Ce se spune şi cum se ţin discursurile în spaţiul public din România

Dănuţ Jemna

S-a scris şi probabil că se va mai scrie mult despre toată mişcarea politică din ultimele săptămâni, de la noul guvern Tăriceanu, până la suspendarea preşedintelui. Este bine că se scrie şi este bine că oamenii încearcă să se implice în dezbateri, fie că este vorba de un forum, de un blog, de un ziar local sau de spaţiile de mare audienţă.

Vreau să remarc totuşi că ceva nu este în regulă cu discursul din spaţiul public de la noi, indiferent pe ce cale este lansat. Mai întâi, mi se pare că există o mare apropiere între discursul şi opiniile lansate în această lume mai privată a forumului sau a reţelei de cartier şi discursul ziariştilor de cotidian, al analiştilor politici sau al politicienilor. Să fie doar o formă de mimetism?

Sigur, cineva va sesiza o problemă de formă, despre cum scrii un text sau cum argumentezi o poziţie etc. La cest capitol, evident, câştigă profesioniştii din mass-media. Dacă însă am avea vreme să ne uităm pe forumuri, pe mesajele trimise prin e-mail ca reacţie la diverse articole din ziare sau ca simple opinii la evenimentele politice, am putea constata că există suficiente poziţii demne de a sta alături de cele ale celebrilor analişti ai zilei. Vom fi tentaţi să spunem că partea bună este tocmai că nu există o distanţă între cele două lumi ale mediei şi ale dezbaterilor publice, că oamenii reuşesc să facă analize serioase asupra vieţii societăţii etc. De acord până aici.

Ce mi se pare mie că face ca situaţia să nu fie în regulă este tocmai lipsa acelor reacţii, opinii, poziţii care să rupă ritmul, care să iasă în decor, care să vină din alte direcţii decât cele comune, plate, ale unui limbaj uzitat (până la urmă unul de lemn). Cuminţenia tuturor analizelor, soluţiilor, criticilor din media românească ţine parcă de repetarea permanentă a unui rol care nu reuşeşte să fie pus în scenă pentru că lipseşte arta, creativitatea celor care sunt puşi să-l interpreteze. În discursul public românesc lipseşte clarviziunea, puterea unei percepţii dincolo de tiparele comune, simpliste, previzibile. Nu numai că ne aflăm mereu în preajma aceloraşi opinii şi analize, emise chiar de oameni decenţi, dar reuşim să ne obişnuim cu ele şi să le repetăm sau în final poate să le ignorăm pentru că nu ne mai spun nimic.

În mod cert, este extrem de dificil să poţi trăi într-un sistem dens de probleme şi totuşi să îţi salvezi coordonatele percepţie, înţelegerii şi trăirii într-o perspectivă de ansamblu, care pune în ecuaţie mai mulţi parametri. Încerc să mă întreb cum anume se face că ne lipseşte acest simţ, acest discernământ şi nu reuşim decât să ne mişcăm într-un prezent mereu tulbure, fără perspectiva a ceea ce va fi după acesta.

Experienţa unei lecturi recente asupra cărţii profetului Daniel din Vechiul Testament m-a surprins cu un aspect care are de a face cu situaţia actuală din România a analizelor şi a discursului public.

Deşi condiţia poporului iudeu era una delicată, urma o tranziţie lungă a ieşirii din Babilon şi a reconstruirii ţării, mesajul cărţii trimite la un viitor mai îndepărtat şi sugerează poporului să muncească nu doar pentru prezent, ci să se pregătească pentru viitorul care vine. Gândirea biblică ne învaţă că orice plan şi orice acţiune trebuie gândite pentru un orizont de cel puţin 2-3 generaţii. Astfel, prezentul este în permanenţă conectat la ceea ce va fi, viitorul este construit prin datele unui prezent care are orizont, care nu este închis în detaliile unor probleme care nu se mai termină. Ideea de bază a unei astfel de viziuni este să construieşti o strategie care va implica nu numai efectele imediate, ci şi cele pe termen mediu şi lung şi să te pui în situaţia responsabilă de a-ţi asuma efectele acelei strategii (de regulă, greşeala ce mai mare a strategilor este de a face planuri pentru care trebuie să plătească doar generaţiile viitoare).

Ori, ceea ce sesizez nu numai la politicieni, ci şi la analişti este tocmai lipsa orizontului, lipsa acelui simţ istoric şi profetic. Nu este vorba de a vedea celebra „luminiţă de la capătul tunelului” (expresie demnă de toată consistenţa neamului nostru), ci de capacitatea de a realiza un proiect care să includă generaţiile viitoare, nu care oferă doar soluţii conjucturale. Dacă forţa unei societăţi este descrisă de forţa societăţii civile, atunci cred că România are încă mult de lucru. Din păcate, societatea civilă de la noi nu este în stare să vadă ce va fi peste 20 de ani (pentru o apreciere de acest gen, cineva, ştim noi cine, a fost aspru sancţionat de analiştii noştri competenţi), iar politicienii nici atât.

Mesajul cărţii Daniel sugerează că orice prezent este tulbure, este plin de probleme de rezolvat şi are provocările lui. Dar viaţa unui popor, a unei naţiuni nu se gândeşte doar pentru prezent, ci pentru a crea continuitate şi un viitor calitativ superior. Cu alte cuvinte, orice strateg (a se citi orice guvern, analist) trebuie să fie capabil să gândească un proiect cu impact măcar pentru 2-3 generaţii. Mai mult, această carte a Scripturilor iudaice şi creştine ne spune şi despre cum e posibil să ajungi să gândeşti astfel. Două lucruri sunt necesare: să îţi asumi istoria şi să înveţi din ea şi să pui accent pe formare la toate nivelurile.

Pentru încheiere, revenim la datele României din prezent, iar ca exemplu vom arunca o privire asupra dezbaterilor şi analizelor asupra sistemului educaţional. Tipic pentru spaţiul public de la noi, s-a scris şi s-a comentat mult îndeosebi în momentele aparent importante cum ar fi schimbarea unui ministru al educaţiei sau vreo gafă monumentală cum a fost cea cu subiectele de la bacalaureat. De regulă, s-au arătat greşelile ministrului precedent, s-a comenta asupra lipsei banilor şi asupra crizei sistemului de educaţie din România, s-a făcut promovare pentru noul ministru, au mai fost scrise câteva articole tăioase sau au fost realizate câteva emisiuni care au atacat sistemul politic etc. Dar totul s-a pierdut în vâltoarea unui discurs public punctual, fără bătaie, fără finalitate, iar fondul problemei a rămas neatins.

Ei bine, dacă sistemul educaţional din România este definitoriu pentru viitor, mă întreb cum e posibil să fie lăsat deoparte când este vorba despre discursul public şi să fie atacat doar în momente conjuncturale ca cele prezentate mai sus. În plus, nu am văzut vreo analiză (dacă există, este vina mea că nu am văzut-o) care să pună în evidenţă lipsa de strategie, de coerenţă din domeniul educaţional românesc (această analiză ar presupune efortul de a studia la rând toate proiectele şi toate acţiunile ministerului educaţiei din toate legislaturile). Din câte ştiu eu, nici un ministru al educaţiei şi nici un cabinet post-decembrist nu a avut un proiect serios pentru educaţia din România (ceva a încercat A. Marga, dar nu ştim ce ar fi realizat, pentru că n-a avut vreme să aplice mai nimic). Adică nu am văzut un proiect consistent care să fie în stare să vadă sistemul educaţional de la noi peste 2-3 generaţii, să vadă cum va arăta educaţia în urma actelor şi deciziilor din prezent. Situaţia actuală din sistemul educaţional este mai mult decât dramatică, este dezastruoasă. Iar consecinţele sunt tot cu bătaie lungă. După părerea mea, după 1990 învăţământul românesc a scăzut din toate punctele de vedere, iar trendul descrescător va mai continua şi în perioada următoare prin inerţia greşelilor din prezent. Toate analizele despre sistemul educaţional pe care le-am văzut suferă de aceeaşi boală de a fierbe în sucul propriu al unei vederi înguste, limitate la datele unui prezent obscur şi la ifosele manevrelor politice.

După gravitatea problemei, ar fi necesară coagularea unor forţe intelectuale şi materiale care să pornească un proiect de analiză consistentă a situaţiei reale din sistemul educaţional de la noi, iar această analiză să fie publică, de durată şi cu obiectivul de a pune în lumină adevărata realitate a educaţiei din România. Cele două aspecte din cartea Daniel ne sunt de folos şi acum: să învăţăm din istorie – să analizăm lucid tot parcursul sistemului educaţional de după 1990 – şi să pricepem odată că pentru a avea oameni în stare să conducă trebuie mai întâi să fie bine formaţi.