Religiozitatea urbana

[Un ‘working paper’, fara pretentii stiintifice]

de Adonis Vidu

Pregatind un scurt discurs informal despre religie si post-comunism in Europa de rasarit, am dat peste studiul comandat de Fundatia pentru o Societate Deschisa (OSF) si realizat de organizatia Gallup Romania in septembrie 2005. Un capitol al studiului intitulat ‘Romania Urbana’ se refera la ‘Religiozitate’.

In ciuda faptului ca este printre foarte putinele asemenea studii realizate la noi in tara, acest capitol a trecut aproape neobservat in presa din Romania, fiindu-i alocate in medie cam 100-200 de cuvinte, in fericitele cazuri in care nu a fost complet trecut cu vederea. Din pacate este bine cunoscuta lipsa de pregatire a mass-mediei pentru receptarea critica a unui asemenea studiu, cit si lipsa institutiilor pentru studiului sociologic al fenomenului religios in Romania. In paranteza spus, sunt sustinatorul fondarii unor asemenea institutii de studiu social care sa aiba ca obiect atit experienta religioasa a romanilor in general, dar mai ales a evanghelicilor (sau neo-protestantilor) in particular, acestia din urma fiind grupul cu care ma identific.

In articolul de fata vreau sa suplinesc lipsa comentariilor critice pe marginea sondajului, fara a emite pretentii sociologice. Ma astept ca colegii mei de profesie din Agora Christi, sau alti sociologi, sa-mi amendeze eventualele judecati sociologice inexacte.

Primul aspect mentionat de cei care au interpretat datele statistice este ca romanii din marile orase “cred in Dumnezeu, sunt religiosi, dar nu prea merg la biserica.” Nimic nou aici. Aceste lucruri se pot observa cu ochiul liber. Spre deosebire de alte tari din Europa de rasarit (Cehia, Polonia) unde infrecventa mersului la biserica coincide cu o scadere per total a religiozitatii ca atare (credinta in Dumnezeu, incredere in biserica), in Romania se pare ca religia poate sa supravietuiasca in constiinta oamenilor care nu prea dau pe la biserica. Aici intervin o serie de interpretari pe care nu le putem accepta pe nemestecate: “religiozitatea romanilor de la oras se manifesta printr-o relatie apropiata cu Dumnezeu.” M-a surprins aceasta interpretare in primul rind prin limbajul ei aproape neo-protestant: ‘relatie apropiata cu Dumnezeu’. Este bine cunoscut accentul pus in bisericile evanghelice pe importanta unei relatii personale cu Dumnezeu. Este la fel de bine cunoscut ca in mediile ortodoxe nu intilnim acest gen de limbaj, desi ar fi gresit sa deducem de aici ca nu este prezenta experienta ca atare a unei relatii personale cu Dumnezeu, chiar daca este descrisa in alt vocabular.

Am spus ca discutam despre o judecata, despre o interpretare. Chestionarele nu includeau intrebarea: ‘considerati ca religiozitatea dvs. se manifesta printr-o relatie apropiata de Dumnezeu?’ insotita sau nu de alte optiuni. Cum au ajuns, deci autorii studiului la aceasta concluzie? Care sunt datele? Se pare ca este vorba despre o coroborare a unor indicatori crescuti cu privire la rugaciunea personala, “in afara serviciilor religioase” (62% se roaga zilnic, alti 13% o fac de citeva ori pe saptamina). Intrebarea care se pune este daca aceste date sunt suficiente pentru concluzia ca religiozitatea se manifesta printr-o relatie apropiata cu Dumnezeu? Este evident ca un sociolog nu isi poate pune problema decit in termenii manifestarilor vizible ale unei presupuse relatii cu transcendentul. Asta nu inseamna ca nu ar mai fi putut fi urmariti si alti indicatori ale acestei relatii. De fapt, unii au fost urmariti, in special prin intrebari de genul: ‘Cit de important este Dumnezeu in viata dvs.?’ (Pe o scara de la 1 la 10, 56% dintre respondenti i-au dat nota maxima, procentul celor care au notat sub 5 fiind doar de 6%). Insa aceasta intrebare nu poate fi folosita in sprijinul relatiei apropiate cu Dumnezeu pentru ca aceasta importanta nu denota cu necesitate o ‘relatie apropiata’. Exista mai multe modalitati religioase de a-i atribui importanta lui Dumnezeu, ‘relatia apropiata’ fiind doar una dintre acestea. In iudaism, pe de alta parte, importanta lui Dumnezeu este strict mediata de Torah, fara ca acesta sa fie mai putin important.

O alta judecata emisa de cercetatori este ca “relatia cu divinitatea este mai degraba directa, fara a fi intermediata de Biserica.” Am vazut ca nu sunt suficiente date pentru concluzia ca relatia ar fi directa, dar si mai problematica mi se pare a doua parte: ‘fara a fi intermediata de biserica.’ Este o concluzie neintemeiata daca pornim doar de la faptul ca foarte multi se roaga personal lui Dumnezeu, in afara slujbelor religioase. Intrebarea cu privire la importanta personala a lui Dumnezeu nu poate cintari nimic aici pentru ca nu ne spune nimic despre cum este perceputa aceasta importanta (fie ca ar fi in termenii unei legaturi imediate cu divinitatea, sau in termeni mediati de biserica), dupa cum am vazut in paragraful anterior. In plus, a vorbi despre o relatie nemediata (de biserica sau de altceva) cu divinitatea inseamna a trece cu vederea o serie intreaga de probleme, cum ar fi: de unde au acesti oameni aflati in relatie directa cu Dumnezeu conceptul de Dumnezeu? Cine i-a invatat sa se roage? Cu alte cuvinte, este necesara o nuantare mai buna a ceea ce inseamna o relatie ne-intermediata de Biserica atita timp cit este evident ca o anumita intermediere este inevitabila.

Afirmatia care insa m-a pus serios pe ginduri este urmatoarea: ‘Relatia cu divinitatea se arata mai degraba personala si prin prisma faptului ca romanii de la oras au prieteni care afirma ca nu cred in Dumnezeu, sau care spun ca sunt credinciosi, dar de fapt nu sunt.’ Procentele sunt de fapt in felul urmator: 35% sustin ca nu exista printre prietenii lor oameni care spun ca sunt credionciosi, desi de fapt nu sunt; 37% dintre acestia sunt de acord ca printre prietenii lor exista astfel de oameni; 27% se arata indecisi. Ar fi interesat de investigat mai indeaproape cele 27% de indecisi. Vad cel putin doua posibile explicatii pentru numarul destul de mare de indecisi (procentele in acest caz fiind destul de egal distribuite intre cele trei raspunsuri).

Prima posibilitate este ca respondentii sunt cit se poate de constienti de dificultatea raspunsului la o asemenea intrebare. De unde sa stiu eu ce este in inima omului? Cum pot eu sa ma pronunt asupra unei chestiuni asa de personale? Daca vrea sa ma minta, de unde sa stiu eu care este adevarul? Sau, intr-o cheie mai religioase, numai Dumnezeu ii cunoaste inima cu adevarat. Aceasta interpretare a indeciziei pare sa coroboreze judecata ca intr-adevar distinctia este reala: omul poate sa spuna ca este credincios, pe cind nu este, dar eu nu am de unde sa stiu lucrul acesta.

O a doua posibilitate este ca cei 26% pur si simplu nu inteleg intrebarea. Ceea ce i-ar pune de fapt in prima tabara, adica a acelora care nu fac distinctia. Nu avem de unde sa stim, pe baza acestui sondaj cel putin. Evident, cele doua posibilitati se pot combina (inclusiv cu alte posibilitati pe care nu le-am amintit) pentru explicarea indeciziei.

Studiul contine si alte statistici de interes asupra carora invit cititorul sa se aplece. Vreau doar sa trag unele concluzii sau sa ridic unele semne de intrebare in incheiere, orientate spre audienta evanghelica din Romania.

Acest studiu este o resursa utila, chiar daca este limitata, pentru intelegerea perceptiei romanilor cu privire la ceea ce inseamna si cum se traieste religia crestina. Daca nu dorim sa perpetuam iluzii cu privire la oamenii care intra sau pe care am dori sa-i aducem in bisericile noastre, ar fi bine sa citim cu atentie, dar si cu un ochi critic, asemenea studii, dar mai ales sa incercam sa le facem pe ale noastre.

Bisericile, fie ele ortodoxe, catolice, sau evanghelice nu ar trebui sa se teama de un atare exercitiu de auto-examinare. Utilitatea lui poate fi multipla: de la cunoasterea celor pe care dorim sa-i aducem in biserica, la evaluarea conditiei spirituale a celor care ne sunt deja enoriasi, pina la evaluarea si corectarea vietii bisericilor si a parohiilor noastre din prisma eficientei acestora in transformarea spirituala a membrilor.

Senzatia mea, provizorie dar persistenta, in urma citirii acestui raport este ca neo-protestantii mai au mult pina sa-i inteleaga pe ortodocsi. Acest studiu descopera o parte foarte mica din sensibilitatea religioasa ortodoxa a romanilor de la inceputul secolului 21. Este de asteptat, de asemenea, ca indicatorii acestia sa fluctueze enorm in urmatorii citiva ani, in functie de abilitatea Bisericii de a gestiona tranzitia post-aderare, cu multiplele ei provocari (economice, spirituale, culturale). Consider ca alte studii mai aprofundate sunt absolut necesare daca suntem pasionati, fie ca ortodocsi, catolici, greco-catolici, sau protestanti, de o pastorire autentica a membrilor trupului lui Cristos.

In ciuda criticii mele fata de o lipsa de nuantare vis-a-vis de ‘relatia apropiata’, cred ca am subestimat, ca evanghelici, intensitatea trairii religioase a credinciosilor ortodocsi atunci cind vorbim despre religia lor ca fiind una de cele mai multe ori formala, neautentica, nominala. Frecventa cu care credinciosii ortodocsi se roaga lui Dumnezeu (si aceasta la oras!) trebuie sa ne puna serios pe ginduri, dar mai ales distinctia pe care vedem ca o fac intre crestinism nominal si credinta autentica. Aceasta nu inseamna ca nu mai avem motive, ca evanghelici bunaoara, sa le cerem acestora sa-si reformeze viata spirituala in lumina Scripturilor (spre exemplu), ci doar ca, atunci cind facem aceasta, sa nu explicam problema lor in termenii unui crestinism nominal, fals, neautentic. Datele sociologice, cel putin acestea, arata ca crestinismul ortodox al majoritarii oamenilor este unul sincer, personal, consecvent. Daca este sau nu gresit si are nevoie de reformare (spirituala sau teologica) este deja o judecata care nu mai tine de sondaje si statistici.

12 răspunsuri

  1. Observa ca nu stiti prea multe despre Ortodoxie, cu toate doctoratele voastre. Unde scrie ca ortodocsii nu trebuie sa aprofundeze Scriptura? In ce consta formalismul religios pentru un ortodox adevarat?

  2. […] Prilej pentru protestanti si neo-protestanti de a ridica glasul. Prilej – ne-am facut noi – de sminteala. Ne indreptam cu pasi repezi spre globalizare, spre new-age spre… indracire. Sa stiti ca indracirea nu se manifesta neaparat prin crize. NU! Si intunecarea mintii este tot o stare de indracire. Si impietrirea inimii este tot o star de indracire. Racirea dragostei, ura, vrajba, astea ce credeti ca sunt? Roadele Duhului Sfant? Nu, roadele Duhului Sfant sunt altele: intelepciunea, infranarea, bunatatea, si mai ales, mai ales discernamantul! […]

  3. […] (PDF) . Printre reacţii notez analiza făcută de teologul baptist Adonis Vidu pe blogul Agora Cristi, şi cea a unui credincios ortodox, Bacauanu […]

  4. […] (PDF) . Printre reacţii notez analiza făcută de teologul baptist Adonis Vidu pe blogul Agora Cristi, şi cea a unui credincios ortodox, Bacauanu […]

  5. Nu contenesc sa ma mir cit de indirjite si de partizane sunt ‘dialogurile’ intre evanghelici si ortodocsi.
    In ce ma priveste, desi nu sunt evanghelic, nici eu nu sunt de acord intotdeauna cu critica pe care prietenul meu Adonis Vidu o face anumitor aspecte ale ortodoxiei, asa cum nici el nu este de acord cu anumite simpatii pe care le am eu in tabara ortodoxa. Este adevarat ca Dr. Vidu si-a facut doctoratul in domeniul teologiei contemporane si nu al celei ortodoxe, ca mine, dar nici o persoana decenta nu poate pretinde astazi ca un teolog sa aiba competente egale in toate domeniile. Cu toate acestea, Adonis nu este nicidecum un antiortodox si cu atit mai putin sunt eu.
    De aceea as vrea sa-l intreb pe domnul sceptik (nu indraznesc sa-l tutuiesc, caci n-am pacut impreuna bococii pe islaz) cit de multi teologi romani cunoaste care au competente in teologie evanghelica, cel putin la nivelul cunostintelor despre ortodoxie ale unora dintre teologii evanghelicic romani.
    Si, in sfirsit, nu credeti ca ar fi vremea sa ichiem aceasta dihonie si sa ne ocupam de lucrurile care ne unesc si care, cred eu, sunt mult mai multe decit cele care ne separa?
    Cu respect dar si dezamagire,
    Danut Manastireanu, PhD

  6. Stimate domn Manastireanu, interesant nume, acesta… Manastireanu… La nivelul cunostintelor despre ortodoxie ale unora dintre teologi evanghelici, romani, desigur, majoritatea teologilor ortodocsi pe care ii cunosc, au aceste competente in teologia evanghelica de care amintiti.

    Ma arat mirat de „dihonia” semnalata de vreme ce eu in articolul de pe blogul meu am facut o analiza critica ortodocsilor! Sau nu m-am exprimat clar? Exista dubii? De altfel, eu citesc cu interes acest blog si am si cunoscuti protestanti din strainatate cu care mai schimb cate un email, tocmai pe acest probleme (issues) comune. Marturisesc faptul ca i-am gasit mult mai deschisi la dialog pe protestanti (mai ales cei din afara decat cei din tara) si mult mai sinceri in cautarea lor decat pe catolici. Amintesc in acest sens, colaborarea dintre IPS Bartolomeu si un grup de neoprotestanti din Germania care a dus la aparitia unui foarte bun documentar despre avorturi, care a impiedicat multe femei sa faca aceasta fapta grozava.

    Nu putem totusi uita -desi oameni sunt cu totii si avem aceleasi necazuri si vise, indiferent de doctrina religioasa- ca Protestantii NU sunt o biserica apostolica. Si sa nu credeti ca spun acest lucru din mandrie, sau ca vorbesc fara sa cunosc mentalitatea si/sau credinciosii protestanti.

    Linkul de pe blogul meu cu acel titlu, prilej pentru protestanti… vine in urma dezamagirii fata de necunoasterea ortodoxiei din partea (neo)protestantilor care vorbesc asa… cam dupa ureche cum se zice despre Ortodoxie. Chiar si in pe acest blog, mai ales in articolul despre religiozitatea urbana, domnii de la agorachristi – carora le multumesc sincer pentru ca mi-au dat drumul la mesaje aici, apreciez asta- lasa de-ntales ca religia ortodoxa NU PUNE accent pe interiorizare si pe aprofundarea Scripturii ci este mai mult o religie superficiala, axata pe Liturghie, care la urma urmei, in opinia lor, ca si cinstirea Crucii este cumva o batjocurire a Domnului Hristos, iar crestinii ortodocsi nu prea au sanse de mantuire pentru ca lucreaza prin preoti si nu aprofundeaza Scriptura, nu se roaga acasa, etc. Ba chiar am citit pe un site protestant -si mi-am facut cruce de prostia unora si de lipsa lor de informare- ca Proscomidia ar fi ceva ritualului VooDoo, ceva paganesc, unde mai pui si icoanele -idoli- si tamaia si … esti ca-n Africa.

    Acel domn care a scris acea prostie ar trebui sa se uite in Istoria Bisericii Primare si sa vada caracterul LITURGIC SI SACRAMENTAL! Iar domnii de la agorachristi, revenind la subiectul initial, ar trebui sa stie ca fiecare crestin ortodox practicant are de indeplinit un canon de rugaciune personal, deci separat de Biserica, si ca porunca rugati-va neincetat, este poate mai valabila in Biserica Ortodoxa decat in oricare alta parte, si cand zic asta ma gandesc la formula monahala Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!.

    Un crestin autentic, nu poate progresa fara citirea Scripturii si a Sfintilor Parinti, fara aprofundarea acestor indemnuri sfinte. Ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog? Se-mpartaseste cu vrednicie doar cel care se cuminecu atat cu constiinta cat si cu cunostinta, adica un indemn la marturisirea pacatelor si la aprofundarea invataturilor lui Hristos. Iar Mantuitorul cand pomenesti de adevarata inchinare in duh si adevar ce vrea sa zica? Tocmai ca paganii desi cred ca slujesc lui Dumnezeu ei nu se afla in adevar pentru ca nu-l marturisesc pe Hristos. Iar a fi in Duhul lui Hristos inseamna tocmai a aprofunda si insusi invatatura scripturistica. Nu credeti, domnule PhD? Prin urmare, protestantii cand zic despre ortodoxie ca icoanele-s idoli si sfintilor nu se cuvine inchinare, cand spun ca proscomidia este un ritual voodoo, dar cu alte aspecte ce tin de zona geografica, atunci cand considera crucea batjocurire a lui Hristos, neinchinandu-se ei, cand o considera pe Maica Domnului ceva auxiliar, comit o mare si impardonabila greseala. Este pacat impotriva Duhului Sfant care nu prea se iarta…

    Prin urmare, domnule Manastireanu, desi avem multe lucruri in comun, ma tem ca ele sunt de natura social-morala si mai putin de sorginte doctrinara. si nu putem trece asa usor peste ele. Eu am incercat si am venit pasnic pe acest blog cu intentia de a initia o colaborare tocmai in aceste puncte care ne unesc si nu am pornit nici o disputa, atat cu domnii de la agorachristi, cat si cu alti (neo) protestanti pe care i-am vazut sinceri in cautarea lor si pe care ii consider de folos pe acest internet in marea lui parte spurcat si pierzator de suflet. N-am sustinut ca domnul Adonis sau altul ar fi anti-ortodox din contra am apreciat echidistanta care s-a vrut a fi adoptata in scrierea articolelor, insa ii sugerez dlui Vidu si nu numai sa se mai informeze -fara nici o obligatie din partea dlui- despre invatatura credintei ortodoxe si sa nu se lase amagit de calitatea crestinilor ortodocsi din ziua de azi. Este o mare diferenta. Ori din ceea ce am citi, fara sa contest informatiile dlui Vidu, mai are multe de invatat despre credinta ortodoxa. Ca si mine despre alte lucruri, inclusiv protestantismu, ca si altii, s.am.d..

    Cu acelasi respect dar -din pacate si cu aceeasi dezamagire- va salut frateste atat pe dvs cat si pe domnii de la agorachristi…

    PS! Chiar inainte de a citi mesajul dvs am postat pe blog cateva argumente scripturistice pentru cinstirea icoanelor si a sfintilor care au fost publicate si in alte reviste ortodoxe…

  7. Dragul meu frate intru Cristos,
    (Sper ca pot folosi acest apelativ. Daca il socotiti ofensator, pot reveni oricind la adresarea „Stimate domnule Sceptik”.)
    Continui sa cred ca avem mult mai multe lucruri in comun, inclusiv in domeniul dogmatic. De acest lucru va veti da seama atunci cind voi reusi sa postez pe situl meu mai multe dintre textele mele teologice. Pina atunci nu va rog sa ma credeti pe cuvint. Pentru asta ar trebui sa ma cunoasteti mai bine. Daca sunteti clujean, il puteti intreba pe Pr. Tofana si veti intelege mai bine ce vreau sa spun.
    Nu sunt de acord cu dvs. in optimismul pe care il afisati cu privire la gradul de cunoastere a teologiei evanghelicilor de catre teologii ortodocsi in ansamblul lor. Experienta mea imi spune ca aceasta este mai degraba exceptia. Este vorba, e adevarat, de exceptii stralucite, de genul Tofana, Mihoc, Neamtu, etc. Dar acestea ramin, cred eu, simple exceptii.
    In ce priveste exemplul cu asa-zisa deschidere ecumenica a IPS Bartolomeu, va rog sa-mi permiteti sa ma indoiesc. Nu demult initiativa de creare de catre evanghelici a unui masterat pe tema „Stiinta si religie” in cadrul UBB Cluj a fost stopat in urma presiunilor „ecumenice” ale respectivului mitropolit.
    Va asigur ca socotesc deplasate, jignitoare si ignorante comentariile unor evanghelici legate de proscomidie sau de icoane, ca si de cultul sfintilor sau al Sfintei Fecioare.
    Va multumesc pentru ca v-ati aplecat asupra imperfectelor noastre interventii pe acest blog si va mai asteptam.
    Cu urari de binecuvintare in acest sezon de Advent.
    In Cristo,
    Danut Manastireanu

  8. Stimate dle Sceptik,

    Haideti sa trecem dincolo de suspiciunile reciproce mostenite sau dobindite. Eu am incercat sa fac tocmai acest lucru in articolul meu. Constat, din pacate, ca nu ati observat tocmai acest lucru, preferind poate o lectura grabita, care sa va confirme ceea ce credeti despre noi. Va reproduc citeva lucruri din articolul meu:

    ‘Este la fel de bine cunoscut ca in mediile ortodoxe nu intilnim acest gen de limbaj, desi ar fi gresit sa deducem de aici ca nu este prezenta experienta ca atare a unei relatii personale cu Dumnezeu, chiar daca este descrisa in alt vocabular.’

    ‘cred ca am subestimat, ca evanghelici, intensitatea trairii religioase a credinciosilor ortodocsi atunci cind vorbim despre religia lor ca fiind una de cele mai multe ori formala, neautentica, nominala. ‘

    Va intreb, deci, unde gasiti in acest articol o atitudine de sub-apreciere a credintei ortodoxe? Mai ales ca intentia mea, care sper ca, cel putin acum, reiese din cele doua citate de mai sus, a fost sa atrag atentia coreligionarilor mei asupra unei intelegeri in mare parte gresite cu privire la sentimentul religios ortodox (cum ca ar fi formal, neautentic, nominal).

    Nu exclud ca parte din vina s-ar putea sa-mi apartina: poate nu am fost suficient de clar.

  9. posibil din cauza oboselii sa nu fi fost destul de clar in analiza mea. Totusi as sublinia:

    „Este la fel de bine cunoscut ca in mediile ortodoxe nu intilnim acest gen de limbaj, desi ar fi gresit sa deducem de aici ca nu este prezenta experienta ca atare a unei relatii personale cu Dumnezeu, chiar daca este descrisa in alt vocabular.’”

    Ortodoxia pune foarte mare accent pe interiorizare si aprofundarea Scripturii. Ca unii, noi, cei de azi, nu ne mai tinem de treaba e altceva. Un fel de a nu se confunda proprietarul cu detinatorul.

    Si la acest subiect am pus punct.

    ____________

    Absolut de acord cu dvs., domnule Mihail.
    DanutM

  10. Nu socotesc apelativul ofensator, dle Manastireanu…

    Continuati sa credeti ce vreti, mai ales in domeniul dogmatic sunt f putine lucruri care ne unesc. Daca dvs nu le vedeti…

    Nu sunt clujean, sunt bacauan, iar numele meu este Mihail, apropos de apelativ…

    In ansamblul lor? Asta suna a generalizare, ori intrebarea a fost cati cunosc EU, nu cati exista. Iar raspunsul trebuie apreciat ca atare, adica pe masura intrebarii, nefiind un criteriu universal valabil.

    Poate Inaltului Bartolomeu nu i-o fi placut initiativa, dar despre ne-deschidere, ca sa zic asa nici nu poate fi vorba.

    Suntem deci, in acelasi asentiment in ce priveste ignoranta unora care aseamana Proscomidia cu ritualurile voodoo…

    Imperfecti sunteti toti. N-am venit sa dau in vileag imperfectiile altuia. Suntem invatati sa mustram cu duhul blandetii si al rabdarii ca sa nu cadem in aceleasi ispite, insa apropos de cele spuse si de dl Adonis, ar trebui, din punctul meu de vedere desigur, si nu aplicat neaparat pe acest blog, ca protestantii sa analizeze mai bine cultul ortodox si unde nu stiu sa ceara clarificari. Ar fi o nedreptate sa te pronunti si sa defaimi lucruri pe care nu le cunosti. Desigur nu e nimeni obligat sa fie in acelasi asentiment cu „oponentul” insa exista o limita…

    Doamne-ajuta! Toate cele bune.

    __________

    Va rog, pe cit posibil, sa-mi dati 3-5 nume de teologi ortodocsi romani, altii decit cei mentionati de mine, pe care ii socotiti competenti in cunoasterea teologiei evanghelice (a nu se confunda cu cea lutherana – a Evangelische Kirche – si, de asemenea, care sunt scrierile lor principale care dovedesc aceasta? Ca sa discutam nu pe impresii, ci pe date concrete.
    DanutM

  11. Altfel despre Agora Christi
    Se spune, iar noi credem aceasta, că lumea modernă şi democraţia înseamnă asimilarea spiritului Agorei. De altminteri filosofia grecească face parte din democraţie. Dar se poate oare vorbi despre un “spirit al Agorei” la care a fost conectat demult, demult, şi ţăranul român?
    Istoria migraţiilor a izbit civilizaţia noastră cu perseverenţa unei prese hidraulice. Dacă ţara era salvată prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite în capitulaţiile pentru Iflak şi Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoaştem constatarea, durerea nedumerită şi întrebarea cea mare a civilizaţiei româneşti la sfârşitul de veac XIX : „Unde ni’s sămănatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte ” ? Pentru a răspunde, –atunci şi sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuţă, Coşbuc, şi într-o anumită măsură Iorga, inventau Sămănatorismul. Era nevoie de acea invenţie, cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii şi universităţi, –exemple superbe de „forme fără fond „–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem aşa, dar Bogdan Petriceicu Haşdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, şi Nicolae Iorga au fost primii căutători de „organe expirate ” în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenţi autori de „post mortem” încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizaţiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor.
    Despre textele Sămănătorismului, critica literară a scris, cu multe amendamente şi bună îndreptăţire : „Viaţa ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă”. Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat „Sămănatorismul ” : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România ! În ciuda acelei necontenite stricări a invaziilor, ne-au mai rămas fragmente dintr-o civilizaţie românească. „Ipotetică! „, vor amenda imediat neprietenii noştri. Însă dacă există, într-adevăr, o civilizaţie românească autentică, vector pentru transportul unor valori universale, în care credem noi astăzi, atunci în fiecare fragment se ascunde ca-ntr-un ciob de hologramă întreaga informaţie revelatoare a valorii păstrate! Încercăm citirea unui fragment din civilizaţia românească folosind maşinăria semiologică a lui Roland Barthes. Motivaţia este „revolta inconştientului nostru colectiv, rău şi ranchiunos”, cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipăm astfel şi prezenţa unor cititori foarte critici şi nemulţumiţi pe textul nostru, cititori plasaţi într-o ideologie contrară celei tradiţional româneşti. Adresându-mă lor, evident, nu doar cu maximă reverenţă, ci şi cu toată temerea faţă de opera demolatoare pe care o întreprind ei în cultura românească, vreau să le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al lui D.N. Rodowick : „De la inaugurarea filosofiei moderne în secolul al XVIII-lea, vederea şi spunerea, desenul şi vorbirea, picturile şi propoziţiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea în modul cel mai hotărât categorii opuse. Această strategie nu este inocentă. În cursul ultimelor două secole, filosofia s-a baricadat în interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicării, al semnificaţiei şi al gândirii raţionale. ”
    Deşi catalogat ca semiolog , reflecţiile lui Roland Barthes asupra semnificaţiilor, mai ales asupra celor din iconografie, se îndepărtează de arida semiotică scientistă. În spaţiul cultural european urmând celui de al II-lea război mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operaţional de synopsis rationnel, a fost poate reîncarnarea cea mai credibilă a unui honnête homme, personajul ucis de gloata pariziană la pai’şpe iulie 1789. Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce învăţa, printr-un proces de amplificare. Căci Roland Barthes, el însuşi, a învăţat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în 1948-1949, vremuri mai cenuşii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informaţiei pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de „sinopsis raţional „. Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceză a secolului XVIII ca „parte a discursului francez „. Citindu-l în traducere liberă, putem zice că Moldoviţa noastră este un tom din Enciclopedia românească a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selecţie a Multiplicităţii, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstraţie ostensivă că exista Discursul românesc. În „La rhétorique de l’image”, Barthes descoperea structura exergică a informaţiei vizuale atunci când descompunea în mesaje iconice imaginea unei simple reclame comerciale a produsului de calitate, o structură de mesaje codificate, în primul rând, codul fiind un „datum ” produs de „punctum ” şi „signum „, totalitatea conotaţiilor din imaginea însăşi. Analizând reclama în „La rhétorique…”, Barthes puncta simbolica mesajelor codificate. Apoi, mesajul iconic necodificat prezent în structură chiar prin ostensivul „Ceea ce este „. Urmărind şi funcţiile mesajului lingvistic în raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descoperă funcţiile de „tele-comandă ” şi de „releu ” proprii majorităţii sistemelor imagistice cu legendă, cu o explicaţie oferită fie ca scriitură, fie-n viu grai. Cu prima funcţie, textul călăuzeşte cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l către un sens dinainte ales. În cea de a doua funcţie, textul şi imaginea stau într-o complementaritate, şi unitatea mesajului e realizată la nivelul „legendei „. Ceva asemănător va spune şi Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român în sistemele imagistice cu legendă, despre „semnele vizuale în cuprinsul cărora convieţuiesc laolaltă forma cu profilul cel mai explicit, lângă textul-suport cu semnificaţia cea mai implicită „. Astfel, Roland Barthes şi Sorin Dumitrescu ne învaţă să privim spre toate icoanele din istoria noastră cea veche cu o masivă doză de optimism intelectual. Sigur, aceasta este şi o alegere personală. Încă mai rău, poate că până la urmă ne întâlnim în justificarea alegerii făcute de noi cu faimoasa, –şi încă nerezolvata–, problemă pusă de William Molyneux într-o scrisoare către John Locke : „Este spectacolul vizual acceptabil într-un fel cu adevărat universal pentru oricare fiinţă umană ? ” Nici măcar „geniul ” omniscient şi infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât în raportul lor cu ideile sensibile. Înţelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care defineşte identitatea civilizaţiei româneşti. Purcedem la căutarea Valorii societale principale punând o întrebare simplă : De ce a rezistat Imperiul Roman de Răsărit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un raţionament simplist ar cere ca istoria să fi decurs în parametri inverşi ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, şi loviturile lor de berbece erau receptate în primul rând de Constantinopol. Nu putem explica această longevitate a civilizaţiei europene de maximă calitate în Bizanţ, certamente încă neegalată, decât prin perpetuarea unei structuri funcţionale civice de mare eficienţă. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pildă, şi în faptul că în Imperiul Roman de Răsărit foarte mulţi laici erau prinşi, unii dintre ei chiar la modul pasional, însă incontestabil toţi la modul logic subtil, în dezbaterea teologică. În Occidentul mănăstirilor medievale, călugării ce nu participau la dezbaterea teologică, necum să-i prindă fineţea, erau chemaţi cu numele generic „Idiota „. În Răsăritul creştin, această specie, chiar dacă exista, nu era luată în seamă. Apoi, este un lucru bine-ştiut faptul că unii din cei mai renumiţi oameni ai Ortodoxiei au fost „laici „, înainte de a fi promovaţi ca „patriarhi „. Originalitatea autorului „Mitologiilor ” se bazează pe întoarcerea la sursele antice greceşti si la cele bizantine. Să revenim, atunci, şi noi. Nu căutând originalitatea, ci adevărul. „A lega ” este un verb românesc. Împrumutat de la Grecii cei vechi, la care „legein ” vroia să spună „a strânge „, precum firele de grâu într-un snop, cât şi „a citi „. Datorită ortodoxismului, „Gramatica filosofică românească ” nu începe atunci când Ioan Eliade Rădulescu o aşternea în slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezentă în structura limbii române şi a limbii proto-române. Chiar şi atunci când nu aveam cărţi de citit în română şi proto- română, aveam semnificaţia de „gramatică filosofică ” a verbului „a lega „. Există o invarianţă definită de similitudinea cadrului. Într-un fel, strângerea oamenilor lângă zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Voroneţul, Căpriana, şi altele–, aminteşte strângerea cetăţenilor lângă porticul pictat din agora Atenei. Căutând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori ăştia ce sîntem acum, „legarea într-un sens ” ori „citirea ” înseamnă strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism funcţional, a fost transmis până la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de „releu ” şi „teleportare ” intelectuală. Spiritul Agorei, cel care poate răspunde la întrebarea fundamentală a diversităţii structurale : „Unde se află Unul ? „, este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.
    Titus Filipas
    Tag Cloud: Agora, Vlahuţă, Coşbuc, Sămănatorism, Maryshelliană, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Roland Barthes, D.N. Rodowick, synopsis rationnel, Moldoviţa, Enciclopedia românească a secolului XVI, Sorin Dumitrescu, William Molyneux, John Locke, Denis Diderot, Căpriana, Voroneţ

  12. Stimate domn Sceptik ,

    As indrazni sa va intreb care este diferenta dintre doctrina si practica in Ortodoxie, observand ca dumneavoastra sunteti un adept al studiului biblic. Va pun aceasta intrebare deoarece din cunostintele mele Biserica Ortodoxa nu indeamna la studiul Evangheliei cum o fac protestantii. Ortodocsii se rezuma la cunoasterea continutului acestuia in cadrul Liturghiei.
    Va multumesc anticipat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: