Averea intangibilă a naţiunilor – Un studiu recent al Băncii Mondiale

În aceste zile am avut bucuria de a ne petrece Crăciunul împreună cu familia fiului nostru, care studiază în Edinburgh, Scoţia. Aici, îmi spune Daniel, poliţiştii şi profesorii sunt printre cele mai bine plătite categorii sociale. Aceasta face ca Scoţia să fie un loc sigur pentru viaţă şi pentru afaceri şi, de asemenea, explică, cel puţin în parte, soliditatea şi eficienţa sistemului de educaţie generală din partea scoţiană a Marii Britanii. Atunci când mă gândesc, prin comparaţie, la corupţia poliţiei din România şi la deruta şi incompetenţa care domneşte în sistemul nostru de învăţământ, mă bucur că, pentru o vreme cel puţin, copiii şi nepoţii noştri din Scoţia sunt scutiţi de ele.

Banca Mondială a publicat în 2006 un studiu intitulat Where Is the Wealth of Nations? (Unde se află averea naţiunilor? Măsurarea capitalului pentru secolul 21 – desemnat în continuare prin sigla WWN – studiul este disponibil aici), care arată că principalele izvoare ale dezvoltării sunt domnia legii şi un bun sistem de învăţământ.

Interesant, nu-i aşa? Iar noi credeam că totul depinde de cât de mult capital străin reuşim să atragem în ţară. Sau cel puţin asta au încercat să ne convingă liberalii noştri de Dâmboviţa. Studiul la care ne referim analizează situaţia economică a diverselor ţări ale lumii pe trei dimensiuni:

• capitalul natural (solul şi bogăţiile naturale
• capitalul produs (rezultatul propriu-zis al muncii oamenilor)
• capitalul intangibil (calitatea educaţiei, eficienţa sistemului juridic, guvernarea eficace)

din compunerea cărora rezultă averea totală a acelei naţiuni.

Dacă primele două forme de capital sunt uşor de înţeles chiar şi de nespecialişti, a treia necesită câteva explicaţii suplimentare. Potrivit raportului Băncii Mondiale, capitalul intangibil „include capitalul uman, îndemânările şi know how-ul forţei de muncă. El mai cuprinde capitalul social, adică, gradul de încredere dintre oameni în societate, precum şi capacitatea lor de a lucra împreună pentru un scop comun. El include, de asemenea, acele elemente ele guvernării care încurajează productivitatea în economie. De exemplu, dacă o anumită economie are un sistem juridic foarte eficace, drepturi clare de proprietate şi o guvernare eficace, rezultatul va fi o avere totală mai mare şi astfel o creştere a capitalului intangibil rezidual” (WWN, 87)

Pornind de la aceste definiţii, studiul arată că (aşa cum se vede din tabelul de mai jos, care cuprinde date anuale în US$ din 2000) deşi ţările sărace se bucură de bogăţii naturale substanţiale în comparaţie cu cele bogate, capitalul produs de ele per capita este incomparabil mai mic decât cel al ţărilor mai bogate, explicaţia constând tocmai în capitalul intangibil redus aflat la dispoziţia ţărilor sărace (WWN, 4).

Ţările după venit	Capital natural	Capital produs	Capital intangibil
Ţări cu venit redus	$1.925	$1.174	$4.434
Ţări cu venit mediu	$3.496	$5.347	$18.773
Ţări cu venit mare	$9.531	$76.193	$353.339
LUME	$4.011	$16.850	$74.998

Concluzia acestui studiu este că ţările bogate sunt în mare parte bogate din pricina formării profesionale a populaţiei şi a calităţii instituţiilor care susţin activitatea economică” (WWN, XIV).

Ronald Bailey, corespondent ştiinţific al revistei Reason, analizează pe scurt concluziile studiului efectuat de specialiştii Băncii Mondiale în articolul „The Secrets of Intangible Wealth”, publicat la 29 decembrie 2007 în Wall Street Journal. El îşi începe articolul acu un exemplu extrem de relevant. Astfel, spune el, un imigrant mexican din Statele Unite este de circa cinci ori mai eficient decât unul mexican care stă acasă. De ce, se întreabă autorul? Răspunsul este surprinzător. Este aşa, nu pentru Statele Unite ar avea mai multe resurse naturală, ci pentru că americanul mediu are acces la un capital intangibil de circa $418.000 anual, în vreme ce un mexican are la dispoziţie în medie numai $34.000 anual.

Studiul Băncii Mondiale, afirmă Bailey, întăreşte argumentele economistului Peter Bauer formulate în cartea sa Dissent on Development (1972), în care el afirmă, printre altele: „Dacă toate condiţiile pentru dezvoltare, altele decât capitalul, sunt prezente, atunci capitalul va fi generat curând pe plan local sau va fi disponibil… din exterior. Dacă însă condiţiile pentru dezvoltare nu sunt prezente, atunci ajutorul extern… va fi în mod necesar neproductiv şi, de aceea, ineficient. Astfel, dacă principalele izvoare ale dezvoltării sunt prezente, progresul material va avea loc chiar şi fără ajutor extern. Dacă însă ele sunt absente, acesta nu va avea loc chiar şi în prezenţa ajutorului străin.”

Analiza datelor puse la dispoziţie de acest studiu ne arată că unele ţări sunt de fapt atât de rău guvernate încât au un capital intangibil negativ. Este evident că în afară de cazul în care vor avea loc ceva schimbări radicale, aceste ţări nu au nici un viitor.

Păstrând în minte aceste lucruri, şi mai ales exemplul mexican, haideţi să încercăm o succintă analiză a situaţiei României, în baza datelor furnizate de Banca Mondială. Pe lângă România, în tabelul de mai jos se află, pentru comparaţie, date referitoare la Bulgaria, împreună cu care România a intrat recent în Uniunea Europeană, Grecia, în raport cu care România se afla la un nivel economic asemănător înainte de instaurarea comunismului şi un grup de trei alte ţări – Spania, Italia şi Germania, în care lucrează cea mai mare majoritate a imigranţilor economici români.

Numele ţării	Capital natural	Capital produs	Cap. intangibil	Capital total
Bulgaria	$3.448	$5.303	$16.505	$25.256
România	$4.508	$8.495	$16.110	$29.113
Grecia	$4.554	$28.973	$203.445	$236.972
Spania	$4.374	$30.531	$217.300	$261.205
Italia	$4.678	$51.943	$316.045	$372.666
Germania	$4.445	$68.678	$423.323	$496.447

(date din 2000 în $ per capita per annum, WWN, 159-162)

Mai întâi, vedem că toate aceste ţări, cu excepţia Bulgariei, au capitaluri naturale absolut comparabile.

În al doilea rând, trebuie să observăm, cu neplăcută surprindere, că România stă cel mai prost dintre toate aceste şase ţări, inclusiv Bulgaria, la capitolul capital intangibil. Astfel, această formă de capital este în România de peste 12 ori mai mic decât în Grecia, de peste 13 ori mai mic decât în Spania, de peste 19 ori mai mic decât in Italia şi de peste 26 ori mai mic decât în Germania.

Aşa fiind, nu este de mirare că un român produce în afara ţării, în raport cu România, de peste 3 ori mai mult în Grecia şi Spania, de peste 6 ori mai mult în Italia şi de 8 ori mai mult în Germania. Cu alte cuvinte, cu toate pretenţiile noastre europene, la acest capitol, stăm mai prost decât mexicanii care lucrează în Statele Unite.

Care este explicaţia acestei stări dezastruoase? Mai întâi, avem o constituţie ambiguă, în special în chestiunile legate de proprietate si de separarea puterilor în stat, ca şi un sistem juridic stufos şi contradictoriu, în care avocaţi lipsiţi de scrupule navighează dibace salvându-şi clienţii penali, în vreme ce oameni vinovaţi de infracţiuni minore sau chiar nevinovaţi fac ani grei de închisoare. Acest sistem pervers, care reflectă o mentalitate de tip neocomunist, în loc să încurajeze şi să răsplătească onestitatea, de fapt presupune vinovăţia cetăţeanului, până când acesta este capabil să dovedească contrariul. Şi cum ar putea fi altfel, când instituţiile de la care emană legile, Parlamentul şi Guvernul României, sunt de departe cele mai corupte şi mai lipsite de competenţă şi autoritate dintre toate instituţiile ţării. În mod straniu, necesitatea reformării sistemului de justiţie a lipsit complet din discursul de Anul Nou al Preşedintelui Băsescu.

Iar atunci când la acestea se adaugă o poliţie abuzivă, lipsită de profesionalism şi care pactizează cu infractorii (pentru câţiva dolari în plus, desigur), mai degrabă decât să apere cetăţenii, precum şi un aparat judecătoresc corupt, dominat încă de persoane care au mâinile mânjite cu sângele victimelor sistemului comunist, putem percepe întreaga dimensiune a catastrofei juridice în care ne-au aruncat cei optsprezece ani de tranziţie.

Sistemul de educaţie nu este nici el într-o situaţie prea bună. În afara domnului Marga, singurul, după părerea mea, care a avut un proiect cu adevărat coerent pentru reformarea învăţământului, proiect ratat din păcate, din pricina miniştrilor care i-au urmat şi a miticilor din minister, nu am avut şi nu avem nici acum un sistem educaţional modern, bazat pe competenţă şi performanţă, care să pregătească cu adevărat tinerii pentru viitor. De aceea, singura şansă a tinerilor dotaţi este să studieze în afară. Cea mai mare tragedie se află însă în universităţi, unde spiritul autocratic, nepotismul, plagiatul şi vânzarea examenelor sunt cele care fac legea la toate nivelurile.

Ca să încheiem această analiză, trebuie să subliniem faptul că, deşi românii sunt în general fiinţe sociabile, pentru care comunitatea este cu adevărat importantă, probabil niciodată coeziunea socială a societăţii româneşti nu a fost la un nivel mai scăzut ca acum. Prăbuşirea sistemului de valori în timpul comunismului a dus la o scădere majoră a nivelului de încredere între cetăţeni, ceea ce impietează direct asupra sănătăţii sistemului economic al ţării. Studiul Băncii Mondiale nu face decât să certifice, de data aceasta cu cifre incontestabile, eşecul nostru, al tuturor în domeniile discutate mai sus.

Ce este oare de făcut, mă veţi întreba, poate. Mai întâi daţi-mi voie să vă spun ce cred că vom face. Mă tem că, la fel ca de atâtea ori în istoria noastră, în loc să ne asumăm răspunderea pentru eşec, vom încerca să găsim ţapi ispăşitori, dând vina pe turci, pe unguri, pe ruşi, pe comunişti, pe capitalişti, pe geografie sau pe o presupusă cabală antiromânească de sorginte iudeo-masonică. Dacă vom face aşa, în mod clar nu avem nici o şansă de a ieşi din marasmul în care ne aflăm.

Dacă însă aşteptăm salvarea de la amărâţii noştri de politicieni, care sunt mult mai interesaţi de afacerile lor oneroase şi de pensiile lor grase, decât de interesele cetăţenilor, atunci chiar că suntem naivi şi ne merităm soarta. Optsprezece ani de minciună ar fi trebuit să ne fie de-ajuns. Prin asta nu vreau nicidecum să îndemn pe cineva la pasivitate politică (eu însumi am votat, uneori cu strângere de inimă, dar am votat, în toate scrutinurile de după 1989). Cred însă că avem nevoie de un cu totul alt gen de a face politică în România şi că cei aflaţi acum pe scena politică nu sunt în stare de asta. Nu pricep de ce partidele mari nu şi-au trimis încă din 1990 tinerii lor cei mai valoroşi să înveţe politică de la britanici şi americani. Acum am fi avut o pleiadă de politicieni care să fie cel puţin competenţi. Cât despre caracter, asta, din păcate, nu se învaţă la şcoală, ci în cei şapte ani de acasă, şi, vorba proverbului „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.

Biserica ar fi, eventual, o altă posibilă opţiune salvatoare în chestiunea aflată aici în discuţie, dat fiind că aceasta, oricât de vag ar fi definit termenul, continuă să se bucure în sondaje de cea mai mare încredere a românilor. Cum însă ar putea fi Biserica un factor de însănătoşire a vieţii publice, când slujitorii tuturor confesiunilor din România par mai interesaţi să-şi păstreze privilegiile şi să-şi ascundă bine trădările din epoca de curând apusă (făcute, zice-se, cu strângere de inimă şi ca jertfă personală pentru salvarea sărmanei Biserici, asaltate de ateii comunişti – de parcă n-ar şti versul din Scriptură în care Cristos spune: „Eu… voi zidi Biserica mea, şi porţile Hadesului n-o vor dărâma”).

Îmi veţi spune că sunt un sceptic şi un pesimist, iar eu vă voi răspunde că mai degrabă sunt un realist. Au trecut aproape optsprezece ani din pustia tranziţiei. Cred că cele două generaţii care conduc astăzi România, la toate nivelurile, politic, juridic, educaţional sau religios, trebuie să dispară şi să fie îngropate în pustia acestei tranziţii blestemate, înainte ca, măcar viaţa nepoţilor noştri să poată intra pe făgaşul dreptăţii şi al adevărului. Şi totuşi, până când Dumnezeu va îngădui să mergem „la loc de verdeaţă cu sfinţii”, sau, Doamne fereşte, la loc de prăjeală cu dracii, cred că mai putem face câte ceva pentru a crea în jurul nostru măcar câteva oaze de normalitate.

Ce anume am putea face în mod concret, îmi veţi spune. Voi începe iarăşi prin a vă spune ceea ce cred că nu putem face. Cred că, din pricina felului în care am fost afectaţi de comunism, nu suntem în stare să dăm naştere unui proiect naţional coerent. Acesta ar trebui să-l lăsăm generaţiei următoare, aşa cum David a lăsat lui Solomon sarcina de a construi Templul din Ierusalim. Ca şi David însă, cred că putem face destul de mult pentru a uşura sarcina celor care vin după noi. Cred că mai întâi putem investi cât mai mult în ucenicirea şi educarea copiilor şi a nepoţilor noştri. Aceste investiţii vor da roade probabil atunci când noi nu vom mai fi, deci ele presupun credinţă. În al doilea rând, putem stimula, pe toate căile şi prin toate mijloacele, creativitatea şi responsabilitatea socială în rândul tinerei generaţii. Fără acestea, vom continua să strălucim prin conformism şi egoism individualist. Şi, în final, oricât ar fi de riscant ar fi acest lucru (vă spun asta ca unul care a plătit un preţ greu în acest sens), este absolut esenţial să încercăm a construi instituţii moderne, care să nu depindă de carisma liderului şi care să ne supravieţuiască. În ce mă priveşte, dacă aş reuşi câte ceva din toate astea, aş fi mulţumit.