comentarii sa fie doar o ironie adresată lui Rachel Elior şi a metodologiei pe care o foloseşte pentru a nega existenta esenienilor?

În ciuda acestor polemici nesfârşite, semnificaţia descoperii manuscriselor de la Marea Moarta este imensă pentru studiile biblice. Aproximativ 220 de manuscrise descoperite în peşteri sunt biblice şi conţin aproape întreg Vechiul Testament. Deşi unele dintre ele sunt în limba greacă, majoritatea sunt în ebraică şi aramaică. Până la descoperirile din 1947 de la Marea Moartă, cele trei surse ale textului Vechiului Testament erau: textele masoreţilor, Septuaginta şi Pentateuhul Samaritean. Cea mai veche copie a textelor masoreţilor este Codex Leningrad cu vocalele intacte care datează din anul 1008 C.E. Prima ediţie tipărită a textului masoretic a fost publicată la Veneţia în anul 1524-5 şi reprezită baza scripturilor evreieşti moderne. În ceea ce priveşte Septuaginta, cele mai vechi copii în limba greacă provin din sec. 3-4 C.E., la mare distanţă de momentul original al traducerii. Pentateuhul samaritean, care conţine doar primele cinci cărţi ale lui Moise a supravieţuit doar în comunităţile samaritenilor, cele mai vechi copii provenind din perioada Evului Mediu. Chiar dacă nu există diferenţe textuale majore între cele trei surse, iar copiile în ebraică sunt mult mai târzii decât copiile Septuagintei, cercetătorii biblici au ridicat mereu problema priorităţii unei surse în detrimentul celeilalte pentru a produce o traducere cât mai exactă a Vechiului Testament. În cercurile protestant-evanghelice s-a preferat textul masoreţilor pentru că, la urma urmei, scripturile evreieşti au fost scrise în ebraică şi aramaică iar scribii evrei erau recunoscuţi pentru acurateţea lor. Ce schimbări a adus, în acest context, descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ţinând cont că avem de a face cu texte vechi, păstrate neaşteptat de bine în vase de piatră, din perioada iudaismului celui de-al doilea Templu (aprox 250 BC) ? Marea surpriză a fost că manuscrisele biblice de la Qumran confirmă, din punct de vedere textual, atât textul masoreţilor cât şi textul Septuagintei. Cazul cel mai relevant este al textului cărţii Ieremia: din cele 5 copii în ebraică descoperite în peştera 4, două copii conţin texul scurt, corespunzător versiunii Septuagintei iar alte două copii textul mai lung care reflectă versiunea masoreţilor. Textul cărţii Deuteronom, descoperit în peştera 5, reflectă paralele textuale cu toate cele trei surse, inclusiv pentateuhul samaritean, ceea ce face dificil de afirmat prioritatea unei surse în detrimentul celorlalte.

Chiar dacă printre descoperirile manuscriselor biblice de la Marea Moartă predomină cărţile Pentateuhului, situaţia în iudaismul celui de-al doilea Templu era mult mai fluidă decât ne-am putea imagina cei mai mulţi dintre noi în ceea ce priveşte variantele textuale şi cărţile autoritative ale evreilor din aceea perioadă. Descoperirea unor multiple variante textuale ale aceleaşi cărţi biblice (Isaia sau Ieremia) în aceeaşi locaţie, folosite de aceeaşi comunitate în închinare, denotă o tradiţie biblică complexă şi consistentă. Chiar mai mult, numărul mare de copii descoperite în peşterea 4 ale cărţilor Jubileele şi 1 Enoh, asociate cu eroii biblici Moise şi Enoh, demonstrează autoritatea şi popularitatea de care se bucurau aşa numitele cărţi pseudoepigrafe sau chiar apocrife (Tobit, Ben Sira) printre iudeii din iudaismul celui de-al doilea Templu.

Descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ne obligă să păstrăm în continuare un ochi critic dar şi o undă de mister vis-a-vis de comunitatea din spatele acestor texte antice, faţă de istoria complexă şi fascinantă a iudaismului celui de-al doilea Templu cât şi faţă de tradiţiile textuale ale Scripturii înainte de 100 C.E.

Un Isus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?

Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Isus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Isus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Isus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Isus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile?

Sau pe unde s-o fi ascunzând de fapt Isus în luna decembrie – când devine strategia perfectă de marketing? În varianta lui păşunist-pastorală, e brusc reanimat pe toate planurile, semănând pe undeva cu instalaţia de brad la care nu te gândeşti tot restul anului, dar te bucuri când vezi că se mai aprinde. Personajul nostru, altfel enigmatic, devine brusc practic, funcţional – generează emoţii intense, naşte efluvii de bunătate, stoarce lacrimi ce cad pe bărbi false de moşi, împacă familii dezbinate prin reality show-uri.

Apoi, odată cu ultimele artificii din noaptea de Revelion, acest Isus bucălat, acum proaspăt reîncărcat, aburit de respiraţia vitelor din ilustratele primite prin poştă, minunată strategie de marketing a Sărbătorilor, recipient al tuturor semnelor crucilor corect executate, subiect al colindelor, se efasează, se retrage din lume şi dispare cam până primăvara. E un fel de realitate inconsistentă ce aparţine lumii, dar, vorba Scripturii, nu prea se potriveşte chipului ei. De fapt, şi în Evanghelii face la fel, asta e un fel de marcă a lui – când apare, când dispare. La un moment dat, culmea!, dispare până şi din propriul său mormânt. Devine o absenţă localizată destul de vag, undeva dincolo de nori. Cu toate acestea, semnul lui nobiliar rămâne obsedanta cruce – acest scandal necesar pentru evrei şi incomod pentru alte neamuri. O necesitate teologică jenantă în procesul mântuirii, care azi, într-o lume emancipată, trebuie trecută iute cu vederea.

Aşadar, de Paşti, Isus reapare pe firmamentul conştiinţelor cetăţenilor sau, cu alte cuvinte, re-învie. În Ardeal, li se arată mai întâi fraţilor credincioşi maghiari şi celor catolici. Unii chiar organizează procesiuni de purtare a crucii, se mimează răstigniri din acelea cu sutaşi romani cu mături roşii în cap şi tot tacâmul. La români, după noaptea chemării spre a lua lumină urmează nenumărate mese festive. Sfârşitul postului e sinonim cu dezlegarea la colici biliare şi la o veselie nestăpânită. Bărbaţii din Ardeal, în costume sobre, umblă la udat fetele şi se întorc acasă dezlegaţi la cravată şi cam băuţi. Pe mese, pe lângă miei, drob, vin şi cozonaci, feluriţi iepuri ţanţoşi se amestecă la grămadă cu ouă roşii şi ouă kinder cu surprize. Pe micile ecrane, crăciuniţele semi-nude fac acum loc iepuraşelor playboy. În fine, totul se termină cu bine, a treia zi, după Scripturi. Şi Isus dispare iar din decor, de data asta pentru o bucată mai lungă de vreme, până într-o dimineaţă ceţoasă de noiembrie, când angajaţii de la supermarketuri primesc ordin să umple iar rafturile cu globuri.

Cum ziceam, m-am hotărât într-o bună zi să-l caut pe adevăratul Isus. L-am găsit pe te miri unde. L-am şi pierdut de o grămadă de ori, doar ca să-l găsesc iar, ca pe un buletin ce nu stă defel locului în portmoneu. Chiar şi când crezi că l-ai pierdut pentru totdeauna sună un binevoitor la uşă să ţi-l aducă. Te mai şi uiţi la poză să vezi dacă eşti tu. Ca să-l găsesc azi pe acest Isus rătăcitor am citit o seamă de cărţi, am făcut grămadă de fotografii, majoritatea proaste, am îngenuncheat pe la miezonoptici în toiul iernii la o mănăstire, am reconstruit şi fotografiat pe scena unui teatru Cina cea de taină după Leonardo da Vinci cu vagabonzii de la un azil de noapte în rol de apostoli şi cu un Isus de împrumut, fost proprietar de cârciumă. A fost o cină pe cinste, cu pui fripţi, struguri, pâine şi vin.

Ca să-l găsesc şi mai bine, am cutreierat o bună bucată de lume, am dat de el prin aeroporturi, gări, agăţat de oglinzi retrovizoare în maşinile de ocazie care m-au purtat aiurea prin deşerturi în Asia sau câmpuri de trestie de zahăr în Caraibe. L-am văzut cu coada ochiului în Las Vegas, când tocmai se crăpa de ziuă, atârnând mare şi greu la gâtul unei prostituate ce mergea agale, pe tocurile ei înalte, spre casă. Ba chiar am dat nas în nas cu el şi în cel mai paradoxal loc cu putinţă – la baza unei pârtii de schi pe care coboram vijelios, undeva în Tirol.

Am constatat că Isus e un personaj maleabil, un fel de ceară moale pe care se imprimă volutele amprentelor de pe degetele ce o frământă apăsat. Fiecare epocă şi cultură îl modelează şi îl transformă în funcţie de necesităţile ei istorice. Pentru martirii aruncaţi la fiare din vremea lui Nero, Isus e izbăvirea, limanul. Apoi, toga de mătase a lui Cezar se aliază cu pelerina de hermină papală pentru a crea imperii în numele unui altfel de Isus – unul cu tendinţe imperialiste. Pe vremea cruciadelor devine un cavaler templier neînfricat care trece păgâni prin ascuţişul sabiei. Pe timpul  ciumei medievale devine prilej de dispute teologice (preţ de vreo trei sute de ani), doar ca puţină otravă de şobolani să pună capăt speculaţiilor fără rost. Prin secolul al nouăsprezecelea se înmoaie şi devine un vizionar romantic lipsit de orice note discordante care i-ar putea deranja pe gentilomii rafinaţi, în speţă francezi. În varianta lui americană, la Woodstock, se bălăceşte puţin în noroi devenind un hipiot cu flori în păr, iar în munţii Sierra Maestra din sudul Cubei se transformă într-un revoluţionar cu barbă, coleg de hăţişuri cu Che Guevara.

Mai nou, pentru contemporani, Isus devine şi mai flexibil: în scaunul dentistului e cel mai bun anestezic, în ziua de examen e formula uitată, la spital e rezultatul negativ al biopsiei, iar pe stadion e golul victoriei. Epoca aceasta gadgetizată şi virtualizată are parte de un Isus discret, fosilizat, reprodus în miriade de forme şi culori şi care, cu cât este vehiculat mai mult, cu atât devine mai străin, mai depersonalizat. Scandalul crucii se disipează pe taraba de vechituri printre alte obiecte inutile sau devine o simplă bijuterie ca toate celelalte, fără identitate, fără semnificaţie, numai bună de aninat de lobul urechii. Multiplicarea imaginii sale în forme cât mai variate conduce la neutralizarea adevărului incomod al patimilor. Reproducerea lui Isus ad infinitum are menirea sfântă de a induce uitarea pe vecie de agonia din ceasul al treilea.

Majoritatea celor care îl caută pe adevăratul Isus ratează mereu întâlnirea, la mustaţă, se întorc de unde au plecat şi refac ciclic drumul – un pelerinaj cam absurd al credinţei într-o ţară fără frontiere ce se descoperă treptat ca fiind nu un simplu teritoriu, ci o Persoană. Mi-am dat seama cu timpul că există totuşi un mare pericol cu acest Isus – de cum începi să-l cauţi, constaţi că te-a găsit el mai întâi. Şi atunci, de-abia dacă mai scapi de el. Se ţine mereu scai. A păţit-o şi un tip, Pavel, undeva pe drumul Damascului, alături de mulţi alţi căutători găsiţi…

Voicu Bojan (Esquire Romania, aprilie 2009). Ilustratiile, Voicu Bojan.

Finalul căzut la editare:

Însă, cel mai mult îmi place de cei doi ucenici îmbufnaţi aflaţi pe un alt drum – cel ce ducea spre Emaus. Se dăruiseră trup şi suflet mişcării acestui autoproclamat Mesia, convinşi fiind că el avea să elibereze lumea de rău şi pe Israel de romani. Crezuseră că iau parte la o aventură fără egal, care avea să dea vieţii lor un sens luminos, dar totul s-a terminat prost, cu o trădare venită chiar din mijlocul ucenicilor şi cu o umilitoare moarte pe cruce. Poveştii îi pusese capac tripla juruinţă a lui Petru, care, bun de gură cum îl ştiau toţi, le-a convins până şi pe slujnice că nu avusese niciodată nimic de-a face cu el.

Şi cum mergeau ei aşa, li s-a alăturat pe cale un străin, care, spre deosebire de pelerinii vorbăreţi dimprejurul cetăţii Ierusalimului, ştia de minune să asculte. Povestesc aşadar cu el, îşi mărturisesc frustrările, apoi se miră cât de bine le tălmăceşte istoria lumii încă de la facerea ei. Dar, cu toate acestea, nu îl recunosc, decât după ce dispare în smoala nopţii. Orbirea aceasta temporară este şi ea un semn distinctiv al căutătorilor găsiţi.

Căutarea continuă. O căutare ce nu are nici un sens dacă nu are tot sensul de pe lume.

Maimuţa din Carpaţi (despre reinventarea maimuţei)

Că patria noastră este uneori o ţară de (de)plîns, o ştim cu toţii. Nu-i vorba aici de tragismul mioritic al ciobanului căruia i s-a pus gînd rău, nici de destinul trist al Anei lui Manole; şi nici măcar de destinul nostru mereu tragic, care ne-a lăsat, într-o veritabilă şi darwiniană luptă pentru supravieţuire tocmai la… „fruntariile Europei”, între păgînii de turci, prea (ne)drept credincioşii de ruşi şi mult prea universaliştii (aşadar, catolicii!) habsburgi. Ci mai degrabă că, slugarnici, am învăţat că mielul blînd are şanse cel puţin duble de îndestulare fiziologică, iar capul ce se pleacă, sabia nu-l scurtează. Într-o ţară a transhumanţei, am învăţat să ne refugiem cînd pe piciorul de plai, cînd în gura de rai, după cum ne dictează interesul, căci – deh! – dai mîna cu dracu’ numai pînă treci putea tranziţiei. În vremea noastră, lupta pentru supravieţuire la „fruntariile Europei” ne cere oarece sacrificii, mici plecări (sau plecăciuni?) cuminţi de cap, dar mai ales imitaţie: am învăţat încet, pentru o banană în plus, să maimuţărim necritic şi duios Europa. Şi, uite-aşa, mioriţa noastră dragă a evoluat în România europeană pînă la stadiul de primat.

Maimuţa europeană şi „corectitudinea politică” (despre cîteva fobii)

Interesată mai curînd de protecţia animalelor decît de pruncii încă nenăscuţi, Europa noastră, fără origini ideatice şi culturale (aşa cum dovedeşte ratatul proiect de Constituţie europeană), îşi caută originile în lumea maimuţelor. Iată de ce, în spiritul corectitudinii politice, Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1580/4 octombrie 2007, intitulată abrupt şi fără niciun echivoc „Primejdiile creaţionismului în educaţie” (The dangers of creationism in education) este, în ea însăşi, o veritabilă primejdie la adresa libertăţii de conştiinţă în Europa; aşadar, un triumf al incorectitudinii politice. Mă întreb de cînd instituţii formate din politicieni au dreptul să decidă dacă diversele teorii creaţioniste sînt ori ba ştiinţă? Documentul 11375/17 sept. 2007 susţine că, „creaţionismul în oricare din formele sale, precum «proiectul inteligent», nu este întemeiat pe fapte, nu se serveşte de raţionamentul ştiinţific şi conţinuturile sale sunt în mod categoric nepotrivite pentru orele de ştiinţă”. Constituit din politicieni (iar nu din savanţi!), Comitetul pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei uită că teoria «proiectului inteligent» este elaborată de universitari şi savanţi de prestigiu, precum matematicianul William Dembski (The Design Inference: Eliminating Chance through Small Probabilities, Cambridge, Cambridge University Press, 1998) şi biochimistul Michael J. Behe (Darwin’s Black Box. The Biochemical Challenge to Evolution, New York, Free Press, 1996), pentru a indica doar cîteva exemple. Nu înţeleg însă ce fel de fiinţe raţionale şi apte pentru un demers raţional vor fi tinerii învăţaţi în şcoală, conform documentelor europene citate mai sus, care vehiculează o bizară teorie a dublului adevăr şi care va face din europenii de mîine fiinţe schizate între ceea ce cred şi ceea ce învaţă: „E necesar să se separe credinţa de ştiinţă. Nu este vorba de antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie să poată coexista” (Rez. 1580/2007, art. 1). Aşadar, Europa vrea fiinţe contradictorii (precum maimuţele?), care să asume deopotrivă credinţa şi ştiinţa, creaţionismul şi evoluţionismul.

N-ar trebui să uităm însă că universitatea modernă, ca instituţie, este invenţia creştinismului din sec. al XII-lea şi al XIII-lea. Nici că dezbaterea ştiinţifică a fost iniţiată de practica dezbaterilor universitare publice (quaestiones disputatae). Prin universitate, instituţie inventată de clerul catolic, creştinismul occidental îşi proclama idealul omului care gîndeşte critic, înzestrat cu raţiune discursivă şi care se raportează intelectual la problemele sale. Teoria «proiectului inteligent» (ca şi alte forme de creaţionism ştiinţific) îşi propune să suprime falia dintre ştiinţă şi credinţă, urmărind astfel o educaţie integrală.

Învăţîndu-i pe elevi că sînt simple maimuţe evoluate, schiza dintre raţiune şi credinţă pe care o are în vedere Consiliul Europei va produce fiinţe scindate. Nu-i de mirare că şcolile au devenit (în unele cazuri) veritabile grădini zoologice, unde violenţa şi instinctele primare triumfă. Să-şi fi atins oare educaţia evoluţionistă în şcoli scopul, acela de a face din copii şi adolescenţi fiinţe raţionale? Sau, poate din contră, legitimarea pulsiunilor lăsate să existe în stare pură face din tineri fiinţe mînate de instincte primare?

Să remarcăm en passant şi faptul că maimuţa europeană este totodată anti-americană. Aşadar, politicienii europeni ne anunţă ritos şi îngrijoraţi că – multă vreme – creaţionismul a fost „exclusiv un fenomen american [subl.n.]” (Doc. 11375, A, 2); iar predarea evoluţionismului „este crucială pentru viitorul societăţilor şi democraţiilor noastre [subl.n.]” (Rez. 1580/2007, art. 15). De unde rezultă – după logica dezarmantă a politicienilor europeni – că uimitoarea democraţie americană (fundamentată pe valorile creştinătăţii şi deci asumînd creaţionismul!) a fost cel mult un accident fericit, precum… evoluţia omului din maimuţă, dar că ea n-ar fi trebuit să existe. Excesiv de corect politic (dar numai cu el însuşi), Consiliul Europei ne garantează dreptul la libera exprimare, însă profesorii de biologie care cred că Dumnezeu a creat lumea vor fi obligaţi să vorbească doar despre evoluţionism. În fond, ei vor egalitate, dar numai pentru maimuţe.

Istoria unei maimuţăreli mioritice (despre un manual şi o lamentaţie)

Prinsă într-o sentimentală logică afectivă a maimuţărelii faţă de recomandările unei Europe fără identitate, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă îi cerea ministrului Educaţiei, în februarie 2008, reintroducerea teoriei evoluţiei în manuale, în spiritul Rezoluţiei 1580, mai sus citate. Mai recent, un articol din Gîndul (13 martie 2009) citează un la fel de recent protest de-al lui Remus Cernea împotriva unui manual creaţionist de biologie, redactat de o reputată profesoară de biologie din Oradea. Închinător pios la icoana lui Darwin, într-o veritabilă „logică” a plînsului, domnul Remus Cernea deplînge riscul ca elevii să nu mai fie îndoctrinaţi cu o singură perspectivă despre lume, cea evoluţionistă, şi că li s-ar putea prezenta şi creaţionismul ştiinţific.

Admirabilă este, însă, consecvenţa frustrării domnului Remus Cernea. Este sufficient să răsfoieşti puţin site-ul secularhumanism.ro ca să te dumireşti că domnul Cernea nu are nimic consistent de spus; – are doar de plîns. Nimic în afară de proteste şi plîngeri: împotriva icoanelor şi simbolurilor religioase din şcoli, împotriva construcţiei de biserici, împotriva discriminării (?) ateilor, împotriva salariilor clericilor, împotriva numirii teologului Adrian Lemeni în structura Ministerului Culturii. Lamentaţiile domnului Cernea au, totuşi, un aer de litanie, căci – nu-i aşa? – avea dreptate Mircea Eliade să spună că sîntem esenţialmente religioşi, chiar şi atunci cînd duhnim de ateism.

Preşedintele Asociaţiei Umaniste Române somează Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei să ţină cont de prevederile Rezoluţiei 1580. Domnia sa nu pare să ştie că rezoluţia are un caracter consultativ, în ciuda tonului disperat în care a fost redactat. Din legislaţia actuală, nimic nu poate obliga ministerul să refuze prezentarea creaţionismului în şcoli, decît eventual mimetismul european (adică maimuţăreala) – de care sperăm totuşi că ministerul cu pricina nu suferă (deşi maimuţelor le plac înălţimile, nădăjduim că n-au ajuns să se cocoaţe pînă şi în structura ministerului de resort din patria noastră mioritică) – şi eventual ceea ce pare a fi credinţa domnului Cernea, anume că sîntem creştini doar de 2000 de ani, dar maimuţe de 85 de milioane de ani.

În fond, este şi aici o lecţie de istorie a spiritului. Căci Dumnezeu i-a creat pe oameni egali, dar unii se cred maimuţe.

Daniel Fărcaş

]]> http://agorachristi.wordpress.com/2009/03/15/europa-maimutelor/feed/ 4 D http://agorachristi.wordpress.com/2009/02/05/manifest-evanghelic/ http://agorachristi.wordpress.com/2009/02/05/manifest-evanghelic/#comments Wed, 04 Feb 2009 22:33:18 +0000 DanutM http://agorachristi.wordpress.com/?p=147 ]]>

Aşa cum puteţi vedea mai jos, am publicat deja pe acest blog trei fragmente din Manifestul evanghelic, un important document pentru aceasta tradiţie teologică.

Deoarece, din diverse pricini, între care mai ales plecarea la un post academic în Statele Unite a Dr Adonis Vidu, iniţiatorul acestui blog, activitatea de aici s-a redus la minimum, am decis să continui publicarea traducerii în limba română a acestui text pe blogul Persona, după ce voi republica fragmentele de aici, de data aceasta cu diacritice.

Acesta va fi, din păcate, pentru o vreme, ultimul articol de pe acest blog.

Sănătate.

Săptămâna trecută, James Dobson, de la Focus on the Family, a atacat un discurs ţinut de senatorul Barack Obama la o întâlnire a organizaţiei „Call to Renewal”, o mişcare a activiştilor politici creştini. O personalitate religioasă care critică un candidat la preşedinţie nu este nimic nou, dar un schimb serios de opinii despre locul religiei în viaţa unei societăţi democratice nu trebuie să fie pierdut în vacarmul politic prezidenţial din această perioadă electorală.

În discursul lui, Obama se întreba nu dacă o pluralitate crescândă de tradiţii religioase înseamnă haos pentru un discurs public destul de monolitic până nu demult, ci dacă chiar şi o populaţie exclusiv creştină ar avea mai puţine dezacorduri în ceea ce priveşte politicile publice: „Al cărui creştinism să-l predăm în şcoli? Al lui James Dobson sau a lui Al Sharpton?” Obama prezintă aici un punct de vedere formulat de Jeffrey Stout în cartea lui, Democraţie şi Tradiţie: „În circumstanţele unui «discurs secularizat» – în cadrul căruia participanţii la un dialog public comun nu pot să considere ca un lucru de la sine înţeles existenţa unui acord religios fundamental, nici în ce priveşte convingerile, nici în practică – simplul apel la o singură autoritate religioasă unică în calitate de arbitru pentru un conflict public, va fi un eşec. Sugestia lui Stout este implicită în întrebarea lui Obama: „Care pasaj din Scriptură ar trebui să conducă politica noastră publică?” Dezbaterile care ar rezulta din încercarea de a răspunde la această întrebare n-ar putea fi rezolvate prin instaurarea credinţei creştine (sau a oricărei alteia) ca normativă pentru cetăţeanul american. Astfel, trebuie să ne aşteptăm la un dezacord între oamenii de bună credinţă şi să cultivăm acele virtuţi ale vieţii civice care permit continuarea conversaţiei în ciuda existenţei acestui dezacord. Critica lui Dobson, care se concentrează pe obiecţia sa cu privire la faptul că este considerat coreligionarul lui Al Shrapton şi pe exemplele scripturale oferite de Obama, ne arată că Dobson n-a prea priceput despre ce este cu adevărat vorba.

Dobson formulează însă o preocupare ce merită o atenţie serioasă. Mai târziu în discursul lui, Obama părăseşte argumentul lui Stout, apropiindu-se de noţiunea de raţiune publică a lui John Rawls: „Democraţia cere, susţine Obama, ca cei care au motivaţii religioase să şi traducă preocupările într-un limbaj universal, mai degrabă decât într-unul conţinând valori specifice religiei lor. Aceasta cere ca propunerile lor să fie argumentate şi să se supună raţiunii. Dobson este îngrijorat de faptul că Obama „încearcă să argumenteze că este nedemocratic să crezi sau să lupţi pentru acele principii morale ale Bibliei care nu sunt susţinute de oameni de toate credinţele” şi întreabă dacă el, ca cetăţean, ar trebui să-şi alinieze acţiunile la „cel mai mic numitor comun de moralitate”.

Lui Obama ar trebui să-i pese de acest lucru, de vreme ce a vorbit despre faptul că ar fi lipsit de neutralitatea să le spui cetăţenilor unde şi cum să nu-şi practice religia (cu referire la politicile publice) şi fiindcă a declarat că este „practic o absurditate” să aştepţi ca oamenii să nu „implice «moralitatea lor personală» în dezbaterile politice publice”. A mai spus totuşi că dacă am fi martori la o versiune modernă a lui istoriei lui Avram, căruia Dumnezeu i-a poruncit să-l sacrifice pe fiul său, Isaac, „noi am chema cu siguranţă poliţia şi am aştepta ca asistenţa socială să i-l ia lui Avram pe fiul său Isaac”, oricât de validă ar fi experienţa lui religioasă. Aici simţim rezonanţa temerilor lui Dobson cu privire la influenţa lui Rawls asupra lui Obama: dacă am recurge doar la „legile comune sau la raţiunea elementară” (orice am înţelege prin acele aceste entităţi suspecte), atunci societatea n-ar poate suporta prezenţa unor convingeri religioase robuste (şi, prin extensie, a unor asemenea persoane religioase). Deşi teologia specifică unei anumite tradiţii religioase este cu siguranţă o unealtă slabă pentru construirea un consens, o situaţie în care statul s-ar simţi obligat să elimine orice convingere religioasă sau orice acţiune care cade în afara a ceea ce se înţelege prin „raţiune publică” ar părea o tragică înfrângere în ceea ce priveşte libertatea religioasă. Cum, atunci, putem să înaintăm ca o societate, urmărind atât crearea unui consens public cât şi crearea unui spaţiu în care cetăţenii să poată fi religioşi?

Câţiva autori ne-au oferit recent reformulări ale conceptului de spaţiu public. Sugestia lui Charles Mathewes, formulată în cartea A Theology of Public Life, lansează distincţia între „teologia publică” şi „teologia vieţii publice”: O teologie publică este o declaraţie a convingerilor creştine dezbrăcată de particularitatea sa şi redată celorlalţi într-o formă acceptabilă pentru ei, în timp ce teologia vieţii publice este o descriere a locului pe care îl ocupă viaţa publică în economia mijloacelor creatoare şi mântuitoare ale lui Dumnezeu. O teologie a vieţii publice implică angajarea în sfera politică privită ca o acţiune ascetică, o aplicare a uceniciei creştine care acţionează prin zidirea virtuţilor credinţei, speranţei şi a iubirii; Mathewes întăreşte astfel sugestia lui Stout că virtuţile discursive şi nu neapărat consensul religios, se află la temelia unui dialog public sănătos. O altă analiză vine din partea lui William T. Cavanaugh, care în cartea lui Imaginaţie teopolitică subliniază căile prin care condiţiile materiale politice deschid drumuri dincolo de dezbaterile politice sponsorizate de stat. Cavanaugh descrie practici concrete – de la participarea la o agricultură susţinută de comunitate, la anumite de înţelegere şi practicare a Euharistiei – ca mijloace de dialog cu lumea, fără a traduce convingerile religioase în ceva ce nu sunt.

Aceste recomandări nu rezolvă în mod hotărâtor eterna problemă a convingerilor profund asumate într-o pluralitate religioasă, aşa cum n-o fac nici afirmaţiile făcute de Obama sau de Dobson. Totuşi, pe măsură ce teologii şi eticienii elaborează motivaţii în baza cărora cetăţenii religioşi se pot angaja în sfera publică într-un mod caritabil şi având în minte mai mult decât o simplă competiţie pentru bunurile publice, putem spera că dialogul va fi tot mai civilizat şi mai roditor.

Rick Elgendy este doctorand în teologie la University of Chicago Divinity School.

Textul a fost publicat la 3 iulie 2008 în revista electronică săptămânală Sightings, editată de Martin Marty Center de la University of Chicago Divinity School.

(Traducerea, Elena Goga. Editarea, Dănuţ Mănăstireanu)

Definirea caracteristicilor

Daca definim in acest fel evanghelismul, de aici decurg urmatoarele implicatii:

In primul rand, a fi evanghelic inseamna a avea o credinta care este in acelasi timp o forma de devotiune. Evanghelicii adera pe deplin la credinta crestina exprimata in crezurile istorice ale marilor concilii ecumenice ale bisericii, ca si in marile afirmatii ale Reformei Protestante, si incearca sa fie loiali acestei credinte care a fost transmisa din generatie in generatie. Dar, in esenta, a fi evanghelic implica intotdeauna mai mult decat o marturisire de credinta, o afiliere institutionala sau apartenenta la o anumita miscare. Noi nu avem un lider suprem, si nici crezurile nici traditiile nu sunt in ultima instanta decisive pentru noi. Isus Cristos si cuvantul sau scris, Sfanta Scriptura, sunt autoritatea noastra suprema; devotamentul nostru total, increderea si ascultarea noastra sunt raspunsul nostru potrivit la acestea.

In al doilea rand, credinta si devotamentul evanghelicilor este exprimat la fel de mult in in inchinarea si in faptele noastre, ca si in crezurile noastre. Asa cum atesta imnuri si cintece de inchinare care au o popularitate universala, asa cum este „Maretul Har”, marii nostri compozitori stau alaturi de marii nostrii teologi si adeseori angajamentul nostru poate fi vazut mai bine in darnicia noastra si purtarea noastra de grija fata de altii, decat in declaratiile noastre oficiale. Ceea ce suntem noi nu este cuprins doar in carti si declaratii, ci si in grija noastra fata de cei saraci, de cei fara adapost si de orfani, in vizitarea celor care sunt in inchisoare, in compasiunea noastra fata de cei flamanzi si de victimele dezastrelor, precum si in lupta noastra pentru justitie pentru cei oprimati de diverse manifestari ale raului, cum sunt sclavia si traficul cu fiinte umane.

In al treilea rand, evanghelicii sunt oameni care ii urmeaza lui Cristos intr-un mod care nu este limitat la anumite biserici si nu este continut de o miscare usor de definit. Noi suntem membri ai multor biserici si denominatii, atit magisteriale, cat si independente, iar angajamentul nostru evanghelic este acela care ne ofera o unitate esentiala care tine laolalta o mare diversitate de orientari. Aceasta este o trasatura foarte importanta pentru orice miscare de tip retea in epoca informatiei, dar evanghelismul a fost dintotdeauna divers, flexibil, adaptabil, fara ierarhie, si a imbracat o multitudine de forme. Acest lucru este adevarat mai mult decit oricind, acum cand suntem martori ai diversitatii si ai dinamicii evaghelicilor in intreaga lume. Caci a fi evanghelic inseamna mai intai si mai presus de orice un mod de a fi devotati lui Isus Cristos, si de a cauta sa traim in diferite epoci si in diferite culturi asa cum i-a chemat el sa traiasca pe urmasii lui.

In al patrulea rand, asa cum am subliniat mai sus, Evanghelicii trebuie sa fie definiti din perspectiva teologica si nu politica; din perspectiva credintei pe care o marturisesc si nu din punct de vedere cultural. Mai presus de orice, este vorba de un angajament si de un devotament fata de persoana si lucrarea lui Isus Cristos, fata de invataturile lui si de stilul de viata promovat de el, cat si de un devotament durabil fata de domnia lui deasupra tuturor altor autoritati pamantesti, altor dedicari si altor loialitati. Asa fiind, aceasta nu trebuie sa se limiteze la granitele tribale sau nationale, ori sa se confunde cu sau sa fie redusa la anumite categorii politice cum ar fi cele de “conservator” sau „liberal”, ori la anumite categorii psihologice cum ar fi cele de „reactionar” sau de „progresist”.

In al cincilea rand, mesajul evanghelic, „vestea buna”, este prin definitie in masura coplesitoare si intotdeauna un mesaj pozitiv inainte de a fi unul negativ. „Puterea lui Nu” are o enorma importanta teologica si culturala in special in vremuri ca acestea, in care se spune ca „orice este permis” si ca „este interzis a interzice”. Asa cum a facut si Isus, evanghelicii trebuie uneori sa formuleze judecati aspre cu privire la ceea ce este fals, nedrept, si rau. Dar, mai intai si mai presus de orice, noi, evanghelicii suntem pentru Cineva si pentru ceva, mai degraba decat impotriva cuiva sau a ceva. Evanghelia lui Isus este Vestea Buna cu privire la primire, iertare, gratie si eliberarea de lege si legalism. Este un „Da” colosal rostit pentru viata si pentru aspiratiile umane, ca si un Nu apasat rostit cu privire la ceea ce este in opozitie cu destinul nostru cel adevarat, ca fiinte umane create dupa chipul lui Dumnezeu.

In al saselea rand, trebuie sa facem distinctie intre evanghelism si alte doua tendinte opuse cu care s-a confruntat protestantismul: revizionismul liberal si fundamentalismul conservator. Chemati de Isus pentru a fi „in lume, dar nu din lume”, crestinii, in special in societatea moderna, au fost impinsi catre doua extreme. Cei care au fost mai liberali, au inclinat sa se acomodeze lumii intr-un mod care sa reflecte gandirea si stilul de viata contemporan, pana acolo incit au devenit necredinciosi lui Cristos; pe cand cei mai conservatori au avut tendinta de a infrunta lumea, rezistindu-i in moduri care se dovedesc a fi in egala masura forme de neascultare fata de Cristos.

Tendinta revizionista liberala s-a manifestat pentru prima data in secolul al XVIII-lea si a devenit mai pronuntata astazi, atingand apogeul in acele versiuni ale credintei crestine care sunt caracterizate de asemenea mari slabiciuni cum ar fi increderea exagerata in capacitatile umane, o intelegere superficiala a raului, o viziune neadecvata asupra adevarului, ca si o conceptie deficienta despre Dumnezeu. In final, uneori acestia nici nu mai pot fi identificati ca fiind crestini. Iar atunci cand apare o asemenea nedorita capitulare, aceste asa-numite „evanghelii alternative” nu reprezinta nimic altceva decat o serie de pierderi serioase, care in final pecetluiesc disparitia lor:

Este vorba mai intii de o pierdere a autoritatii – in acest caz sola Scriptura („numai prin Scriptura”) este inlocuita cu sola cultura („numai princultura”).

In al doilea rand, este vorba de o pierdere a comunitatii si a continuitatii – astfel, „credinta data odata pentru totdeauna” devine credinta data doar unui anumit popor, intr-o epoca anume, ceea ce pune distanta intre noi si alti credinciosi care au existat de-a lungul timpului si din generatie in generatie.

In al treilea rand, avem de-a face cu o pierdere a stabilitatii – asa cum spune Inge, intr-o expresie inspirata, „cel care se casatoreste cu spiritul epocii va ramane curind vaduv”.

In al patrulea rand, aceasta duce la o pierdere a credibilitatii – acest „nou tip de credinta” se dovedeste a fi identica cu credinta celor sceptici, astfel incit nu mai ramane in urma nimic consistent crestinesc pentru cei care cauta sa examineze si sa inteleaga credinta crestina.

In al cincilea rand, observam o pierdere a identitatii – astfel, aceasta versiune revizuita a credintei pierde din ce in ce mai mult asemanarea cu credinta crestina istorica, aflata in deplina concordanta cu aceea a lui Isus.

Pe scurt, cu toata sinceritatea pe care o afiseaza, si in ciuda incercarii lor de a fi relevanti, cei care promoveaza extrema revizionista liberala risca sa devina ceea ce Soren Kierkegaard numea niste oameni care „saruta iude”, referindu-se la crestini care il tradeaza pe Isus pentru o interpretare (gresita) a lui.

Tendinta fundamentalista este mai recenta, si chiar mai apropiata evanghelismului, asa incat in ochii multora aceste doua conceptii se suprapun. Noi ii apreciem pe cei din trecut pentru dorinta lor sincera de a fi fideli fundamentelor credintei, dar fundamentalismul a devenit intre timp un element strain adaugat credintei crestine si s-a dezvoltat in esenta sa ca o reactie de timp modernist fata de lumea moderna. Fiind o reactie la lumea moderna, aceasta tinde sa idealizeze un trecut care nu mai exista, si sa radicalizeze prezentul, manifestand, atit in plan personal cit si public, un gen de militantism care risca sa devina sub-crestin.

Fundamentalismul crestin are corespondente in multe religii si chiar in secularism; el devine adeseori o miscare sociala cu identitate crestina, al carei continut si comportament crestin sunt diminuate in mod dramatic. Fundamentalismul, de exemplu, se indeparteaza prea adesea de principiul evaghelic, asa cum o fac uneori si evanghelicii, atunci cand nu mai asculta de marea porunca de a-l iubi pe aproapele lor ca pe ei insisi, ca sa nu mai vorbim de cerinta radicala a lui Isus ca cei care ii urmeaza sa-i ierte pe altii fara limite si sa-si iubeasca chiar si dusmanii.

In al saptelea rand, evanghelismul este deosebit prin modul in care priveste in egala masura inspre trecut si inspre viitor. In esenta lui, evanghelismul priveste inapoi la Isus si la Scripturi, considerindu-le nu doar ca pe niste radacini istorice, ci si ca o angajare al inimii fata de centrul si in directia generala a dorintei si invataturii lui; si nu ca o decizia luata o singura data, ci ca o dedicare facuta iarasi si iarasi, pentru acest principiu vital al stilului de viata promovat de Isus. De aceea, a fi evanghelic nu inseamna doar a avea o credinta personala profunda, un puternic angajament pentru sfintenia etica a vietii, si un pronuntat voluntarism in actiune, ci si a trai in mod practic o credinta al carei dinamism este modelat fara sfiala de adevar si de istorie.

Si totusi, departe de a fi conservatori naivi si sustinatori fara rezerve ai traditiei, a fi evanghelici implica un permanent angajament fata de Isus Cristos, iar aceasta aduce cu sine nevoia de inovatie, de reinnoire, de reformare, si de dinamism intreprinzator, pentru ca toate lucrurile, in orice epoca trebuie sa fie analizate in lumina lui Isus si a cuvantului sau. De aceea, principiul evanghelic este o chemare la autoexaminare, la reflectie, si la dorinta de a fi corectati si de a ne schimba orideciteori acest lucru este necesar. In acelasi timp, departe de a fi advocatii nihilismului contemporan, care promoveaza „schimbarea de dragul schimbarii”, a fi evanghelic inseamna a recunoaste suprematia autoritatii Scripturii, care ne indreapta catre Isus si ne ajuta astfel sa vedem nevoia de a conserva o forma care rezista tuturor incercarilor de re-formare.

De aceea noi privim ratiunea si credinta ca pe niste aliati, mai degraba decat ca pe niste dusmani, si socotim ca nu exista nicio contradictie intre minte si inima, intre a fi pe deplin credincios pe de o parte, si a fi pe deplin critic sub raport intelectual si a fi contemporan, pe de alta parte. De aceea evanghelicii se deosebesc de reactionari prin aceea ca sunt atit reformatori, cit si inovatori; ei se deosebesc insa, de asemenea, de progresistii modernisti, prin negarea legitimitatii ideii ca cu cit un lucru este mai nou, cu atit este el mai adevarat si ca ultimul lucru descoperit este si cel mai important, dar si prin faptul ca sunt inclinati sa conserve ceea ce este adevarat, drept si bun. Evanghelicii cred in adevarul paradoxal potrivit caruia ca cea mai sigura cale catre inainte este intotdeauna sa mergi mai intai inapoi; aceasta „intoarcere inapoi” este secretul tuturor trezirilor si al reformelor adevarate.

In concluzie, a fi evanghelic este o optiune mai veche si de mai lunga durara decit aceea de a fi protestant. Dorinta arzatoare de a fi evanghelici s-a aflat in centrul Reformei protestante, si ceea ce da Reformei valabilitate crestina, din punctul nostru de vedere, este recuperarea de catre ea a adevarului biblic. In unele tari, termenul „evanghelic” este inca sinonim cu termenul „protestant”. Cu toate acestea, este clar ca termenul „evanghelic” si dorinta de a fi biblici, predateaza si supravietuiesc in egala masura proiectului protestant in forma lui istorica, pentru ca termenul „a protesta” si-a pierdut tot mai mult semnificatia lui originala pozitiva, respectiv aceea de a „marturisi pentru cineva”(pro-testantes), iar termenul „protestant” este unul din ce in ce mai mult limitat la o anumita perioada istorica. Alte etichete vin si pleaca, dar principiul evanghelic care urmareste credinciosia fata de Vestea Buna a lui Isus si fata de Scripturi va rezista pe veci.

Care este pozitia noastra si de ce este ea importanta

Manifestul este o declaratie publica, adresata deopoptriva fratilor nostri de credinta cat si intregii comunitati umane. A declara cine suntem si care este pozitia noastra in viata publica este un lucru important deoarece noi, evanghelicii din America, impreuna cu oameni care sustin alte credinte si ideologii, ne aflam in fata uneia dintre cele mai dificile provocari ale acestei epoci globale: aceea de a gasi o modalitate de a convietui, in ciuda diferentelor profunde care exista intre noi. Aceasta provocare este si mai radicala atunci cand diferentele ideologice si religioase sunt fundamentale si ireductibile, si cand acestea nu se constituie doar ca diferente intre perceptii personale cu privire la realitate ci si intre moduri de viata totalmente diferite care coexista in aceeasi societate.

Locul religiei in viata oamenilor este unul de mare importanta. Nimic nu este mai natural si mai necesar decat cautarea umana dupa semnificatie si apartenenta, pentru a intelege realitatea si a gasi siguranta pentru viata. Atunci cand aceasta cautare este insotita de existanta dreptului la libertate de constiinta, aceasta produce o mare diversitate de credinte si moduri de viata liber alese, unele religioase si transcedentale, iar altele seculare si naturaliste.

Totusi, diferitele credinte si familii de credinte furnizeaza raspunsuri foarte diferite la problemele de viata si aceste diferente au o influenta decisiva nu numai pentru indivizi ci si pentru societate si pentru intregi civilizatii. A invata sa convietuim cu aceste diferente profunde are implicatii importante atat pentru indivizi cat si pentru natiuni. Dezbaterile, deliberarile si deciziile cu privire la semnificatia acestora pentru viata noastra in comunitate sunt de o importanta cruciala si inevitabile. Sunt de neconceput Alternativa – constrangerea prin tiranie ori ideea teribila a lui Nietzsche cu privire la „razboaiele spiritului” – reprezinta ceva de neconceput.

Noi insine am ajuns sa credem ca Isus din Nazaret este „Calea, Adevarul si Viata” si ca marea schimbare prin care trebuie s[ treaca cei care il urmeaza pe El, inplica o transformare radicala a modului in care privim viata umana si o diferenta hotaratoare in modul nostru de a trai, a gandi si a actiona.

Scopul nostru aici este de a face o declaratie foarte clara in fata concetatenilor nostri precum si, in egala masura, in fata fratilor nostri de credinta, indiferent daca ei se considera a fi in raport cu noi prieteni, sceptici, indecisi sau dusmani. Dorinta noastra este de a defini sensul termenului „evanghelic" si de a clarifica ce implica faptul ca suntem evanghelici pentru covietuirea alaturi de concetatenii nostri, in viata publica si, in acelasi timp, alaturi de ceilati oameni de pe intreaga planeta. Noi consideram ca evanghelicii au inaintea lor trei mari sarcini.

1. Noi trebuie sa reafirmam identitatea

Prima noastra obligatie este sa reafirmam cine suntem. Evanghelicii sunt crestini care se definesc pe ei insisi, credinta lor si viata lor in acord cu Vestea Buna a lui Isus din Nazaret. (Termenul evanghelic vine de la un cuvant din limba greaca ce inseamna veste buna sau evanghelie.) Crezand ca Evanghelia lui Isus este vestea buna a lui Dumnezeu pentru intreaga lume, noi declaram impreuna cu apostolul Pavel ca noua „nu ne este rusine de evanghelia lui Cristos, pentru ca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuire". Contrar intelegerii gresite care este raspandita astazi, noi evanghelicii ar trebui sa ne definim sub raport teologic, si nu politic, social sau cultural.

In spatele acestei afirmatii ese aflaste constienta faptului ca identitatea este o chestiune cu o semnificatie puternica si ca este pretioasa atat pentru grupuri, cat si pentru indivizi. In ]n’elesul clasic al liberalismului politic cu privire la intelegerea libertatii, identitatea este de o importanta capitala. Exista pericole grave in definirea politica a identitatii noastre, de aceea noi insistam ca noi insine – iar nu specialistii ori presa, ori opinia publica – avem dreptul de a afirma cine anume credem noi ca suntem. Noi suntem ceea ce declaram ca suntem si ne impotrivim tuturor incercarilor de a fi prezentati in termeni care se pretinde a fi „adevaratele” noastre motivatii si agenda noastra „reala”.

Atunci cind sunt definiti si intelesi in felul acesta, evanghelicii formeaza una dintre marile traditii care s-au dezvoltat in cadrul Bisericii Crestine de-a lungul secolelor. Noi apreciem pe deplin principiile care definesc alte traditii majore si de afirmam si lucram impreuna cu ei pentru rezolvarea multor probleme etice si sociale care ne preocupa in egala masura. La fel ca si ei, suntem dedicati trup si suflet pentru o „credinta adevarata si o inchinare adevarata” si pentru „universalitatea” Bisericii Crestine, de-a lungul secolelor, a continentelor si a culturilor, si, de aceea, pentru axiomele centrale ale credintei crestine exprimate in consensul trinitar si cristologic al bisericii primare. Si totusi noi consideram importante anumite convingeri evanghelice care sunt profund diferite in raport cu alte traditii, distinctii pe care le sustinem deoarece le consideram a fi adevaruri biblice care au fost recuperate de catre Reforma Protestanta si au fost sustinute de multe miscari de reinoire si de trezire care au urmat si care sunt vitale pentru o cunoastere sigura si mantuitoare a lui Dumnezeu – pe scurt, credinte care sunt in concordanta cu Vestea Buna a lui Isus.

Evanghelicii sunt deci oameni care il urmeaza pe Isus Cristos, crestini adevarati in sensul clasic si istoric al cuvantului, asa cum este inteles el de peste doua mii de ani. Evanghelicii sunt dedicati sa gandeasca, sa actioneze si sa traiasca asa cum Isus a trait si i-a invatat pe altii si astfel sa intrupeze acest adevar si Vestea Buna a lui, in asa fel incat sa fim identificati ca ucenici ai lui. Esenta pentru noi ca evanghelici este dorinta si dedicarea noastra pentru ca, potrivit cuvintelor lui Richard de Chichester si asa cum ne invata Scriptura, „sa-l vedem pe el mai clar, sa-l iubim pe el mai mult si sa-l urmam pe el mai indeaproape”.

Noi nu avem pretentia ca principiul evanghelic – definitoriu pentru credinta si viata noastra, potrivit cu Vestea Buna a lui Isus – este ceva care ne apartine in mod exclusiv noua insine. Scopul nostru nu este sa-i atacam ori sa-i excludem pe altii, ci sa reamintim si sa reafirmam acest lucru, si astfel sa-i adunam pe altii in jurul lui si sa producem reforma pe care o implica. Pentru noi acesta este imperativul definitoriu si telul suprem al celor care vor sa urmeze calea lui Isus.

In acelasi timp, de obicei, noi nu ne implicam public sub numele de evanghelici. Noi suntem pur si simplu crestini, oameni care il urmeaza pe Isus sau care adera la crestinismul esential; cu toate acestea principiul evanghelic este capitale pentru modul in care ne intelegem si ne practicam credinta.

Aceast lucru este usor de rostit dar dificil de trait in practica. A fi evanghelici si a ne defini credinta si viata conform Vestii Bune a lui Isus, asa cum ne invata Biblia, presupune sa ne supunem vietile in intregime domniei lui Isus, precum si adevarurilor si modului de viata pe care il cere el de la urmasii lui, pentruca ei sa poata deveni ca el, sa traiasca asa cum i-a invatat si sa creada asa cum el a crezut. Urmarind de-a lungul secolelor aceasta viziune, evanghelicii au pretuit anumite adevaruri pe care le-au considerat a reprezenta esenta mesajului lui Isus si, de aceea, va fiind fundamentale pentru ei. Acestea sunt:

In primul rand, noi credem ca Isus este pe deplin Dumnezeu care a devenit pe deplin om, revelatia unica, adevarata si suficienta a adevaratei esente, a caracterului si a scopurilor lui Dumnezeu, in afara de care nu este un alt dumnezeu, si alaturi de care nu este nici un alt nume in care noi trebuie sa fim mantuiti.

In al doilea rand, noi credem ca singurul temei pentru acceptarea noastra de catre Dumnezeu este ceea ce Isus a indeplinit pe cruce si ceea ce face el acum prin viata lui de inviere din morti, prin care a demascat si a infrant blestemul pacatului si al violentei umane, a purtat pedeapsa pentru pacatele noastre, ne-a creditat cu neprihanirea lui, ne-a rascumparat de sub puterea raului, ne-a impacat cu Dumnezeu, si ne-a imputernicit cu viata lui „de sus”. De aceea noi nu putem adauga nimic pentru mantuirea noastra. Fiind creditati cu neprihanirea lui Cristos, noi primim rascumpararea lui numai prin har, prin credinta.

In al treilea rand, noi credem ca viata noua, primita in modsupranatural prin regenerarea spirituala, este o necesitate si in acelasi timp un dar; si ca convertirea perpetua care urmeaza de aici este singura cale spre o schimbare radicala a caracterului si a stilului nostrude viata. Astfel, pentru noi singura putere suficienta pentru a trai o viata crestina de credinciosie si integritate morala in aceasta lume este cea data de invierea lui Cristos si de puterea Duhului Sfant.

In al patrulea rand, noi credem ca invatatura si atitudinea lui Isus fata de autenticitatea si autoritatea suprema a Bibliei, Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu, fac ca Scriptura sa fie pentru noi regula finala pentru credinta si viata.

In al cincilea rand, noi credem ca a fi ucenici ai lui Cristos inseamna a-i sluji lui ca Domn in fiecare domeniu din vietile noastre, atat cele seculare, cit si cele spirituale; in cele publice, cit si in cele private; in fapte, cit si in cuvinte; in fiecare moment al vietii noastre terestre, cautand intotdeauna, asa cum a facut el, sa mergem la cei care sunt pierduti precum si la cei saraci, bolnavi, flamanzi, oprimati, dispretuiti social, ca administratori credinciosi ai creatiei si creauturilor alaturi de care traim pe pamint.

In al saselea rand, noi credem ca speranta binecuvantata a reintoarcerii personale a lui Isus ne da putere si substanta pentru ceea ce facem, si in acelasi timp ca ceea ce facem devine un semn al sperantei pentru directia spre care ne indreptam; amandoua acestea conduc catre finalul istoriei si catre desavarsirea imparatiei vesnice care vine numai prin puterea lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, noi credem ca toti cei care il urmeaza pe Cristos sunt chemati sa-l cunoasca si sa-l iubeasca pe Cristos prin inchinare, sa iubeasca famila lui Cristos prin comuniune eclesiala, sa creasca in asemanare cu Cristos prin ucenicie, sa-l slujeaca pe Cristos purtand grija, in numele lui, de cei aflati in nevoi, si sa-l impartaseasca pe Cristos celor care inca nu-l cunosc, chemand oamenii de la marginile pamantului, pina sfarsitul vremurilor, ca sa devina impreuna cu noi ucenici ai Lui si oameni care mergpe calea lui.

In acelasi timp, suntem gata sa recunoastem ca am esuat in mod repetat in a trai la inaltimea chemarii lui, si prea adesea am fost o ilustratie vie a propriei noastre doctrine despre pacat. Noi, evanghelicii, impartasim in acelasi timp aceeasi „natura pacatoasa” a umanitatii noastre si intreg catalogul pacatelor, al esecurilor si al ipocriziilor implicate de aceasta. Acestlucru nu sunt un secret nici pentru Dumnezeu si nici pentru cei care ne cunosc si care ne privesc.

Traducerea: Daniel Lucescu. Editarea: Danut Manastireanu.

VA URMA

Incepind din aceasta toamna, Dr. Adonis Vidu, unul dintre cei mai valorosi studenti ai mei, devenit apoi coleg, la Universitatea Emanuel, care a obinut un doctorat stralucit in hermeneutica moderna la Nottingham University, UK, cu Antony Thisselton (vezi AICI lucrarea publicata de Paternoster), va preda din aceasta toamna ca Profesor Asociat la Gordon-Conwell Theological Seminary din Boston, Una dintre cele mai prestigioase institutii academice evanghelice din Statele Unite.

Felicitari si mult succes in noua etapa din cariera sa academica. Speranta mea este ca nu va uita de Romania si ca va pastra legatura cu mediul academic romanesc, chiar daca amintirile din acea etapa a traseului sau profesional nu sunt dintre cele mai placute.