Decreţeii şi viitorul României

Adonis Vidu

 

De câteva săptămâni, Evenimentul Zilei publică o serie de articole cu privire la aşa-numiţii „decreţei”: copiii născuţi ca urmare a decretului 770/1966 care interzicea avorturile pentru mamele mai tinere de 45 de ani şi cu mai puţin de patru copii. Articolele seamănă mai degrabă cu un foileton lacrimogen, povestindu-ne experienţele neplăcute ale mamelor care erau lipsite de posibilitatea avoturilor legale, apoi vorbind despre generaţia astfel născută prin dorinţa lui Ceauşescu, dar care avea să-l răstoarne în 1989.

Decretul a suferit modificări succesive, ducând la una dintre cele mai agresive politici demografice a vreunui stat modern. În 1972, vârsta minimă pentru avort a fost scăzută de la 45 la 40 de ani (aceasta avea să fie din nou ridicată la 45 în 1985). În 1977 a fost introdusă „taxa pe burlăcie” (majorată în 1985 la 10% din salariu). În 1985 a fost interzisă comercializarea liberă de contraceptive. Stimulentele financiare pentru familiile cu copii nu erau pe măsura penalizărilor şi interdicţiilor.

Rezultatul acestei politici a fost o creştere spectaculoasă a natalităţii, creştere care însă a durat doar până prin 1985 când a revenit la cotele normale de dinainte de 1966, un fapt nu lipsit de semnificaţie. Reversul medaliei este că România acelei perioade a atins cele mai înalte cote ale mortalităţii materne din Europa. Motivele sunt evidente: avorturile ilegale.

Seria de articole din EVZ, precum şi alte articole din presă, filme documentare sau artistice, vădesc nişte asumpţii colective care merită identificate. Vreau să fac acest lucru, dar nu înainte de a face o clarificare metodologică.

Cei care scriu despre acest fenomen tind să vorbească despre „generaţia decreţeilor”. Dacă nu mă înşel, aceasta este prima identificare a unui segment generaţional care se face (cel puţin se popularizează) în România. Sociologia occidentală, în special americană, face acest lucru de mult, producând analize sociologice şi demografice fascinante şi extrem de utile din mai multe puncte de vedere: baby boomers, generaţia X şi aşa mai departe. Spre deosebire de aceste abstractizări occidentale, cred că în România ne pripim atunci cînd vorbim despre generaţia decreţeilor. Criteriul este, ca în orice asemenea clasificare, unul istoric-cauzal: identificăm ca punct de start o anumită cauză istorică: la baby boomers, sfirşitul celui de-al doilea război mondial, urmat începând cu 1946 de o explozie a natalităţii în Statele Unite. În cazul decreţeilor, un decret urmat de o explozie a natalităţii în România. Existenţa unor cauze istorice bine identificabile este însă mai puţin importantă decât prezenţa unui set de caracteristici comportamentale-culturale, a unui set de sensibilităţi dominante are cjustifică designaţia de generaţie. Acest set de caracteristici îl întâlnim atât la boomers, cât şi la generaţia X, chiar dacă în cazul ultimei nu avem un eveniment istoric care poate fi identificat ca punct de start. Ceea ce mă face să cred că procedura de identificare a unei generaţii a decreţeilor este greşită de la bun început: avem un punct istoric, o cauză, dar nu putem corela acea cauză cu un set de comportamente specifice. Or, acest set behavioral este esenţa identificării unei generaţii, cu alte cuvinte.

Este posibil totuşi ca acest tipar să existe şi să avem de asemenea o corelare cu evenimentul cauzal. Veriga lipsă aici ar fi relaţia dintre copil şi părinţii care nu l-au dorit. Este dincolo de orice dubii că, dacă acest gen de relaţii erau răspândite, acestea vor creea tipare generalizate de comportament, sau caracteristici. În cazul acela am putea să vorbim despre o generaţie nedorită, despre copii crescuţi de către nişte părinţi neimplicaţi afectiv, cauze suficiente pentru determinarea unui anumit tip de evoluţie. Dar aceste lucruri nu le ştim, cel puţin nu le ştim statistic. Cunoaştem mărturii, este adevărat, dar nu avem date clare care să confirme.

Să revin totuşi la subiect. Vorbeam despre anumite asumpţii care ies la iveală din acest discurs.

1) Un tipar al eschivării de la responsabilitate nu poate să nu fie observat aici. Este considerat absolut neproblematic faptul că vina îi revine în totalitate lui Ceauşescu. El este principalul vinovat că ne-a lipsit de un drept uman fundamental: dreptul de a avorta. La urma urmei, suntem stăpânii corpurilor noastre. Problema cu acest argument începe să iasă la iveală atunci când ne dăm seama că decretul nu le-a surprins asupra actului sexual decât (poate) pe puţine cupluri. Actul sexual neprotejat s-a săvârşit, cu alte cuvinte, cu deplina cunoştinţă a decretului şi, eventual, a riscurilor unui avort ilegal. Chiar dacă dictatorul a interzis avorturile, nimeni nu le-a obligat pe acele femei să rămână gravide. Asta fără a spune nimic despre inacceptabilitatea morală a avortului. Această judecată este sprijinită şi de faptul că după 1985 rata natalităţii a revenit la normal, chiar dacă restricţiile erau aceleaşi. Din păcate, însă, noi românii (sau poate noi oamenii în general) ne asumăm greu responsabilitatea propriilor noastre greşeli. Preferăm să dăm vina pe altul, în cazul acesta, pe suspectul de serviciu, Ceauşescu. Observăm acest lucru în viaţa de zi cu zi: când îi ceri socoteală celui care ţi-a blocat dimineaţă maşina şi te trezeşti că tu eşti de fapt vinovat că te „oftici” de la atâta.

2) Să mai rămânem în spaţiul responsabilităţii. Ceauşescu nu a forţat pe nici o femeie să rămână gravidă. El a stimulat doar natalitatea, este drept, prin unele metode specific despotice (între care nu se încadrează interzicerea avorturilor, după părerea mea). Însă această stimulare a natalităţii este de fapt o practică absolut normală, nicidecum specifică ţării noastre. Mai multe ţări din Europa de Est promovau strategii de creşterea natalităţii. Chiar şi acum, deşi mult prea timid, România doreşte o stimulare a natalităţii, prin ajutorul de maternitate. Nu am auzit încă nici o femeie protestând că ajutorul de maternitate este o modalitate de a o forţa să procreeze. Evident, aceasta datorită faptului că avortul este acum legal în România, statisticile arătând că de la revoluţie până în prezent au avut loc 5 milioane de avorturi. Estimarea este conservatoare. (Revin mai jos la avort).

Excursus: Importanţa politicilor demografice

Orice societate care este preocupată de viitorul ei trebuie să fie preocupată de natalitate. România ar trebui să facă din aceasta o prioritate, dat fiind sporul negativ al populaţiei. Experţii spun că pentru ca o societate să-şi poată menţine nivelul existent de populaţie, are nevoie de o rată a fertilităţii de 2,1 copii/femeie. Această rată este în scădere peste tot în Europa, iar acest fapt îngrijorează guvernele. O natalitate scăzută, combinată cu creşterea duratei vieţii, vor duce la societăţi cu un foarte mare segment de populaţie pensionară, pentru care vor lucra din ce in ce mai puţini angajaţi activi. Într-o ţară obişnuită din lumea a treia, proporţia celor sub 14 ani este de 33%, pe când 4 sau 5% sunt peste 65 de ani. Pe de altă parte, în majoritatea naţiunilor europene populaţia cu vârsta de peste 65 de ani reprezintă 1/6 (în Italia un sfert), pe când cei cu vârsta sub 14 ani reprezintă între 16 şi 20% din populaţie. [Sursa: Philip Jenkins, God’s Continent: Christianity, Islam, and Europe’s Religious Crisis, Oxford, 2007, p. 7]. Cu alte cuvinte, dacă dorim să menţinem un nivel occidental al calităţii vieţii, trebuie să stimulăm natalitatea prin politici demografice. Problema este că aceste politici demografice nu vor avea nici un succes atâta timp căt avorturile sunt legale. Observaţia lui Mark Steyn este pertinentă: „The design flaw of the secular social-democratic state is that it requires a religious-society birthrate to sustain it.” („Greşeala de proiectare a statului social-democrat secular este că are nevoie de o natalitate specifică unei societăţi religioase pentru a fi susţinut.”) [Citat in Jenkins]. Concluzia lui Jenkins, parafrazându-l pe George Weigel (The Cube and the Cathedral) este că:

O Europă fără Dumnezeu s-ar putea să pară timp de câţiva ani tolerantă şi fără prejudecăţi, dar fără o dedicare faţă de credinţă şi familie, standardele morale în curs de evaporare şi natalitatea în prăbuşire crează o societate care este literalmente nesustenabilă. O societate care respinge supranaturalul se orientează spre un hedonism de durată scurtă, singurul criteriu real pentru acţiuni fiind plăcerea şi realizarea indivizilor în cauză. Într-o asemenea lume atomizată, de ce şi-ar lua indivizii acel angajament faţă de posteritate implicat în decizia de a face şi de a creşte copii?

3) Cu aceasta ajung la fondul problemei, de fapt. De ce este un asemenea discurs – care normalizează avortul – acceptabil într-o Românie creştină? Ceauşescu este cel vinovat pentru ca a interzis avorturile. Asta este ca şi cum ai spune că responsabilii pentru sărăcie sunt aceia care au creat acea lege care condamnă furtul. Îmi veţi spune că nu este acelaşi lucru: furtul unui lucru este penal pentru că lucru acela aparţinea altcuiva, pe când copilul îţi aparţinea ţie şi puteai să faci ce vrei cu el. Problema cu acest gen de argument este că nu putem să precizăm cu exactitate momentul de la care acel copil nu ne mai aparţine nouă, deci nu putem să-l tratăm ca pe o proprietate. (Despre corp poţi spune mai degrabă că îţi aparţine ţie, dar avortul nu presupune doar o intervenţie asupra acestuia.) Cei care sustin ca un fat poate fi avortat fara a calca vreo lege morala pina, sa zicem, in timpul primei luni de sarcina, vor trebui sa explice de ce este atunci imoral sa-l avortezi în ultima zi de sarcina.

Din nou avem aici o problema de responsabilitate. Copilul acela nu apartine mamei, nu apartine tatalui, nu apartine societatii. El apartine lui Dumnezeu. Sau, daca preferati un discurs secularizat, el nu apartine nimanui, isi apartine siesi. Asta inseamna sa spui ca viata este sacra.

2 răspunsuri

  1. Adonis,
    Multumesc pentru analiza subiectului. Si eu am urmarit si citit frugal cateva din aventurile decreteilor publicate de EVZ, si asteptam anumite contributii mai de substanta de la intelectualii nascuti in preajma acelui decret. M-ar interesa mai ales un studiu la nivel psihologic asupra efectului pe care decretul l-a avut asupra dezvoltarii personalitatilor acestor copii. Au format acesti ‘nedoriti’, odata ajunsi la maturitate, un anumit tip de cultura, s-au evidentiat ei printr-o un anumit mod de gandire si comportament, si odata stabilite si evaluate, care i-au fost efectele sociologice la nivel de societate comunista si de tranzitie postdecembrista?

    A doua problematica cu decreteii este discutarea fenomenului raportat la contextul european si global. Iata un pasaj dintr-un studiu realizat de niste cehi, care diminueaza oarecum unicitatea si conotatia draconica atribuita lui Ceausescu pentru acest decret: ‚From the beginning of the 1950s natality once again declined (in Cehoslovacia). Sparked by the enlarged social and maternity benefits as a part of the political and social “normalisation” strategy after the 1968 crisis the early 1970s witnessed an exceptional baby boom. Since the mid-1970s population peak (around 17 per mille) the decrease in live births has been constant with an accelerated regression after 1989 (the current level is 8.8 per mille in 2001, while total fertility rate decreased from 1,9 in 1990 to 1,1 in 2001). In the transition period of the 1990s the number of live births was approximately only 50% of the mid-1970s.’

    Cat despre teza lui Jenkins, a devenit putin ‘predictable’ printre sociologii evanghelici sa puna declinul occidentului pe seama hedonismului societatii. Nu vreau sa reduc validitatea argumentului lui Jenkins (l-am citit si auzit pe la conferinte si il respect enorm) doar ca exista si alti factori decat ‚standardele morale in curs de evaporare’ care contribuie la scaderea natalitatii atat in occident cat si la noi in Romania. Factori economici precum globalizarea, explozia digitala, descoperirile stiintei si medicinei precum si politicile de emigratie ale fiecarei tari contribuie direct la scaderea natalitatii. Romania este un bun studiu de caz; cum scria Silviu Rogobete intr-un articol, suntem tara cu cel mai ridicat nivel de religiozitate in Europa, dar si cu cea mai mare rata de avorturi si declin al natalitatii. Comparatia dintre lumea a treia si occident scartaie putin si ea, vorbind din nou de factori economici si culturali care ‚favorizeaza’ (cauzeaza?) mentinerea unei rate ridicate de natalitate, dar si conditiile de viata improprii in care copiii din lumea a treia traiesc. Parerea mea e ca o provocare la fel de viabila ca si cea reprezentata de hedonismul european e realizarea unui echilibru intre o crestere a natalitatii si mentinerea unui nivel de trai, educatie si sanatate ridicat. Se stie ca aici in Anglia emigrantii sunt cei mai mari ‚producatori’ de bebelusi, insa acest fenomen deja pune mare presiune pe sistemul de sanatate de aici. Domnul sa ne dea intelepciune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: