Iconomia tranziţiei

Dănuţ Jemna

Dacă ar fi să realizăm o analiză a tranziţiei societăţii româneşti, la toate nivelurile, am putea utiliza în acest scop coordonatele experienţei poporului evreu după ieşirea din Egipt. O astfel de abordare are acoperire în câteva puncte esenţiale. În primul rând, atât pentru evrei cât şi pentru români, a existat un moment de cotitură în istorie care a schimbat complet datele existenţei sociale anterioare. Ruptura cu trecutul duce inevitabil înspre o perioadă de trecere, dificil de gestionat, cu probleme şi pericole, cu riscul de a rata perspectiva care se deschide înainte. Perioada de trecere este legitimă şi presupune o serie de acte decisive de delimitare faţă de trecut şi de aşezare a societăţii pe noul făgaş. În al doilea rând, din păcate, pentru ambele popoare, trecerea se transformă în tranziţie. Startul este ratat, iar istoria se mişcă într-o direcţie nedorită. Pentru evrei urmează o perioadă de 40 de ani de peregrinare prin pustie, o vreme de tranziţie care îngroapă o generaţie de oameni în nisipurile aride ale deşertului. România, de asemenea, a ratat startul pentru democratizarea societăţii. Suntem în plin proces de tranziţie, după aproape 20 de ani, şi nimeni nu este în stare să descifreze când şi în ce condiţii această tranziţie va lua sfârşit. Tranziţia este o prelungire nelegitimă a perioadei de trecere. Este o ratare a acestei perioade, un proces fără coordonate, proiect şi direcţie. Vremea tranziţiei este una a incertitudinilor, încercărilor, poticnelilor. Orizontul noii societăţi nu este clar, apare criza şi zbaterea în încercări contextuale de a salva situaţia. Apar disputele cu privire la un posibil proiect de viitor şi ies la iveală persoanele providenţiale care promit ieşirea din criză. Se comit greşeli, societatea suferă, iar omul de rând începe să înţeleagă că între promisiuni şi realitate este o distanţă foarte mare. În al treilea rând, când efectele ratării apar, când marile probleme ies la suprafaţă, în ambele situaţii se comite eroarea de a încerca să se rezolve situaţia de criză produsă de tranziţie fără a asuma ideea unei iconomii a tranziţiei. Toate soluţiile încercate au fost de moment, neinspirate, fără orizont şi viziune, fără proiect şi subminate din interior de o lipsă de organ pentru coordonatele noii societăţi care trebuie construită.

Probabil că paralela poate continua şi în alte puncte importante, o parte dintre acestea vor fi surprinse în continuare. Ideea textului de faţă este însă alta. Dacă s-a ratat momentul sau perioada de trecere şi s-a derapat în tranziţie, este esenţial de a înţelege că o asemenea perioadă trebuie tratată ca atare, cu proiect, cu discernământ. Se poate vorbi despre o iconomie a tranziţiei şi se pot delimita aspectele care definesc o astfel de iconomie. O sursă de inspiraţie pentru asemenea date o constituie experienţa celor 40 de ani de pustie a poporului ales. Cu siguranţă, o altă sursă importantă este istoria modernă a lumii, dar şi istoria propriei tranziţii din ultimii 18 ani. Pentru a putea delimita coordonatele unei iconomii a tranziţiei, utilizând paradigma Exodului, este important să se răspundă la o serie de întrebări de tipul: Ce a produs în popor perioada anterioară? Se poate extrage o substanţă catalizatoare chiar din experienţa robiei şi întunericului în care poporul a trăit atâta timp? Care au fost premisele pe care s-a realizat schimbarea şi ieşirea poporului din vechiul sistem? Care au fost cauzele care au transformat trecerea în tranziţie? Ce s-a întâmplat în cei 40 de ani de pustie, în afară de îngroparea bărbaţilor de peste 20 de ani?

Să încercăm să răspundem la câteva dintre aceste întrebări într-o manieră generalizatoare, care implică atât pentru situaţia din antichitate, cât şi situaţia din România postcomunistă.

Tranziţia pare inevitabilă. Sistemul din care se iese şi-a făcut treaba foarte bine. Generaţia matură care trebuie să preia responsabilitatea de a construi noua societate dovedeşte că nu este pregătită. Momentul istoric se realizează cu conjugarea unor forţe importante, dar beneficiarii evenimentului par să nu fie pregătiţi. În trecut, poporul striga după eliberare, era oprimat de o mână de fier şi căuta cu agonie o soluţie. Dar să nu ne amăgim. Poporul a convieţuit cu sistemul opresiv. O clasă importantă de oameni, pregătiţi, cu competenţe, asigura funcţionalitatea sistemului opresiv. Această clasă, care asigura şi relaţia între cei oprimaţi şi opresori, este una de maximă importanţă în vechiul sistem, dar reprezintă şi singura categorie de oameni care pot face ceva în spaţiul imediat al schimbării (între evrei este important să sesizăm acele personaje care ştiau carte si se ocupau cu gestiunea muncilor de jos a fraţilor lor, iar în comunism avem specialiştii şi funcţionarii de la toate nivelurile). Aşadar, în lipsa unui program de formare a unor oameni într-un sistem paralel cu cel al sistemului opresiv, după schimbarea ordinii sociale, construcţia noii societăţi cade tot pe cei care aveau responsabilităţi în vechiul sistem. Aceşti oameni sunt prima sursă generatoare de criză. Ei înşişi intră într-o criză personală pe care o transmit în tot ceea ce fac. Ei sunt oamenii care trăiesc un soi de culpabilitate şi se tem pentru viitorul lor, sunt cei care trebuie să îşi schimbe discursul şi modul de a acţiona. Îşi păstrează sau preiau noi responsabilităţi în noul sistem, dar nu riscă schimbări importante, ci se concentrează pe propria securitate şi pe interesul de a acumula suficientă putere ca să nu fie uşoară eliminarea lor din noul sistem. Devin nostalgici faţă de trecut şi se gândesc că e posibil oricând o întoarcere la ce a fost. În situaţii problematice aplică psihologia hoţului şi strigă „prindeţi hoţul”. Ca să încheiem acest tip de analitică, perspectiva este evidentă: fără oameni pregătiţi special pentru schimbare, noua realitate va trebui să fie gestionată de cei care au făcut să funcţioneze vechiul sistem. Aici intră iconomia tranziţiei. Această realitate trebuie asumată. Este o doză de realism care nu trebuie să scape în favoarea falsului idealism al celor care văd transformarea omului şi a societăţii vechi în 200 de zile. Aşadar, tranziţia este zborul pe aripile vechiului sistem.

Cea mai periculoasă consecinţă a acestei stări de fapt este aceea că în tranziţie formatorii sunt tocmai oamenii care au dus greul vechiului sistem. Riscul cel mai mare este acela de a perpetua bolile vechiului sistem în noua societate. În iconomia tranziţiei, problema formării este fundamentală. Capitalul străin pare a fi o soluţie cu totul importantă. Acest capital poate juca atât rolul de instanţă critică, obiectivă, care are capacitatea de a vizualiza adevăratele probleme ale societăţii în tranziţie, dar şi rolul de a forma oameni într-un cadru de gândire diferit. (Să ne amintim că unul dintre puţinele momente pozitive din perioada pustiei este intervenţia salutară a unui Ietro, preotul Madianului, în definirea unei structuri de lideri la nivelul poporului). Iconomia tranziţiei presupune formarea unei noi generaţii de oameni, dar departe de influenţele trecutului. Această distanţă se poate menţine prin utilizarea capitalului străin: experienţa şi şcolile celor care sunt deja pe un drum mai bun. În acelaşi timp, distanţarea de păcatele trecutului presupune evidenţierea acestora, analiza şi condamnarea lor publică, clarificarea interferenţelor şi a zonelor gri. Deşi o asemenea abordare poate fi dramatică uneori, delimitarea de trecut nu se poate face altfel.

Ne apropiem astfel de una dintre cele mai delicate coordonate ale iconomiei tranziţiei. În această perioadă, păcatele şi problemele trecutului trebuie asumate şi ispăşite, iar cei care continuă să le facă trebuie puşi sub reflectorul public. Tranziţia nu se poate termina decât atunci când cei care vor să aşeze valorile noii societăţi sunt capabili să arate de ce lumea veche nu a fost bună şi unde sunt bolile ei, respectiv, cum ne afectează ele. Tranziţia este vremea curăţirii şi a discernământului. O mare greşeală este să se treacă în grabă peste acest proces sau să fie făcut de mântuială. Altfel nimeni nu va înţelege de ce a fost nevoie de această transformare şi cu greu va înţelege cineva de ce valorile noii lumi sunt superioare. Acum este vremea să se cântărească de ce este mai importantă libertatea decât pâinea şi siguranţa Egiptului. Un astfel de discernământ l-au avut foarte puţini în vechiul sistem. Ei au fost marginalizaţi şi oprimaţi, iar urmaşi autentici au avut puţini.

Perioada Egiptului putea fi şansa dezvoltării unei conştiinţe şi a unui ideal la nivelul poporului. Pentru un număr mic de oameni, aceste lucruri s-au întâmplat (femei care s-au temut să ucidă pruncii născuţi sau oameni care au transmis credinţa în valorile şi făgăduinţele date părinţilor). Chiar dacă nu au reuşit să dea prea multe roade, aceşti oameni trebuie să constituie reperele şi modelele perioadei de tranziţie. Modele nu pot fi cei care, cu cuminţenie, au supravieţuit onorabil în vechiul sistem iar acum se fac apărătorii şi promotorii noilor valori. Pericolul tranziţiei este acela al demolării şi relativizării oricărui model autentic. O soluţie ieftină este punerea în prim plan a unor false modele sau a unor personaje ce nu pot fi urmate de nimeni (artişti, fotbalişti, oameni bogaţi, star-uri de tot felul). În această perioadă trebuie să fie îngropaţi oamenii care au trăit în epoca anterioară, dar este o mare greşeală să îngropam şi ceea ce trebuie să rămână. Tânăra generaţie, generaţia tranziţiei nu va mai şti nimic nici despre trecut, nici despre valorile care au rezistat în acea epocă amară. O asumare realistă a procesului tranziţiei înseamnă a discerne asupra acestei înclinaţii nocive de a reteza trecutul cu orice preţ pentru a se salva aparenţele şi ipocrizia celor care vor să îngroape adevărata lor identitate şi cu ei şi a modelelor autentice care pot folosi în prezent.

Vizualizând modelele autentice care vin din trecut, în perioada de tranziţie este extrem de important să se creioneze limpede ce va urma, ce va fi după. Tranziţia este un interval, mai lung sau mai scurt. Dar va fi un după. Cum va arăta? Cine poate contura asta? Ei bine, acel viitor trebuie adus în prezent şi construit din prezent. În tranziţie se aşează instituţii şi se formează cadrul lumii pe care o dorim (în pustie se zideşte cortul şi se aşează instituţiile care vor da dinamică noului popor). Este vremea conturării proiectelor. Tranziţia nu poate lăsa un gol, chiar dacă oamenii acestei vremi sunt destinaţi trecerii sub nisipul pustiei. Acum se scriu cărţile şi se redescoperă valorile unei tradiţii perene. Ceaţa tranziţiei va dispărea atunci când cei din generaţia tânără vor fi capabili să vadă şi să primească de la înaintaşi ceva care merită să supravieţuiască trecerii lor. Deşi în prima fază tranziţia este dominată de spiritul demolării, este important să apară şi faza construcţiei. Dacă odată cu cel îngropat mor si realizările lui, atunci tranziţia va continua la infinit.

Este important de înţeles că tranziţia nu se termină atunci când generaţia tânără a terminat de îngropat ultimul om care s-a maturizat în vechiul sistem. Există o flexibilitate specifică iconomiei tranziţiei. Tranziţia poate fi lungită sau scurtată, în funcţie de felul în care poporul se raportează la trecut, prezent şi viitor. Procesul poate fi grăbit (ne uităm la vecini de-ai noştri care au un avans considerabil), dar poate fi şi încetinit (ne uităm la societatea românească care nu se desprinde încă de trecut, îl trăieşte în prezent şi nu are ochi să vadă un viitor diferit). Oamenii prezentului, au responsabilitatea şi capacitatea de a se implica şi de a schimba datele tranziţiei. Fără a fi vorbe dintr-un discurs demagogic, cu fiecare persoană care se responsabilizează faţă de datele procesului în care se află întreaga societate se face un pas care pune limite tranziţiei. Iată de ce este important să ştim că ne aflăm în tranziţie şi că în această perioadă trebuie să se întâmple anumite lucruri, iar de altele trebuie să ne ferim cu orice preţ.