Cum se vede realitatea la televizor

Danut Jemna

În acest weekend m-am uitat la televizor. Mi se întâmplă rar asta, dar am vrut să văd ce se transmite lumii româneşti prin acest mijloc de comunicare de maximă importanţă în aceste zile de dezbatere prilejuite de alegerile care au avut loc duminică.

Ei bine, ca unul care mă consider un outsider în materie de TV, mărturisesc faptul că am rămas nu numai cu un gust amar asupra acestei experienţe de expunere la cele mai bine cotate canale, dar sunt oarecum îngrijorat cu privire la efectul pe care îl are TV-ul asupra omului actual. Probabil că nu voi spune lucruri noi sau foarte importante, poate voi fi puţin radical, dar sper că mă voi afla pe terenul lucrat de specialiştii care analizează fenomenul TV. Cred că merită reluate şi expuse cât mai multe analize asupra fenomenului TV, pentru că şi problematica este pe măsură.

Două lucruri vreau să remarc: defazajul faţă de realitate şi ficţiunea, pe de o parte şi pierderea conţinutului în favoarea formei, pe de altă parte.

Pe absolut toate canalele de mare audienţă, la emisiunile care se pretind a fi serioase (emisiuni de dezbatere, în direct, cu invitaţi de seamă din rândul politicienilor sau a oamenilor de cultură, reportaje şi analize, pe lângă uzualele ştiri) am întâlnit un limbaj de lemn şi tipare de gândire, ticuri verbale şi expresii aproape identice. După două zile de privit la televizor, eram aproape spălat la creier. Anticipam deja discursurile, întrebările şi răspunsurile. Schimbam canalele şi dădeam de aceeaşi poveste. Toată lumea se mişcă într-o supă a unui discurs care nu transmite nimic. Toată lumea parcă este înţeleasă, repetă mecanic aceleaşi sintagme şi toţi ajung la concluzii previzibile. Picanteria discursului, dacă există, este dată doar de prezenţa unor poziţii extreme, fără suport, chiar ridicole. M-am gândit că problema vine de la realizatorii emisiunilor, tipi formaţi la aceeaşi maşinărie de animatori publici – avem „profesionişti” care respectă metoda de lucru şi produc acelaşi lucru. Dar am observat că la tiparul oamenilor de televiziune se cuplează perfect şi invitaţii, analiştii, personalităţile noastre publice. Invitaţii intră aproape automat în lumea creată de TV şi scenariul se desfăşoară pe calapodul construit de maeştrii sticlei. Prin tot mecanismul comunicării, TV-ul creează o lume ideatică, paralelă, fictivă, la care omul se conectează şi este imediat asimilat. Este o lume cu un limbaj consacrat, cu orizonturi, posibilităţi şi obiective care ţin de coordonatele acestei realităţi special create pentru a te prinde. Efectul cel mai nociv îl văd în faptul că TV-ul pune pe ochi nişte ochelari cu care ne obişnuim să vedem lumea din jur, iar codul care a calibrat ochelarii devine reperul dominant în materie de informare şi de cunoaştere. Meseriaşii de la TV au reuşit să creeze o lume a discursului şi imaginaţiei în legătură cu realitatea românească a alegerilor, a vieţii politice, economice şi civice, astfel încât realitatea fictivă se impune celeilalte. Este mai atractivă şi este mai uşor de accesat, pentru că se serveşte gata mestecată.

Un alt lucru care m-a frapat în timpul „curei” mele de TV a fost vulgaritatea. Este prezentă la orice oră de audienţă, la orice tip de emisiune şi este întreţinută îndeosebi de cei care moderează sau produc emisiunile. Regula este valabilă aproape în totalitate la tipii tineri, care folosesc unealta vulgarităţii la tot pasul, cu exces de zel, din pasiune, cu acelaşi scop – de a reţine, de a provoca, de a se băga în seamă. Această ieşire în spaţiul public a intimităţilor şi vulgarităţii nu pare a fi la noi ceea ce explică sociologii şi filosofii postmodernismului. Această dezinhibare şi relaxare înspre limbajul vulgar şi obscenitate nu este o răsuflare care vrea să apropie spaţiul public de cel privat, nici o descătuşare a omului contemporan, nu este un semn al schimbărilor care trădează modul de expresie al unui om „eliberat” de canoane, ci reprezintă conţinutul însuşi, miezul tare în jurul căruia se leagă tot discursul. Oamenii ăştia nu folosesc vulgaritatea ca metodă sau cale de exprima ceva, ci ca un substitut al conţinutului însuşi. Prezenţa lor la ore de maximă audienţă şi cu o frecvenţă foarte mare nu poate însemna altceva decât că aceasta produce rating, că reţine atenţia publicului. Nu vreau să insinuez că românul este consumator de vulgaritate, dar prezenţa ei s-ar putea să fie bine receptată tocmai din cauza viciului de comunicare al TV-ului în sine. Vulgaritatea şi violenţa limbajului (verbal şi vizual) par să compenseze distanţa dintre realitate şi ficţiune în discursul TV. Pare a fi tocmai acea prezenţă de realitate pe care omul o simte şi o digeră corespunzător, când de fapt este parte a mecanismului de a prinde omul în joc şi de a-l ţine conectat. Vulgaritatea mai câştigă şi în raport cu platitudinea discursului obişnuit, dar şi în calitate de metodă a limbajului care se vrea a fi critic, inteligent, rafinat. Băieţii şi fetele de la TV care se folosesc de această armă vor să transpire că sunt tipii inteligenţi de pe sticlă, că ei au reuşit să miroase realitatea aşa cum este şi că sunt cei mai acreditaţi să facă băşcălie de toţi şi de toate. Mie mi se pare că are loc exact contrariul. Meseriaşii vulgarităţii de la TV nu fac altceva decât fac şi ceilalţi – creează o lume fictivă, cu metodă şi ceva talent, dar rezultatul rămâne acelaşi, iar ei nu au nici un fel de acreditare.