Biserica şi memoria colaborării

Adonis Vidu

În mediul evanghelic românesc este în plină desfăşurare un spectacol mediatic al deconspirării. În ciuda aparenţelor, deşi acest lucru este destul de greu de demonstrat riguros, vizibilitatea acestui spectacol este relativ redusă. Pentru un număr limitat de oameni care trăiesc pe bloguri se poate crea iluzia că toată lumea îi urmăreşte. Îmbătaţi de şuvoiul de vizitatori, blogherii şi galeriile lor se erijează treptat în formatori de opinie, în judecători publici, încep să pretindă ca cei acuzaţi să răspundă, ca lumea să se mişte, să facă ceva… că doar este evident că toată ţara îi citeşte şi vrea asta. Mi-e teamă că, deşi în lumea virtuală acest spectacol ţine capul de afiş de ceva timp, el nu a apucat încă să traverseze graniţa înspre spaţiul real, înspre băncile bisericilor. Vreau să argumentez în cele ce urmează că această migraţie, dinspre virtual înspre real, este dezirabilă. În acelaşi timp, însă, ea este periculoasă, în special dacă vor fi păstrate acelaşi reguli care par să guverneze ultimele apariţii de pe bloguri.

Zilele trecute am scris o recenzie la cartea lui Miroslav Volf, The End of Memory: Remembering Rightly in a Violent World. Volf este actualmente profesor de teologie sistematică la Yale Divinity School. Croat la origine, Volf s-a distins prin cărţi de excepţie, receptate entuziast de cititorii de specialitate. Problema care pare să-l preocupe cel mai mult este cea a reconcilierii. Cum poate un croat să se împace cu un sârb? Cum poate un kosovar să convieţuiască paşnic cu un sârb? Citind această carte am realizat că lecţiile ei sunt extrem de actuale pentru felul în care ne raportăm la trecutul colaboraţionist al unora dintre pastorii noştri. Nu vreau să redau întregul argument al cărţii lui Volf, dar vreau doar să menţionez cele două teze principale.

În primul rând, nu este important doar să-ţi aduci aminte de suferinţele tale, sau ale victimelor. Este la fel de important cum îţi aduci aminte. Memoria este întotdeauna pusă în slujba unui interes. Ea nu poate fi separată de o anumită folosinţă. Amintirile îţi pot face bine, sau te pot transforma la rândul tău într-un agresor. Poţi folosi imaginea trecutului pentru a urmări retribuţia, sau o poţi folosi pentru a căuta împăcarea. Actul memoriei, cu alte cuvinte, nu este unul pur intelectual, cognitiv. El este în acelaşi timp o acţiune. Mai mult, felul în care îţi aduci aminte are consecinţe practice asupra identităţii tale.

Volf susţine că avem o datorie morală de a ne aduce aminte corect (remember truthfully). Dar de unde vom şti noi care utilizare a memoriei este bună şi care este greşită? Există vreun set de argumente universale care să ne convingă că a-ţi aduce aminte cu scopul răzbunării este o utilizare greşită a memoriei, pe când a-ţi aduce aminte cu scopul reconcilierii este una lăudabila? Volf consideră, nu fără temei, că nu există un asemenea set de criterii. Dar asta nu înseamnă că nu avem criterii; doar că nu sunt universale, ci localizate în tradiţii specifice. Ca să prescurtez, pentru creştini, folosirea corectă a memoriei este constrânsă de memoria a două evenimente paradigmatice şi normative: exodul şi răstignirea-învierea lui Isus Cristos. Trebuie să permitem ca practicile noastre anamnetice să fie influenţate de felul în care ne amintim (şi suntem instruiţi de Scriptură să ne amintim) de exod şi de Paşte. Voi reveni la câteva detalii ale argumentului lui Volf mai jos.

A doua teză, corespunzătoare celei de-a doua părţi din carte, spune că memoria suferinţelor nu trebuie să dureze o veşnicie. Anumite rele, în anumite condiţii, trebuie iertate pentru ca reconcilierea autentică să fie posibilă. Aici nu vorbim despre uitare, ci despre un gest intenţionat de a nu îţi mai aduce (l)aminte (not coming to mind) de relele îndurate. De departe, după cum recunoaşte şi autorul, acesta este cel mai controversat aspect al argumentului cărţii. De fapt titlul cărţii trimite spre ambele părţi: The End înseamnă în acelaşi timp scop (cu ce scop, în ce modalitate îţi aduci aminte), cât şi sfârşit (unele amintiri trebuie să dispară).

Sper că am spus suficient de mult despre The End of Memory pentru a face unele aplicaţii la problematica românească, dar în acelaşi timp suficient de puţin pentru a nu trimite discuţia înspre argumentele filosofice ale cărţii.

Convingerea mea este că la ora actuală în România evanghelică avem de-a face cu o nefericită utilizare a memoriei. Asta voi încerca să argumentez mai jos. Observaţi că nu obiectez la faptul că se desfăşoară un exerciţiu de recuperare a trecutului. Sunt absolut de acord cu necesitatea unui asemenea proiect. Cred însă că modalitatea în care are loc această recuperare este greşită.

Din păcate opinia pare polarizată în extreme la fel de problematice. Pe de o parte sunt unii care spun: fraţilor, nu împroşcaţi cu noroi, nu scoateţi la iveală aceste lucruri. Aceasta este o atitudine greşită, pentru că, aşa cum recunoaşte şi Volf, neagă adevărul, respinge realitatea, neagă (prin tăcere) faptul că a avut loc o încălcare a dreptăţii, neagă că ar exista victime sau călăi. La cealaltă extremă întâlnim peroraţii de genul: spuneţi fraţilor, să stie lumea cine a fost X sau Y (notă: mă abţin în acest text de a discuta cazuri particulare, nu pentru că o asemenea discuţie nu ar fi importantă, ci pentru că mă interesează în primul rând fenomenul ca atare), spuneţi pentru ca să scoatem adevărul la iveală. De ce este vorba despre o extremă aici? În parte aceasta este sarcina articolului prezent. De o parte, dragoste fără adevăr (şi dreptate), de cealaltă, adevăr fără dragoste.

Ce lecţii ne poate învăţa Volf (la rândul lui o victimă a interogatoriilor)?

Memoria în slujba adevărului

În primul rând, avem o datorie morală să ne amintim adevărul. Deoarece audienţa mea ţintă este publicul evanghelic, nu cred că are rost să lansăm aici o discuţie cu privire la posibilitatea adevărului istoric. Nici nu cred că are rost să argumentez de ce este important să spunem adevărul. Dar ce înseamnă adevărul în plan istoric? Cred că înseamnă a face tot posibilul de a prezenta o faptă în lumina circumstanţelor, a motivaţiilor şi ale consecinţelor, fie ele intenţionate, neintenţionate, conştientizate sau ignorate. Cu alte cuvinte, a spune adevărul despre cineva înseamnă nu doar să izolezi un anumit eveniment, faptă, document, vorbă, dar la fel de mult, a le plasa pe acestea într-un context hermeneutic alcătuit dintr-o serie de alte fapte, documente, etc. În caz contrar, riscul este acela de a ne transforma la rândul nostru din victime (presupuse sau reale) în călăi, după cum spune şi Volf: „memoriile false nu doar că nu fac dreptate oamenilor şi evenimentelor amintite; adesea ele îi vor răni pe cei implicaţi în activitatea amintită” (55). Mai mult, pentru unii teologi creştini cum ar fi Martin Luther, părintele Reformei protestante, cea de-a noua poruncă nu doar interzice mărturiile false, ci ne încurajează să ne vorbim aproapele de bine.

Felul în care se recuperează memoria colaborării nu corespunde cu spiritul adevărului. Am mai sugerat acest lucru şi cu altă ocazie. Deşi un angajament de colaborare este un document important în cadrul unui asemenea proces, el trebuie aşezat într-un context hermeneutic cât se poate de bogat. Motivul principal este că dorim să înţelegem oameni. Şi oamenii nu sunt doar suma documentelor pe care le semnează (deşi sunt şi aceasta). De asemenea, un angajament de colaborare neonorat nu este acelasi lucru cu un angajament respectat. Putem nuanţa şi mai mult: un angajament onorat cu informaţii triviale nu este acelaşi lucru cu un angajament onorat cu informaţii vătămătoare. Nu vreau să îi disculp pe aceia care consideră că au furnizat doar informaţii banale. Poate tocmai acele banalităţi au fost piesele lipsă de care aveau nevoie torţionarii. Nuanţări se mai pot face şi la nivelul motivaţiilor. Unii au acceptat colaborarea în urma unui şantaj, alţii au făcut-o pentru a parveni, pe când alţii din patriotism.

Toate aceste informaţii sunt relevante. La fel cum sunt relevante şi alte lucruri (bune) pe care aceşti oameni le-au făcut. Ştiu, bunăoară, că una dintre persoanele acuzate de a fi semnat un acord de colaborare a ajutat sacrificial o anumită familie din parohia sa, supunându-se prin asta unui risc enorm. S-ar putea obiecta că această punere în balanţă nu poate fi aplicată decât forţat în cazul colaborării cu securitatea. Un colaborator poate ajuta sacrificial o familie, dar în acelaşi timp putea să o trimită pe alta pe culmile disperării. În măsura în care putem descoperi cu certitudine această a doua faptă, obiecţia este corectă. Dar trebuie să ţinem cont că uneori (ca să nu spun de cele mai multe ori) încercăm să reconstituim un şir de evenimente (cum este cazul unui binecunoscut lider al comunităţii evanghelice) folosindu-ne de fragmente, de frânturi de relatări, de angajamente. Tocmai pentru că vrem să formulăm judecăţi cât mai fidele adevărului, aceste fragmente care aruncă o lumină pozitivă asupra suspectului nu pot să fie trecute cu vederea. Este la fel de adevărat însă că, în cazul în care descoperim suficiente mărturii şi dovezi ale unor fapte reprobabile, frânturile de bunătate şi cinste s-ar putea să conteze din ce în ce mai puţin, transformându-se din indicii în disonanţe. Dar putem judeca cât de mult sau de puţin contează numai luându-le mai întâi în considerare, punându-le în balanţă.

Trebuie să recunoaştem complexitatea fiinţei umane. Victimele doresc de multe ori să-şi descrie torţionarii în termeni categorici. Dar suntem noi fideli adevărului atunci când ne descriem fraţii în culori atât de întunecate, uitând în acelaşi timp să menţionăm alte fapte, alte documente, alte mărturii? Nu cred că pretenţia de a deţine adevărul este inevitabil arogantă, dar am fost şocat de uşurinţa cu care foarte mulţi comentatori emit judecăţi categorice, fără nici o urmă de îndoială, bazate pe o examinare extrem de sumară a dovezilor, dublată de ignorarea altor date relevante. Este important să aflăm adevărul. Nu trebuie să ne fie teamă de a numi ofensa, de a identifica călăul, dar trebuie să fim conştienţi atît de complexitatea acţiunilor fiinţei umane, cât şi de inconsecvenţa memoriei (ne amintim ce ne convine să ne amintim).

Îndrăznesc să fac două recomandări practice: salut demersul unor blogheri de a prezenta documene în facsimil. Consider însă că această practică este potenţial distorsionantă tocmai prin prisma prezentării parţiale, inevitabil regizate, a trecutului unei persoane. Conştienţa acestui fapt ar trebui să ne îndemne nu la a ne suspenda judecata, ci la a o tempera. De aici şi a doua recomandare, asupra căreia voi reveni: avem nevoie de o centralizare a tuturor documentelor relevante, de o prezentare cât mai cuprinzătoare a unei secvenţe istorice. De fapt, avem nevoie de o istorie.

Memoria în slujba împăcării

Am sugerat că spectacolul deconspirării reprezintă o utilizare greşită a memoriei. Un prim aspect al acestei utilizări greşite este sugerat de felul în care memoria este cosmetizată, de amintirea selectivă a unei părţi a trecutului, spre deosebire de o recuperare a lui ca întreg. Acuzaţii nu doar că nu au cum să se apere, dar sunt judecaţi sumar. Nu mai există loc de nuanţare: acuzatul fie a colaborat, deci este pătat, compromis, condamnabil, fie nu a colaborat, deci este curat. Tendinţa spre caracterizări categorice ne face să uităm că oamenii nu se împart în categorii aşa de bine definite.

Volf sugerează că memoria crucii constrânge felul în care la rândul nostru ne amintim de suferinţele din trecut. Mai întâi, când o victimă îşi aduce aminte de suferinţă la piciorul crucii, nu şi-o mai aminteşte ca o persoană fără pată, ci ca o persoană care a fost la rândul ei îmbrăţişată de Dumnezeu. Din păcate acuzatorii contemporani nu pierd prea mult timp în reflecţie asupra propriei persoane şi a nevoii lor de iertare din partea lui Dumnezeu. Atenţia le este concentrată, miopic, înspre suferinţa lor, pierzând total din vedere propriile lor momente de slăbiciune. Este colaborarea, bunăoară, un păcat mai mare decât minciuna, bârfa, defăimarea? Uităm că suntem la rândul nostru colaboratori cu păcatul, oameni supuşi greşelilor (uneori forţaţi de circumstanţe deloc extraordinare). Memoria crucii ar trebui să ne facă să ne aducem aminte de aceasta. Atunci să nu mai condamnăm? Să nu ne aducem aminte? Ba da, dar altfel.

A doua lecţie a memoriei crucii este că orice vătămare a fost deja, într-un anumit sens, deja ispăşită. Colaborarea fratelui X a fost deja ispăşită şi iertată, ar spune Volf. Da, iertată. Înseamnă asta că nu mai trebuie să pretindem pocăinţa lui, asumarea faptei, recunoaşterea flagrantului? Ba da. Dar înseamnă în acelaşi timp că trebuie să ţinem cont de o anumită dualitate, de un paradox: fapta lui X este gravă, într-adevăr, dar pentru ea a fost deja plătit un preţ. Volf spune altundeva că Paştele arată atât înspre solidaritatea lui Isus cu victimele, dar şi înspre substituirea lui cu călăii. De aici dualitatea: în urma jertfei lui Cristos nu mai putem percepe călăii doar ca atare, ci ca potenţial răscumpăraţi prin preluarea vinei lor de către Cristos.

Crucea, în al treilea rând, ne orientează spre viitor. „Deoarece memoria patimilor este o memorie escatologică a anticipatei reconcilieri finale, îmi voi aduce aminte de fiecare vătămare în lumina orizontului speranţei viitoarei reconcilieri cu vătămătorul” (123). Într-un sens real, pentru că în Cristos toţi au murit, toţi vom face parte din aceeaşi comunitate escatologică a reconcilierii. Fratele X, care m-a turnat, va fi în continuare frate cu mine, vom fi împreună parte din aceeaşi societate perfectă a lui Dumnezeu. Nu cred că argumentul funcţionează aşa cum ar dori Volf, cu excepţia aplicării lui la problema noastră. Volf se foloseşte de imaginea unei comunităţi escatologice a reconcilierii finale pentru a „struni” memoria vătămărilor din trecut. Dar acestea sunt vătămări comise de persoane care s-ar putea să nu faca niciodată parte din comunitatea escatologică a reconcilierii – decât dacă acceptăm universalismul. Însă argumentul ţine în problema noastră, atâta timp cât nu ridicăm problema „mântuirii” colaboratorilor. Memoria declaraţiilor semnate de fratele colaborator X trebuie disciplinată de anticiparea unei comuniuni reale şi fără oprelişti cu X.

Volf sumarizează importanţa patimilor lui Cristos: memoria vătămărilor trebuie pusă în serviciul reconcilierii. Aceasta este o utilizare corectă a memoriei! Mă întreb, la ce slujeşte actualul spectacol? Am spus-o deja: deconspirarea este importantă, necesară. Dar ea trebuie pusă în slujba dragostei, ea trebuie să fie controlată de harul lui Cristos şi de speranţa escatologică. Max Scheller exprimă minunat aceeaşi idee: „la fiecare manifestare de răutate din partea altora, trebuie să mă consider complice eu însumi, fiindcă trebuie să-mi spun mereu: Ar fi mai rău acest om, dacă l-ai iubi destul?’ (Omul resentimentului, Editura Trei, 1998, p.77-78).

Memoria ca efort comunitar

În acelaşi registru interogativ (cum folosim memoria?) putem observa cel puţin două tipuri de utilizări ale memoriei. Exerciţiul memoriei poate să aibă ca scop vindecarea mea (ca victimă), sănătatea mea psihică, dreptatea care mi se datorează, poate răzbunarea mea. Acest ego-centrism al memoriei s-ar putea să aibă de-a face cu o anumită înţelegere a esenţei protestantismului, una care pierde total din vedere aspectul comunitar şi eclesial al relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Prea adesea, teologia protestantă s-a lăsat acaparată de o preocupare exclusivă cu sinele. Individul este cel care trebuie mântuit, răscumpărat. S-a uitat că nu doar indivizii au nevoie de răscumpărare, ci şi relaţiile lor, precum şi comunităţile din care fac parte. Cristos şi apostolii vorbesc despre Biserică ca despre un organism viu, depăşind suma indivizilor care îl constituie.

Dar relaţiile noastre, compuse din experienţe ale vătămării, nu trebuie la rândul lor răscumpărate? Ajută actualele modalităţi de deconspirare vindecării comunităţii noastre? Sau slujesc ele doar satisfacerii nevoii de dreptate a unor victime individuale, fără însă a contribui la sănătatea comunităţilor şi Bisericii? Revin aici la ce am spus la început: este esenţial ca spectacolul acesta să coboare de pe bloguri şi să se desfăşoare în comunitatea Bisericii. Pentru că într-un sens foarte real, falimentul pastorilor care au colaborat este falimentul Bisericii ca întreg. În măsura în care ne înţelegem complicitatea ultimă în tot ceea ce este rău şi condamnabil, pocăinţa nu mai este ceva ce trebuie să pretindem de la alţii, ci ceva ce trebuie să facem împreună ca şi Biserică. Căindu-ne de greşelile şi păcatele noastre (la modul general) nu echivalează cu banalizarea păcatelor particulare (ex. colaborarea), dar le situează pe acestea în perspectiva unei Biserici care împreună îşi recunoaşte dependenţa de iertarea divină.

Îmi veţi spune: dar ce treabă am eu cu vina torţionarilor? Aceeaşi întrebare le-a fost pusă şi episcopilor britanici care şi-au cerut iertare pentru industria sclavilor: de ce suntem noi vinovaţi pentru aceasta? Acest gen de protest poate să izvorească doar dintr-o mentalitate individualistă care concepe identitatea personală doar în termenii propriilor mele acţiuni sau posibilităţi. Cât de naivă şi anistorică este o asemenea poziţie! Vrem nu vrem, identitatea noastră personală este legată social şi cultural de identitatea altor oameni. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în care aceşti oameni ne sunt şi călăi. După cum spune şi Volf: „Legaţi printr-o legătură perversă cu vătămătorii, fiindcă au suferit de pe urma lor, victimele pot fi eliberate deplin şi vindecate de rănile lor numai dacă vătămătorii se pocăiesc cu adevărat şi cele două părţi se împacă” (119). Iată deci că vindecarea nu poate fi căutată în izolare faţă de călăi. Ea poate fi găsită doar pe măsură ce aceştia din urmă primesc iertarea în urma căinţei.

Se impun nişte recomandări practice la acest punct. Exerciţiul de recuperare a trecutului nu trebuie lăsat exclusiv pe mâna unor haiduci (nu este neapărat un termen peiorativ). Haiducii poate au menirea lor… până la un anumit punct în care societatea înţelege demersul lor şi şi-l asumă. Dar pentru că acest trecut nu aparţine doar unor indivizi, ci Bisericii, ea trebuie să şi-l asume cu curaj şi pocăinţă (cei doi termeni merg bine împreună).

Biserica – şi mă refer aici în speţă la reprezentaţii instituţionali şi temporari ai acesteia (ex. Uniunea Baptistă din România) – nu mai poate sa ţină capul în nisip. Atâta timp cât nu va fi înfiinţată o comisie non-partizană (dacă mai este posibil aşa ceva la noi) pentru studierea colaborării, ne negăm dreptul de a avea o istorie. Nimic nu este garantat, evident. Vor şi şi atunci destui contestatari, atât din partea victimelor cât şi din cea a colaboratorilor. Dar aici nu este vorba despre indivizi. Biserica, ca şi comunitate de oameni failibili, trebuie să pornească în căutarea adevărului. Unii (blogherii) au făcut-o deja. Trebuie însă să ne amintim că pretenţiile la adevăr absolut (deşi uneori adevărate şi întemeiate) sunt întotdeauna periculoase (Volf, 57). Memoria trecutului slujeşte întotdeauna unui scop. Depinde de noi să ne modelăm scopurile după gândul lui Cristos.

____________

Imagine: Max Ernst, Europe After the Rain II (http://www.onlineartgallery.com.au)

25 răspunsuri

  1. Cred ca un adin intrebarile pertinente in urma acestei prezentari ar fi: Daca ma pot pocai in locul altora, ca sentiment de solidaritate de grup, pot si ierta in numele altora (al victimelor)?
    Sau iertarea vine intotdeauna numai de la Dumnezeu?

    _______________

    Nu cred ca ma pot pocai in locul altora. Dar ma pot pocai impreuna cu altii, sau cel putin anticipind pocainta altora. Iertarea, de asemenea, este proprietatea exclusiva a victimelor.

    (AV)

  2. Draga Adi,
    acesta e cel mai bun articol in limba romana pe care l-am citit in anul 2008. Nu e lingusire, ci este doar o constatare.

    Prima data as vrea sa fac publicitate unui blog foarte interesant pe care l-am desoperit saptamina trecuta: http://faith-theology.blogspot.com. Pe acest blog se gasesc si citeva conferinte ale lui Volf despre memorie si iertare (este de fapt argumentul cartii ‘The End of Memory’ in varianta audio).

    In al doilea rind, da-mi voie sa am si eu o parere 🙂
    Cred ca unii dintre fratii nostri dau impresia ca cel mai mare pacat care se poate comite pe pamint pina la Parousia este colaborarea cu partidul comunist si cu securiatatea; cred ca foarte multe pacate la fel de grave sau mult mai grave sint acoperite ca sa „nu ne facem de ris”…sint foarte multe compromisuri la fel de grave ca si turnatoria de care nimeni nu vorbeste pentru in discutie este ceva foarte serios: the will to power. Personal am ramas dezamagit de citiva oameni pe care-i credeam bine intentionati, dar care foloseau, si inca o fac, ocale diferite in cintarirea faptelor, in functie de interese…In fine, fiecare cu constiinta proprie…
    Dupa cum afirmai la inceputul postului, deconspirarea dosarelor securitatii este mai mult un spectacol mediatic…sia sa va ramine, mai ales ca acum CNSAS-ul este neconstitutional.

    ________________

    Ionut, multumesc pentru compliment, dar hai sa fim seriosi. Ai dreptate, colaborarea cu securitatea nu este cel mai pare pacat, dar este cu siguranta unul dintre acele pacate de anvergura, care afecteaza pe multi oameni. Modalitatea in care departajam pacatele intre ele are ceva de-a face si cu politica noastra culturala, adica ceea ce ni se pare acceptabil/neacceptabil dintr-un punct de vedere sau altul. Din pacate, pe masura ce se acumuleaza timp intre prezent si revolutia din 1989 devine din ce in ce mai acceptabil sa fi colaborat.

  3. Imi exprim si eu incintarea de a fi citit acest articol consistent, amprentat de nuante teologice care ne deschid apetitul pentru reflexie si ne aduc aminte cit de vulnerabili sintem ca fiinte umane predispuse spre aroganta si sminteala, dar si de nemasurata transformare pe care o poate realiza in noi Cel care ne cunoaste inimile. Voi reveni pentru comentarii, probabil saptamina viitoare.

  4. Fain articolul Adonis – dar recunosc ca nu l-am terminat ( o sa incerc sa-l termin zilele astea:))

    Nu uitati fratilor ca asta e un blog :):)

    Parerea mea (si e posibil sa fiu din nou gresit) e ca oamenii nu au rabdarea sa citeasca un BLOG asa de lung…Din cate vad eu, blogul are o superficialitate ‘inerenta.’ Voi vreti sa eliminati aceasta superficialitate (e buna intentia) – dar va fi posibil???

    Ma tem ca nu. Sau daca o eliminati – ‘blogul’ (care de fapt nu mai este blog acum) nu va mai fi citit (cel putin de cei mai multi). Sper ca sunt gresit.

    Adonis – nu esti la GCTS? Kuzmic mi-a zis ca vei fi acolo (in SD) dar am inteles ca sunt ceva probleme financiare? Sper sa ajungi acolo in curand!
    cristi

  5. Cristi,

    Ai dreptate, este prea lung. Stiu ca unii isi vor pierde rabdarea. E un risc pe care ni-l asumam. Pe de alta parte, articolele (cel putin al meu) isi pastreaza superficialitatea, nefiind articole dupa toate rigorile academice. Dar nici chiar peroratii nerumegate. Undeva intre. Astept, deci, sa termini de citit si sa faci o critica.
    Adi

  6. […] de auzit, o să audă şi o să înţeleagă. (Ultima oră: a început totuşi producţia cu “Peltea adonoasă în vidu“, cu termen de valabilitate deconspirat […]

  7. Adonis,
    Este expandat si expirat. Ar fi fost cazul, spun eu, sa inveleşti frumos niste imortele cu el si sa-l depui la picioarele statuii Securistului Necunoscut.

    _____________

    Razvan,
    In mod normal nu as raspunde la genul asta de interpelare, dar totusi: asta-i tot ce poti? Adica nu esti in stare sa formulezi o parere, fie ea si critica, decenta, la obiect si plauzibila?

  8. Draga Adi,
    nu vreau in nici un fel sa minimalizez colabrotionismul si a consecintelor acestuia asupra Bisericii. Parerea mea e ca ceea ce se incearca cu aceasta deconspirare nu e decit cintecul de lebada al citorva in incercarea de a recupera trecutul, fara sa aiba nici un fel de consecinte in practica. Daca oamenii nu s-au pocait din proprie initiativa si daca nu si-au ascultat propria constiinta, nu cred ca vor fi prea afectati de acuzatiile care li se aduc.

  9. si consecintele acestuia

  10. Ca unul care am scris cam multe comentarii despre deconspirare mi-a fost putin rusine citind articolul de mai sus. Un lucru parca nu-l surprinde totusi (poate-s superficial): oamenii acestia au pacatuit (actionat) si impotriva bisericii in ansamblu. Adica pe de-oparte daca X l-a turnat pe Y in Bucuresti, nu-i treaba mea. Punindu-se insa in slujba Securitatii/regimului comunist, etc. ei au slabit biserica, paralizindu-i unele actiuni, etc. Problema: oare am eu drept dupa Scriptura sa-i judec? Poate doar pe cei ce erau conducatori… Altfel ce treaba as avea eu din Arad sa judec pastorul din orasul X? E-adevarat ca unii au predicat prin toata tsara si au scris carti ceea ce i-a pus pe undeva si in raport cu mine.
    …imi place insa apelul de a ne verifica pe noi atunci cind judecam pe altii.. (chestia de birna vs. pai)

  11. Adi, mi-a placut articolul si este clar oportun; nu stiu, insa, daca va limpezi apele blogurilor si mintile noastre, ale evanghelicilor in cautarea adevarului istoric sau in expectativa!

    Cred ca deconspirarea ar fi bine-venita intr-o BISERICA a lui Hristos omogena in „dragostea de frati”: prea multi asteapta desconspirarea sau o forteaza „haiduceste”, doar pt a arata cu degetul, pt a da cu piatra.
    Din pacate, nici cei care-s cu musca pe caciula, nu doar din motivul acesta nu se autodenunta, ci dintr-un self-protection care trece dincolo de valorile crestine, tine -poate -mai mult de animalic…

    Pe mine nu ma prea afecteaza, fiind prea tanar si biologic, dar si evanghelic, nefiind atins de tentaculelel colaborationismului.
    Mi-a placut articolul!

  12. Doru Radu,
    In opinia mea, trebuie sa facem clar o distinctie intre cei care au fost afectati direct de colaborarea unora, si restul oamenilor, afectati doar indirect. E vorba insa nu de o diferenta calitativa, ci cantitativa. Reparatiile li se cuvin in primul rind victimelor directe.

    Cit priveste judecarea fratilor, aceasta nu este conditonata de faptul ca am fost sau nu vatamat. Apostolul Pavel a stiut sa disciplineze persoane ale caror pacate nu au produs vatamarea nimanui.

    Pe de alta parte exista o dialectica scripturala intre abtinerea de la judecarea altora (paiul si birna, cine este fara pacat sa arunce primul piatra) si incurajarea disciplinarii. Sper ca una in urmatoarele contributii sa atinga acest aspect.

    ________________

    Ciprian, nu cred ca faptul ca unii dintre noi sunt condusi mai degraba de motivatii revansarde ar trebui sa ne faca sa oprim procesul deconspirarii. Iertarea si reconcilierea nu exclude ci presupune adevarul. Doar identificind vina o putem ierta.

    Pe de alta parte, insa, ezitarea de a se auto-denunta este cit se poate de umana, nu animalica. Ca trece dincolo de valorile crestine este evident. Trebuie insa sa tinem cont de faptul ca nu exista o BISERICA ‘omogena in dragostea de frati’, cum spui tu. De aceea, fiecare judecata a noastra care pretinde perfectiunea trebuie sa tina cont de istoricitatea trupului lui Cristos. Vezi controversa donatista.

  13. Adi, problema e ca cei care cauta sa dezvaluie vina, nu mai inteleg iertarea, nu-i mai cunosc semnificatia completa. Fiecare suntem cu iertarea care am primit-o, cu HRISTOSUL nostru, nemaistiind sau nemaidorind sa impartasim ceea ce-am primit. Fara iertari la schimb.

    Intr-o imagine idela, utopica, ar trebui ca adevarul istorc sa fie decoperit deodata (asta se va intampla cand va veni ISUS!) si sa mergem inainte, sa propasim ca Trup, fara sa ne mai cantonam si cramponam de trecutul, rusinos sau nu.

    avem exemplul lui Saul din Tars: tortionar cu carte de munca, si a fost acceptat in lucrare,cu toata perioada de proba si indoieli la adresa sa. Pe de alta prte, nu stiu daca mai gasim deschiderea si dedicarea lui, in epoca noastra.

    Ma gandesc la o solutie, dar fiind atat de „multi-multi, dar…”secretosi ,parafrazand vorba lui Lapusneanu, nu-mi dau seama ca ar putea fi!

    repet, mi-a placut articolul!

  14. Pt ca Agora se refera la implicatiile in socieate si nu neaparat biserica:
    E ciudat ce se-ntimpla in Romania. Securistii sunt mai putin vionovati decit informatorii (si ei intr-un fel victima a sistemului). Prietenul meu, fost membru al comitetului roman, ALRC, era batut la inceputul anilor ’80 de securistul ce raspundea de culte la Arad. Astazi, securistul e in conducerea SRI -a primit probabil hirtie ca n-a facut politie politica. Iar un pirlit de informator care poate a semnat doar un angajament ar fi categorisit ca fiind vinovat de politie politica (si Pacepa remarca asta vis a vis de parintele Anania -parca)!!! Nu-i socant?. Sper ca macar noi crestinii sa avem o leaca mai multa minte sau… frica de Dumnezeu…

  15. Adonis, nu prea inteleg redefinirea memoriei, ea este simpla aducere sau neaducere aminte nicidecum ceea ce incerci cu greu sa definesti.

    Mai spui ca ea intodeauna este pusa in slujba unui interes, ceea ce cred ca este destul de negustoreste si neadevarat. Imi aduc aminte sau nu, este procesul de retinere sau aducere aminte. Cred ca ai este cam neclar articolul pt asa o problematica.

    Legat de toate pacatele sunt la fel, cred ca si aici este o mare problema pt ca pacatele sunt egale ca orice incalcare de lege dar sunt pacate tip lant, unde sunt bagati si altii in pacat si consecintele respectiv pocainta si gravitatea sunt altele si sunt pacatele singulare, unde intra si cele nefaptuite dar contabilizate diferit, cu consecinte, pocainta si gravitate diferita de primele.

    Eu torn, este una, pacatuiesc eu, bagat in ispita pe aproapele meu, ii fac rau efectiv, raul cum spunea cineva asupra comunitatii etc. Este altceva , am vrut sa torn, pacatul meu, nu am ispitit, nu am facut rau aproapelui, comunitatii, etc.

    Deci sa nu ne jucam confundand lucrurile, Domnul a vrut clar sa spuna ca am si savarsit pacatul, desi in gand, in sensul de vinovatie prin comiterea lui nu in sensul de egalizare a consecintelor.

    Cand vorbim de Dumnezeu si disciplinare, spunem ca o face pt ca ne iubeste, cand vorbim de disciplinare intre frati o facem sa para condamnare la executie si ducerea la capat a acesteia. Nu mai este clar principiul legat de ce avem de facut cand cineva a pacatuit. Incercam sa definim noi masuri in ceea ce priveste pacatul.
    Circumstante rezultante din context sunt prezente in orice pacat si asta nu ne-a facut sa reanalizam modul de tratare a celui ce minte, fura, curveste, etc.

    Daca exista regula, inteleg nuantarea pe specificul problemei, dar nu inteleg schimbarea regulilor doar pt ca sunt prea multi si prea la vedere cei ce l-au infaptuit.

    Adica daca se fac publice listele bordelelor, avem o problema foarte noua in modul de tratare a problemei doar pt ca in numar mare si presati de circumstante familiale etc ,numarul membrilor biserici este foarte mare in randul acestora? Nu problema este destul de simpla, complicarea ei aduce tot taraboiul si problematica se amplifica odata cu tratarea ei la modul „gri”, un pacat mai altfel decat altele.

    Intrebare simpla: este pacat?
    Cum se rezolva un pacat in mediul evanghelic?
    De ce cu acest pacat incercam sa-l prezentam mai de iertat si iubit daca este ca celelalte pacate?

    Nu suntem noi ipocriti cand ne purtam cu faptuitorii altor pacate intr-un fel si cu cei al vazarii aproapelui in alt fel? Aici este retinerea mea. Imi pare ca interesul modifica regula jocului inainte de sfarsitul acestuia.

  16. ….colaborarea este pacatul lui iuda si nu cred ca acei oameni mai au dreptul moral sa urce la amvon sa predice cuvantul sfant,Dumnezeu cred ca ii poate ierta dar acestia nu pot sa-si ceara iertare pentru pacatul comis ca si iuda, inima lor este de piatra altfel se intorceau la Dumnezeu, lor le este mai frica de pierderea locului obtinut prin inselaciune si nu au nici – o rusine, este jenant ca mai pot sa se ridice sa predice, eu cred ca trebuie spusi pe nume, de ce un betiv, un curvar sau un hot sunt infierati fara mila si exclusi din Biserica si acesti nenorociti de tradatori trebuie martirizati, cred ca facti pe plcul celui care i-a ales sa-si tradeze fratii, deci ar trebui date cartile pe fata si spun binelui bine si raului rau…multumesc Dumnezeu sa aiba mila de toti.

  17. Sunt asa de pocait http://nazireat4him.blogspot.com ( o analiza interioara merita facuta de fiecare) Sa ne examinam viata prin Lumina Cuvantului.Dupa-masa placuta:)
    _______________________________________________
    o strofa …
    SUNT ASA DE POCAIT INCAT:

    · toti cei care nu se poarta cum ma port eu merg in iad

    · toti cei care nu cred ceea ce eu cred nu au caracter

    · toti cei care nu se inchina cum ma inchin eu sunt eretici

    · toti cei care nu se imbraca cum ma imbrac eu nu sunt evlaviosi

    · toti cei care nu vad lucrurile din perspectiva mea sunt ingusti

    · toti cei care nu au doctrina mea nu cunosc biblia

    · toti cei care nu au pregatirea mea sunt inferiori

    · toti cei care nu ma apreciaza nu au dragoste adevarata

    · toti cei care nu sunt la mine in biserica sunt fara speranta

    · toti cei care nu sunt de acord cu mine sunt inconsecventi

    · toti cei care au prieteni in afara de mine nu-mi sunt loiali

  18. Interesant, d-le Vidu articolul dvs. Îmi place complexitatea cu care percepeţi colaborarea cu fosta securitate. Într-adevăr, cei care au colaborat sunt oameni şi înainte de a-i judeca trebuie să ţinem cont de un sumuum de factori, de detalii şi circumstanţe. Trecutul trebuie să fie utilizat în slujba adevărului şi în cea a reconcilierii. Ceea ce se discută pe blogosferă ar trebui să migreze în Biserică. De ce nu se întâmplă? Probabil pentru că, amintind ce spunea Constantin Rădulescu Motru în cartea „Psihologia poporului român”, românilor le lipseşte spiritul de iniţiativă. Ei sunt indivizi ai turmei şi au curajul doar atunci când turma a iniţiat ceva. Ei bine nu văd ca discuţia să migreze în interiorul Bisericii. Dar, dacă am amintit de iniţiativă, îmi vine în minte ideea conform căreia chiar cei ce au colaborat să iasă în faţă şi să recunoască. Ar fi onorabil. Ar fi chiar o datorie să o facă. De ce nu ies în faţă aceştia? Le este teamă?

  19. […] La patratosu Un loc pentru chestii drepte intr-o lume curba « Povara greşelii şi a sinelui Memoria, înţelegerea şi dragostea February 3, 2008 Primul articol promis de Agora Christi a apărut. Este articolul scris de Adonis Vidu intitulat Biserica şi Memoria colaborării. […]

  20. Initiativele „haiducesti” au aparut ca o consecinta a tacerii intretinute constient in ultimii 17 ani. Ele sunt mai mult decat nimicul realizat de ce- care ar fi trebuit s-o faca; da, probabil ca s-a facut neprofesional, au existat erori, etc. In absenta unei mese imbelsugate, capetele de magar devin o optiune, nu?
    In rest, mi-a placut aricolul. Incearca nuantari care pot constitui o baza pentru viitoare discutii.

  21. Salut si eu initiativa d-voastra de a dezbate cu grija si finete academica actuala problematica colaborarii cu Securitatea.
    Am scris un comentariu, care din nefericire este prea lung pentru a-l putea inserta aici, si care cu siguranta nu se va ridica la nivelul articolului de mai sus.
    Imi asum, insa, riscul unor comentarii neortodocse si am sa pun link-ul aici, in caz ca poate fi acceptat.
    http://danspaniard.wordpress.com

    Cu respect
    Dan Spaniard

  22. Mai uitandu-ma un pic peste text imi dau seama ca ocolirea Scripturii este destul de evidenta -lipseste pur si simplu. Similitudinea cu viata biserici din Scripturi este iarasi ocolita. Fie ne-a plictisit Scriptura fie este slaba la capitole de acest gen. Eu raman sincer la parerea ca in acest punct, prin acest articol nu facem decat sa intindem vorba foarte mult si sa nesocotim voia lui Dumnezeu pt situatii de acest gen , destul de clar exprimata.

    Fie ne place tema, fie nu avem de gand sa facem ceva.

  23. […] luna februarie, căreia îi dedică subiectul deconspirării (un vizitator consideră articolul Biserica şi memoria colaborării, semnat de Adi Vidu, a fi “cel mai bun articol în limba română pe care l-am citit în anul […]

  24. Sunt si eu de acord cu ceea ce spui mai jos (si mai sus). AMIN. Asa sa fie.

    Asteptam sa vedem daca Agora are mai multa influenta decat haiducii 🙂 Eu sper ca da, dar mi-e teama ca nu!

    Cristi

    „Biserica – şi mă refer aici în speţă la reprezentaţii instituţionali şi temporari ai acesteia (ex. Uniunea Baptistă din România) – nu mai poate sa ţină capul în nisip. Atâta timp cât nu va fi înfiinţată o comisie non-partizană (dacă mai este posibil aşa ceva la noi) pentru studierea colaborării, ne negăm dreptul de a avea o istorie. Nimic nu este garantat, evident. Vor şi şi atunci destui contestatari, atât din partea victimelor cât şi din cea a colaboratorilor. Dar aici nu este vorba despre indivizi. Biserica, ca şi comunitate de oameni failibili, trebuie să pornească în căutarea adevărului. „

  25. […] Adonis Vidu: Biserica şi memoria colaborării […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: