Pledoarie pentru demnitate

Danut Manastireanu

De câtva timp are loc pe blogul domnului Adonis Vidu (http://adividu.wordpress.com) o foarte interesanta disputa legata de salarizarea personalului de cult in România. Dat fiind ca pâna in prezent discutiile s-au concentrat mai mult asupra salarizarii pastorilor, o chestiune (probabil) importanta pentru clerici, dar de putina importanta pentru mine, n-am fost prea interesat sa intervin. Socotesc insa ca discutia a ajuns oarecum intr-un punct mort si ar fi poate de folos sa fie readusa la viata punând in discutie câteva perspective care au fost in buna masura ignorate pâna acum.

Argumentul principal al celor care militeaza impotriva salarizarii pastorilor de la stat este ca aceasta ar aduce cu sine riscul imixtiunii acestuia in viata bisericilor locale, afectându-le prin aceasta autonomia fata de puterea seculara, o tema extrem de sensibila in traditia reformei radicale. Cunoastem cu totii, intr-o masura mai mare sau mai mica, imixtiunile autoritatilor comuniste in viata bisericilor. De fapt, in toata istoria ei, Biserica a fost in permanenta confruntata cu ispita concubinajului cu puterea temporala. Uneori aceasta coabitare impotriva naturii a primit titluri eufemistice, cum ar fi „modelul simfoniei”, specific teologiei sociale ortodoxe, sau „Cristos si cultura in relatie paradoxala”, asa cum se intâmpla in luteranism, dar, oricum am numi acest lucru, avem de-a face in realitate cu un compromis care a produs in decursul istoriei rezultate absolut monstruoase: cum ar fi de exemplu sustinerea criminala a regimului nazist de catre Biserica luterana din Germani sau cooperarea rusinoasa dintre baptisti si regimul comunist din Polonia, in lupta lor impotriva „dusmanului” comun, Biserica Romano-catolica.

Asa cum reiese din exemplele date mai sus, problema este una cruciala pentru pastrarea dimensiunii profetice a Bisericii, asa cum argumenta in mod justificat teologul armean Vigen Guroian intr-un articol in care facea o critica vitriolanta la adresa ispitei filetismului cu care se confrunta Biserica Apostolica Armeana in perioada de dupa caderea sistemului comunist.

Cred insa ca reducerea discutiei la riscurile unei potentialei salarizari a personalului de cult de la bugetul de stat, ori mai precis din impozitele noastre, eludeaza o problema absolut actuala, care este mult mai acuta si mai periculoasa, respectiv aceea a dependentei financiare a bisericilor evanghelice din România de fonduri provenite din exterior si mai ales din Statele Unite. Nu este nici un secret pentru nimeni ca aceasta stare de lucruri a creat o veritabila patologie a „sponsorizarii” in bisericile noastre. Sunt biserici care functioneaza sau nu functie de masura in care „sponsorii” din occident isi asuma sustinerea financiara a pastorului. Constructii de biserici – de cele mai multe ori cu mult peste necesitatile realiste ale respectivelor comunitati eclesiale, institutii de invatamânt – absolut supradimensionate in raport cu nevoile si posibilitatile comunitatii evanghelice, precum si organizatii de asistenta sociala – necesare, dar imposibil de sustinut pe termen lung din veniturile românilor, sunt initiate in totala dependenta de inrobitoare finantari externe. Dincolo de faptul ca toate acestea sunt nenaturale si nesanatoase, sunt cazuri in care ele conduc la o veritabila prostitutie spirituala.

S-ar putea sa va intrebati ce este rau in faptul ca fratii (si surorile) din vest, care au mai multi bani decât noi, ii ajuta pe cei mai saraci. In principiu avem de-a face cu o practica evanghelica. Problemele apar insa atunci când banii provin dintr-o singura sursa – re unde riscul dependentei, când sunt controlati de o singura persoana – ceea ce aduce cu sine riscul manipularii si al santajului, ori când sunt expresia unui soi de „imperialism misionar” – prin acesta donatorii impunând comunitatilor care primesc ajutorul lor decizii care sunt impotriva intereselor lor si ale zidirii imparatiei lui Dumnezeu in acel loc. Aceasta este, in esenta, expresia Regulii de aur, conform careia „cine detine aurul, acela face regulile”.

Experienta mi-a dovedit ca de multe ori agentiile misionare straine vin in tara cu cele mai bune intentii, dorind sa stabileasca parteneriate veritabile si viabile cu crestinii din România. Cu vremea insa ei devin nerabdatori, din pricina ca in lumea noastra lucrurile se misca mult mai lent decât in spatiul pragmatic al occidentului. De asemenea, lipsa de sensibilitate culturala a multor misionari, mai ales americani, dar si coreeni mai nou, ii face pe acestia sa impuna bisericilor indigene accente doctrinale, forme eclesiale si abordari misionare care nu au nici o relevanta in context românesc, ceea ce echivaleaza cu o incalcare flagranta a principiului intruparii aplicat in sfera misiunii. In al treilea rând, presiunea raporturilor care trebuie trimise cu regularitate catre agentiile misionare ii fac adesea pe misionari sa „cosmetizeze” faptele sau sa migreze catre terenuri de misiune in care „scalpurile” pot fi numarate cu mai mare usurinta. In ultimul rând, concurenta cu alte agentii misionare duce si ea la tot felul de patologii, cum ar fi utilizarea „stimulentelor” materiale pentru a obtine cooperarea liderilor de influenta (de fapt o banala manipulare financiara), fragmentarea confesionala (fiecare agentie incercând sa-si edifice propria „imparatie”, mai degraba decât sa edifice imparatia lui Dumnezeu), si, in cele din urma, totala dependenta a structurilor eclesiale indigene fata de surse financiare din strainatate.

Asa s-a intâmplat si in cazul Colegiului Wurmbrand, creat la Iasi impreuna cu câteva prieteni, cu sustinerea unor biserici evanghelice americane (din pricina ca parintii elevilor români nu puteau acoperi in intregime costurile de scolarizare). Bunele intentii de la inceput n-au fost insa suficiente. Evolutia prea lenta a lucrurilor i-a facut pe americani sa-si piarda rabdarea. Ruptura s-a produs atunci când am indraznit sa ma opun incercarii partenerilor americani de a face prozelitism in cadrul scolii (mai precis, dorintei lor de a-i invita pe parintii neevanghelici ai unora dintre elevii nostri pentru a-i expune unor mesaje cu caracter evanghelistic). Sugestia mea ca ar putea face asta in biserici, daca parintii sunt eventual interesati, n-a fost primita prea bine si i-a facut pe sponsorii nostri ca considere ca nu sunt „suficient de evanghelic” pentru gusturile lor; asa incât am decis sa plec eu, pentru a nu pune in pericol finantarea scolii.

Dar mai exista o problema. In mod evident, românii nu sunt cei mai saraci crestini de pe pamânt. Ca sa intelegem asta, nu este necesar sa mergem in Africa sau India. Este suficient sa trecem Prutul in Moldova. Si totusi bisericile noastre nu se mobilizeaza pentru a oferi ajutor celor aflati in nevoie in acele locuri, ci ne complacem in postura de asistati; ba chiar ne socotim indreptatiti in asteptarile noastre de primire a unor ajutoare financiare consistente. Atunci când facem asta, riscam sa subestimam puterea de coruptie a banilor, asupra careia Sfânta Scriptura ne avertizeaza de atâtea ori. Din nefericire, aceasta nu este o problema doar in România, ci, asa cum am observat in calatoriile mele, pentru tot in lumea postcomunista si dincolo de granitele ei.

in Israelul Vechiului Testament douasprezece triburi sustineau prin darnicia lor un alt trib, pe leviti, pentru ca acestia sa se poata dedica slujirii la Templu. Oare de ce nu este posibil un asemenea model in contextul Bisericii? Daca ar fi aplicat, el ne-ar proteja de o multime dintre problemele financiare cu care ne confruntam acum in bisericile noastre.

Iata doua exemple contemporane care arata ca acest lucru este posibil si astazi. Datorita restrictiilor impuse de regimul comunist din acea tara, biserica subterana din China este lipsita in mare parte de „binecuvântarea” ajutoarelor materiale venite din occident. Aceasta n-o impiedica insa in nici un fel sa fie implicata in mod plenar in misiune. Astfel, ea promoveaza deja de câteva decenii o strategie intitulata „inapoi in Ierusalim” (www.backtojerusalem.com) urmarind inchiderea cercului misiunii crestine, care a pornit din Ierusalim, a ajuns in Europa si apoi in America, de unde a ajuns in China. Acum, biserica din China socoteste ca este responsabilitatea ei sa duca Evanghelia inapoi la Ierusalim, trecând prin teritoriile controlate de islam. Acest efort misionar, care angreneaza, apun unii, mai mult de un milion de oameni, este finantat exclusiv din darnicia crestinilor extrem de saraci ai Chinei.

Iata si un al doilea exemplu. In 1987 Mizoram a devenit al douazeci si treilea stat al Indiei, dupa circa douazeci de ani de lupta pentru independenta. Biserica de acolo a jucat un rol decisiv in negocierile politice care au dus la acest final fericit. In mod surprinzator, in loc sa se plânga de faptul ca face parte dintr-o natiune predominant hindusa, biserica din Mizoram considera ca aceasta le ofera sansa de a raspândi Evanghelia in India fara a avea nevoie de vize si pasapoarte. Astfel, in 2005 Sinodul Prezbiterian din Mizoram, reprezentând pe cei circa 450.000 de membri ai acestei biserici, sustinea din propriile fonduri aproape 1400 de misionari care slujeau in diverse regiuni ale Indiei. In 2003, prezbiterienii din Mizoram au daruit circa $3.400.000 pentru lucrarea misionara.
Cum este posibil ca Biserica – intr-un stat al carui venit mediu pe cap de locuitor este de circa $130 pe an, sa daruiasca atât de mult pentru misiune? Raspunsul este ca intreaga biserica este misionala. Ea considera ca proclamarea Evangheliei este responsabilitatea primordiala a natiunii Mizoram.

Iata câteva dintre modalitatile creative prin care sunt adunati acesti bani. Inca din 1914, crestinii din acea tara au introdus o practica numita „buhfai tham”, care consta in faptul ca fiecare femeie pune deoparte o mâna de orez de fiecare data când pregateste mâncarea pentru familie. Orezul adunat este colectat in mod regulat din fiecare familie si este vândut, fondurile colectate fiind varsate in bugetul bordului de misiune al Sinodului bisericii. In acelasi fel este colectat si vândut saptamânal o parte din lemnul de foc adunat de fiecare familie pentru pregatirea hranei. Bisericile din zonele rurale dedica adeseori recolta dintr-o intreaga gradina, ferma sau plantatie pentru scopuri misionare, in vreme ce bisericile din mediul urban dedica misiunii profitul obtinut din mici pravalii sau ceainarii deschise in acest scop si care sunt sustinute prin munca unor voluntari. Sunt biserici care construiesc cladiri de locuit si profitul obtinut din chirii este dedicat intregime misiunii. Femeile practica uneori asa-numitele „calatorii misionare imaginare”, rugându-se pentru misionarii de pe anumite terenuri de misiune si adunând bani pentru o asemenea calatorie, pe care apoi ii daruiesc fondului de misiune. Adeseori membrii bisericilor sacrifica mesele lor bogate de Craciun si daruiesc banii economisiti pentru sustinerea misiunii. Multi crestini din Mizoram postesc o data pe saptamâna si doneaza valoarea mesei pentru fondul de misiune. In plus, membrii bisericii practica zeciuiala, daruind bisericii cel putin 10% din veniturile lor. Ei sunt invitati sa directioneze acesti bani catre una dintre cele patru directii de slujire decise de biserica, doua dintre acestea având de-a face in mod direct cu misiunea (informatiile de mai sus sunt preluate din articolul lui Jonathan Bonk „Following Christ in Contexts of Power and Violence”, in curs de aparitie in Evangelical Review of Theology).

Cred ca cele de mai sus nu au nevoie de nici un fel de comentarii. Cele doua exemple dovedesc faptul ca normalitate exista cu adevarat. Pentru ca aceasta sa fie insa posibila si la noi, este nevoie de lideri inzestrati cu imaginatie si curaj, cu care, din pacate, se pare ca Dumnezeu nu ne-a binecuvântat inca. Iar ca sa ne fie mai usor a accepta aceasta situatie, va propun sa dam vina pe comunism si sa ne rugam, sperând ca macar generatiile care vor veni dupa noi vor fi capabile sa traiasca cu demnitate. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

13 răspunsuri

  1. […] financiare, de data aceasta nu fata de stat, ci fata de sponsorii din strainatate. Citeste Pledoarie pentru demnitate si comenteaza! […]

  2. Ca si tanar care a crescut putina vreme sub comunist si destula dupa, am ajuns si eu la aceleasi concluzii ca si dvs. legat de obsinuinta romanilor de a se considera cei ce au nevoie de ajutor. Asta pentru ca am fost destul de multa vreme saraci. Nu foarte, dar am fost si ajutati sa ne imaginam mai saraci decat suntem prin multele ajutoare care au venit in special pentru bisericile evanghelice, imediat dupa revolutie. Astfel, am capatat o mentalitate de „eu sunt cel care are nevoie” si e foarte grea trecerea la „eu sunt cel care pot si trebuie sa daruiesc”. Si fratii nostrii, desi au inceput sa castige mai bine, greu se urnesc la darnicie, cel putin a 10-a parte.
    Apoi, am prins gustul castigului si am fot momiti de pofetele ochilor sa ne facem case si sa ne luam masini si altele cot la cot cu ceilalti.

    Am recitit recent un articol (http://www.spiegel.de/international/spiegel/0,1518,363663,00.html) in care un economist din Kenia se plange de complacerea pe care o genereaza ajutoarele si de problemele pe care le creeaza micilor antreprenori locali, cerand (destul de drastic ar zice unii) suspendarea ajutoarelor, pentru ca Kenienii sa invete sa umble pe propriile picioare. La fel trebuie sa invatam si noi romanii. Si da, cred ca am putea sustine mult mai multe proiecte misionare si sociale, si da, cred ca am putea face noi celebrele Cutii de pantofi cu cadouri de Craciun, pe care sa le impartim la cei saraci, si nu invers, sa le imparta strainii in bisericile noastre bogate.

  3. de scientologi ce ziceti?

  4. Conduc de citiva ani misiuni care sunt sustinute EXCLUSIV din Romania sau de catre romanii din diaspora.
    Si nu sunt la doi pasi.
    sunt in Albania, Turcia, Ukraina, Bulgaria.

    Se poate, am argumente ca se poate. Stiu institutii care au fost acuzate pe nedrept ca se milogesc la americani si la Conventia de Sud si care de vreo citiva ani incoace isi produc veniturile in proportie de 50% din tara.

    dar voi reveni…

  5. MI se pare o foarte sanatoasa pledoarie pentru darnicia crestina dar si pentru implicare misionara externa. Am mai auzit cu ceva vreme in urma despre o actiune braziliana similara celei din china. Brazilia, o tara foarte saraca pana de curand, ajutata fiind spiritual de misionari crestini din lumea occidentala europeana sau nord americana sa ajunga de la paganism sau de la o traditie moarta la credinta vie si mantuitoare in Isus Hristos, este acum un actor de frunte in spatiul misionar crestin evanghelic.
    Fara a generaliza, am observat ca la noi, in numeroase cazuri, intreruperea brusca a sustinerii material/financiara externe a unor initiative sau proiecte crestine misionare sau de caritate nu doar ca a provocat decesul violent actiunii respective, dar a lasat un gol, un pustiu mai mare decat cel existent inainte de demararea acelei actiuni. Cred ca spiritul de darnicie sau voluntariat al crestinilor autohtoni inregistreaza o atrofiere accelerata in vecinatatea subventiilor misionare si a implicarii celor dinafara.

  6. IN general sunt doua tabere care considera sa faca voia lui Dumnezeu:
    • Cei care sunt chemati sa o faca
    • Cei care pretend sa o faca

    Cei care sunt chemati sa faca voia lui Dumnezeu primesc chemarea, inzestrarea, proviziile, si finantele necesare sa duca la indeplinire lucrarea Sa.

    Cei care pretind sa faca lucrarea Domnului, sunt in existenta datorita unei organizari meticuloasa prin care fiecare actiune si decizie este facuta specific pentru existenta organizatiei. Asociatii, parteneriat, tot felul de inovatii financiare ajuta sa mentina existanta si propagarea lucrarilor la care sunt implicate.

    Fiind in America am primit o serie de cerinte de financiare sau sponsorizare pentru diferite lucrari misionare. Un prieten imi scrie: „Domnul m-a chemat la lucrare insa imi trebuie un sponsor, cunosti vre-un american care nu stie ce sa faca cu bani si cauta sa sponsorizeze pe cineva?”

    O alta persoana imi scria: ” Domnul m-a chemat sa merg in Turcia, insa am nevoie de sponsorizare de circa 500 USD pe luna, plus in jur de 5000 USD pentru transport si inchirierea unui apartament.”

    Astfel de persoane si inovatii de lucrarea in numele Domnului ajung sa risipeasca resursele Bisericii Sale. Sunt impresionat de curajul unui articol de critica constructiva, care intr-adevar nu necesita comentariu.

    Coram Deo!
    Caius Obeada

  7. Ultimii cinci ani m-au adus pe tarimurile Irlandei de Nord, care se afla sub conducerea Regatului Marii Britanii. Licineta mea in Teologie, cu un specific larg in Misiune, mi-a oferit oportunitatea de a compara strategia de misiune din Romania, cu ceea din Irlanda de Nord. Conlcuzia la care am ajuns, dupa un studiu destul de riguros, m-a injosit atat de mult. Cu toate ca spunem ca suntem ghidati spre misiune, Romania la ora actuala are un numar foarte mic de slujitori alfati in misiune. Nu ma refer la acele persoane (cum ar fi studentii de la Universitatile Baptiste: Emanue si Bucuresti, etc) care merg doar pentru o perioada scurta.

    Am dat-o-n bara: Vrem banii, dar nu pentru Cristos!
    Credeti-ma ca m-am saturat sa aud ca Romanii nu au bani. Suntem consumatori, nu slujitori ai lui Cristos. Nu este de mirare ca ajungem sa cerem bani si de la stat. Ciudat este fatul ca noi nu cerem acesti bani pentru a avansa si contribuii la imbunatatirea strategiei misionare romane, ci mai degraba, unii doresc sa-i foloseasca pentru interese proprii. Cazuri sunt multe, credeti-ma ca m-au scarbit!
    Ma intreb oare, spre ce ne indreptam? Cred ca trebuie sa ne oprim din a plange la coltul strazii, ca nu avem resurse financiare care sa ne ofera un teritoriul in care sa indeplinim Marea Trimitere! Bani pentru misiune nu avem, dar avem pentru MERTANE, BMW, Vile, etc. Suntem Fariseii Secolului 21!!

    Realitatea conteaza – Avem nevoie de ajutor: nu bani, ci noi strategii!
    Dragii mei, avem bani dar nu stim ce sa facem cu ei. Avem nevoie de administratori care sunt gata sa administreze acesti bani. Misiunea in Romania trebuie dezvoltata si regandita. Pentru o tara cu doar 1.5 milioane de locuitori, Irlanda de Nord are un numar extrem de imens de misionari, care au plecat sa duca mesajul Evangheliei pana la capatul pamantului. Zeci de organizatii in Marea Britanie, se folosesc de resursele statului pentru a aduce Speranta unei lumii fara speranta. Oare acest lucru nu este posibil si in Romania?

    Iarta-ne Domane ca nu stim ce facem? Oare?

    Cu o inima smerita inaintea lui Cristos,
    Cosmin Pascu, adevar.wordpress.com

  8. Aveti perfecta dreptate. Si eu am trait in perioada comunista, cand zeciuiala era mai sfanta ca azi, cand enoriasii aveau incredere in conducerea bisericii, netemandu-se ca banii vor fi cheltuiti aiurea, pe chestii de ‘imagine’, fara nici o valoare.
    Pentru ca nu vrem sa traim viata de credinta, avem pretentii de la biserica, in loc sa fim cu trup si suflet la dispozitia lui Dumnezeu.
    Trebuie sa recunoastem ca scolile care produc pastori, aduc cu ele si mult rau, prin faptul ca absolventii nu-si mai stiu chemarea, ci cauta un ‘loc de munca sigur’, ceea ce mi se pare intr-un fel just, din p de vedere uman, dar inlatura pe Dumnezeu din vita de zi cu zi. Biserica, pe de alta parte, cauta pastori cat mai pregatiti, sa-i angajeze cu un salariu cat mai mic, ca apoi sa-i inlature, vazand ca biserica nu creste nici numeric, dar spiritual?
    Sfanta scriptura e suficienta pentru cel care vrea sa se pocaiasca, dar noi il studiem pe Maretul Dumnezeu „in eprubeta”, in scoli specializate pentru asta, ca apoi sa-l „distribuim” bisericii, dumineca de dumineca, bucatica cu bucatica. ‘Creatura isi studiaza Creatorul’, in loc sa se puna la dispozitia Lui!
    Trist, dar adevarat.
    Pe langa astea, parca n-ar fi destule, mai cautam si sponzori, ca sa putem predica dupa cum vor altii, de parca Duhul Sfant n-ar sti sa se descopere romanilor, numa americanilor! Ei isi linistesc constiinta pe banii vaduvelor si a orfanilor ca ‘fac misiune’, iar noi luam banii lor, ca ai nostrii ii cheltuim noi cum vrem.
    Nu degeaba spune Scriptura ca „in zilele din urma, credinta celor mai multi se va raci”.
    Doamne, ajuta-ne sa ne trezim, iar ‘predicatorii’ sa fim noi pentru vecinii si colegii nostrii, cu viata personala si cuvinte simple!

    Marius Toma, (punctro)

  9. […] Cu catava vreme in urma atentia mi-a fost atrasa de cateva pledoarii: una pentru dialog, alta pentru demnitate si  o alta pentru bun simt. Era vorba despre dialogul teologic in primul rand. Despre dialogul […]

  10. Pledoarie pentru demnitate m-a impresionat si pe mine si pe mai multi prieteni. Exemplele din China si India nu te pot lasa indiferent. Mi se pare insa ca articolul ignora unele fapte, probabil pt a motiva si mai mult la actiune. Cred ca fraile Manastireanu este prea grabit sa gaseasca explicatia cea mai comoda pt dificultatile Lucrarii crestine din Romania. Nu-l cunosc pe fr. Danut, am auzit numai lucruri bune despre dinsul dar am observat si-n alte scrisori o prejudecata fata de misionarii Americani care-i scade din obiectivitate.
    Argumentele mele sunt simple;
    1)Traiesc in America de mult si am asistat la o disputa surda in dosul usilor inchise intre emigratia baptista si fratii din tara pe tema grandorii constructiilor de biserici din tara. „Uitati-va ce simple sunt bisericile Americane,voi de ce faceti constructii atit de mari?” -spuneau emigrantii.”Voi nu pricepeti”, raspundeau Romanii. “Romania este o tara ortodoxa nu protestanta, si in lumea ortodoxa cladirile/arhitectura conteaza! Apoi, cine are cladire impunatoare domina orasul!!!!” Inteligent raspuns! Dar el dovedeste, ca multe din proiectele supradimensionate au o sorginte neaos Romaneasca! Greu ati gasi “imperialisti”/misionari/Americani sa fie de-acord cu ele.
    Mai mult, fiind inca in tara, am participat la negocieri pt proiectul bisericii noastre cu un arhitect renumit (proiectase inca 3 biserici baptiste). Ne-au dus sa le vizitam si ne-am umplut de invidie (ne-sfinta). Nu ma pricep la arhitectura, dar m-am speriat la ignoranta arhitectului cu privire la spiritualitatea evanghelica! O fi fost specialist in spiritualitate bizantina… Dupa multi ani, am primit pe rind vizita unor credinciosi din aceste biserici care se plingeau de ne-practicalitatea cladirilor si de faptul ca ii costa o avere doar sa le incalzeasca fizic!!! Apoi, e greu pt noi sa intelegem multimea seminariilor (nu toate de rang universitar) sau a misiunilor … la infiintarea unora am participat direct&indirect. Cu siguranta multe “imparatii” si supradimensionari au aparut din balcanismul nostru si din orgoliul unor Romani fara vre-o influenta din afara! E mai usor sa dati toata vina pe straini, dar nu-i drept.
    2) De-acord cu autorul: din cauza nerespectarii culturii locale de catre misionarii Americani/Coreeni lucrarea sufera.
    Sunt convins ca si cind au ajuns prezbiterienii Englezi in India s-au creat tensiuni culturale si pina la urma a rezultat o comunitate despre care spuneti lucruri atit de frumoase. Faca Dl. sa se intimple asta si in Romania! “Numai Hudson Taylor s-a identificat cu noi, asiaticii” mi-au spus fratii Filipinezi. Exagerau probabil, dar asta ne-arata ce grea e identificarea! Sunt insa obceiuri Romanesti care ar trebui sa se schimbe si n-ar gresi tare misionarii daca i-ar forta la asta. Exemple: obiceiul de a nu raspunde la scrisori, e-mailuri, mesaje telefonice oficiale din partea sponsorilor. Raspunsul poate fi si unul negativ!!!! Fac parte dintr-o mica biserica romaneasca. Fiind mici, nu controlam pe nimeni si nu impunem nimic, nimanui. Nici nu putem pt ca dam de obicei 3-400, rar 1.000 si foarte rar 2.000 de dolari celor ce ne solicita ajutor. In total, ajutorul & misiunea noastra pt Romania/Moldova se ridica la vre-o 40.000 dolari/an (1/3 din buget). Este putin; dar e curios ca din vre-o citeva sute de pastori/misionari/directori de scoli crestine/posturi de radio/TV, in 5 ani de zile cit am fost casier, am primit o (una) singura scrisoare de confirmare pt primirea banilor din partea vreunei biserici din Romania/Moldova. Si exista o singura asociatie de caritate Romaneasca ce ne trimite raport de activitate de bunavoie…….!!!! Nu vreau sa spun ca ceilalti delegati n-au dat banii bisericii/institutiei pe carea o reprezentau. Doamne Fereste! Doamne fereste!!! Cum credeti insa, ca se justifica casierul in fata bisericii sau a controalelor financiare? Multumim D-lui ca legile financiare Americane sunt liberale!!!! Altfel…. Recunosc, ca nu toata lumea a lucrat in finante pt a fi preocupat de asta. Nu este insa rezonabil, oare, ca un om civilizat/educat sa se astepte si chiar sa ceara ca sa semneze o chitanta/confirmare cind primeste bani in calitate oficiala? Fuga de obositoarele rapoarte este de inteles. Am destula experienta ca sa va spun ca ele sunt necesare. Mai trebuie sa fie si rezonabile!!! Imi spunea un pastor roman ca el n-are secretara ca sa-i scrie scrisori de multumire la toti sponsorii (or fi multi?). Il cred! Dar credeti-ma si dvs ca si in America, oricit de liberala ar fi ea, oamenii mai sunt trasi la raspundere pt gestionare/ispravnicie. Si poate-i chiar biblic!
    Am inteles bine: articolul vorbeste despre sponsorii mari care cer ca sponsorizatii sa nu accepte alte sponsorizari. Riscul manipularii e mare! Sponsorul are si el motive intemeiate! Nimanui nu-i place sa fie controlat. Oamenii prefera sponsorizari pe bucatele care sa le permita independenta. Dar sponsorii mari primesc multe cereri din multe tari din lume. Pt a decide unde sunt nevoile cele mai mari au nevoie si ei sa cunoasca toate resursele celor sponsorizati. Comitetele care aproba sume mari trebuie si ele sa se justifice de ce sunt necesare aceste sume mari! Nu-s nici ei neaparat niste birocrati fiorosi, ci poate sunt frati rezonabili care vor sa fie responsabili de administrarea banilor D-lui inaintea: lui D-zeu, a propriului cuget, a membrilor bisericii si a controalelor guvernamentale. Sunt economist cu practica contabila Romano-Americana si pot sa va spun ca singurul mod de a verifica/a da asigurari este daca poti sa vezi tot bilantul contabil si nu doar “bucatile” care te intereseaza. Se cunoaste probabbil ca in America, dupa scandalurile din anii ’80, bisericile/asociatiile isi publica bugetul pt oricine e interesat, etc…. Exista si leaderi (ex. Billy Graham) care-si publica venitul de buna voie…Salariile pastorilor se stabilesc, de obicei, la nivelul venitului mediu al membrilor bisericii, etc. Sunt experiente pozitive si negative din care putem invata multe…
    Da, exista in biserici/asociatii din America influenta birocratiei si a competitiei capitaliste care ma doare. Dar ma suprinde la auor.-care a suferit persecutia comunista- ca se lasa furat de limbajul communist: “imperialism misionar”, “imperialism eclesilogic fundamentalist notoriu”. Infierarea dusmanului de clasa -demna de revolutia culturala chineza- din scrisoarea catre Negruti a acluiasi frate Manastireanu, identifica clar dusmanul: Conventia Baptista de Sud (SUA). E pacat pt prestigiul dinsului, iar Bob Jones se intoarce in mormint cind sudistii” sunt caracteaizati drept “fundamentalisti”!!!!
    Poate autorul are resentimente personale fata Conventia de Sud. Poate lucreaza cu o alta asociatie, sau poate are experiente negative cu “sudistii”. Oricum cred ca greseste puternic. Fie-mi ierata indrazneala!
    NU, nu sunt un admirator al niciunei asociatii/uniuni/comunitati…sunt toate creatii omenesti; nascuti din nou sunt doar oamenii si nu institutiile. Dar Conventia Baptista de Sud este o organizatie decenta ce merita ceva respect. Joaca un rol pozitiv in politica Americana in promovarea legilor care protejeaza familia/biserica. Trimite zeci de mii de misionari in toata lumea (inclusiv cea musulmana) sustine financiar biserici/misiuni straine, cu multe milioane de dolari anual, etc. Exemplele din China/India sunt coplesitoare, dar cind Arabia Saudita/Iranul,etc. arunca miliarde in toata lumea pt promovarea islamului… e nevoie si de o contrapondere organizatorica, cu ceva “forta” si cu o “voce”, intr-o existenta atit de globalizata ca a noastra! Cred ca si Conventia este plina de birocratie si se poarta de multe ori arogant… “Am avut mult putregai acolo” mi-a spus un frate cu influenta in Conventie. “Ne-au trebuit ani sa-l eliminam” – a adaugat. O fi adevarat? Nu stiu! Dar daca “imperialismul eclesiologic” (vezi scrisoarea catre Negruti a lui D. Manastireanu) se refera la retragerea Conventiei din Alianta Mondiala Baptista, pe motiv ca aceasta (Alianta Mondiala) refuza s-o rupa cu bisericile ce accepta homosexualii, atunci dati-mi voie sa-i felicit pe “sudisti”! Argumentele “mondialilor” cum ca: astfel de discutii (despre sodomiti) rup unitatea baptistilor interesati atit de tare (dragutii de ei!!!) de evanghelizarea lumii sunt conjuncturale! La fel sunt si scuzele Federatiei Europene cum ca statutul nu le permite sa se amestece in problemele bisericilor… Ce bine ca nu le permite!!!…AM ales exemplul homosexualilor ca sa va sochez putin; ca sa va aduc aminte ca traim intr-o lume ce parca a innebunit, unde anormalul a devenit normal, unde musulmanii folosesc “sabia”/bomba si petrodolarul nostru ca sa cistige lumea, iar agresivitatea “pasnicilor” hindusi -atit de admirati de intelectualii europeni- fata de cei convertiti e inspaimintatoare. Iar biserica se joaca cu eufemisme, subtilitati legale, sau teologale, ajungind in multe parti din Europa de Vest&America de Nord (mai ales Canada) ca un pension de domnisoare preocupat de politica de stinga si mofturi “mic burgheze”: pacifism, dezarmare, multicultularism, incalzirea climei, cura de slabire, antiamericanism, feminism, aerobic, SIDA, protectia animalelor, “avind doar o forma de evlavie dar negindu-i puterea”… Cindva politica stingista era sponsorizata de Moscova (ah sponsorii)!!! …Pe linga crestinii de mai sus, sudistii par niste tarani needucati (“red neck”). Ii prefer totusi pe ei.! Desigur, conservatorismul/ traditionalismul nu e neaparat spiritual/biblic, dar, vorbind in limaj conventional, acolo ne vor incadra daca “nu trecem peste ce este scris”!
    Dumnezeu lucreaza! Centrul de greutatea al Crestinismului se muta din Europa/America de Nord in Asia/Africa/Sud America. In curind numarul misionarilor Coreeni din intreaga lume il va depasi pe cel al Americanilor. Si e bine, deoarece Coreenii spun ca Americanii se misca prea incet. Nu, nu in Romania ci peste drum, in Afganistan! Lumea Crestina e dinamica. Se misca insa mai repede in alte zone decit in spatiul mioritic sau in cel occidental.
    Ce e de facut? Trei lucruri:
    1) Sa urmam exemplele din India/China date in articol, atit noi din emigratie cit si dvs. cei din tara.
    2) Cum zice Scriptura! Fiecare sa caute si folosul celuilalt. Sponsorii sa caute ce este mai bine pt bisericile/Lucrarea din tarile “misionate”. Iar cei sponsorizati sa tina cont de exigentele sponsorilor (de multe ori justificate) si sa aiba curajul sa spuna sponsorilor: Nu!!!
    3) Cred insa ca si ca autorul articolului ar trebui sa faca un efort volitional si sa nu se lase cuprins de resentimente cind scrie. SI asta spre binele celor ce il citesc!!! Ce bine ca scriem amindoi in Romaneste!!!

    Cu dezamagire,
    Doru Radu
    Detroit, S.U.A

  11. Cred ca exemplele fr. Manastireanu vin sa ne rusineze si sa ne zgaltie pe noi, cei care traim mult mai bine decat inainte, dar am ramas ca naravul de a tot primi.
    Cate astfel de initiative n-am putea avea?
    Si de ce nu militati, cei cu „greutate”, sa se formeze un departament in cadrul cultului care sa centralizeze sponsorizarile si sa le directioneze spre lucratorii in nevoie?
    Ar putea deveni un inceput de reformare/ de trezire a Cultului? eu cred ca ar trebui sa devenim intr-adevar un organism viabil, functional!

  12. Ajutatii pe cei care colecteaza ajutor financiar, sa nu piarda nici un banut prin prpriile buzunare pretinzindule o inregistrare si elberarea de chitanta fiscala pentru ori ce donatie.precum si confirmarea (multumirea) celor ajutati.Dumnezeu sa va binecuvinteze !

  13. Da comentariul lui DanutM este cit se poate de binevenit si argumentat teologic,social,nu stiu daca exprimarea e adecvata.
    Oare de ce nu iau si altii aminte?
    De ce nu se predica de la amvoane aceasta autofinantare cit se poate de in acord cu litera si spiritul Scripturilor?
    Pentru ca e mai comod sa capeti fara sa dai socoteala nimanui.
    Sa circului in masini ultramoderna[felicitari celor care le-au obtinut prin efort personal,si sotul meu are una,chiar n-am inteles niciodata orgoliul feroce al masulilor de a avea masina noua si…uneori chiar…nevasta noua].
    Adica s-a schimbat,fratilor,teologia darniciei:,,Mai bine sa capeti,decit sa asuzi pentru piine,biserica,misiune..”
    Sablonard si prea comod,o parte a clerului evanghelic romanesc zace pe propriile drojdii,ai mila ,Doamne!
    Sau…Tepes,Doamne…,mai vin`odata,la noi ,pe pamint…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: