Pledoarie pentru lustraţie (partea I: Deconspirarea şi limitele ei)

Cristi Zaharia

„Dacă vrei să ucizi un popor,
suprimă-i memoria”.
Milan Kundera

Deconspirarea şi limitele ei

Desele scandaluri iscate în jurul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) ne readuc periodic în atenţie realitate sumbră a societăţilor comuniste şi ne relevă miza din spatele dosarelor. Conform celor spuse de Constantin Ticu Dumitrescu, în emisiunea lui Stelian Tănase („3X3” din data de 2 februarie 2008, la RealitateaTV), în anul 1999, prin Decizia 203 din 29.11.1999, Curtea Constituţională a României (CCR) a declarat art. 2 din „Legea Nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste”, dar şi legea în ansamblu, ca fiind în conformitate cu legea fundamentală a statului. Aceasta ne confirmă faptul că proaspăta decizie a CCR de a admite excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de către avocatul Sergiu Andon, privind o serie de articole din Legea 187/1999 şi modificarea sa ulterioară prin OU 16/2006, nu reprezintă altceva decât o demonstraţie de forţă a fostei Securităţi. Nu este vorba de o victorie aşa cum s-a afirmat, căci victoria Securităţii asupra poporului român s-a petrecut încă din anul 1990, când prin naivitatea noastră naţională am cedat administraţia statului în mâinile unor oameni direct legaţi de regimul comunist (eşalonul doi), fără a impune măcar o condiţie. Acum nu facem altceva decât să plătim preţul acelui vot de încredere acordat FSN-ului şi lui Ion Iliescu şi al marginalizării unor oameni precum Corneliu Coposu.

Deşi acum sunt incerte forma şi conţinutul Legii Nr. 187/1999 şi ale modificării sale ulterioare prin OU 16/2006, vom folosi acest cadru legislativ pentru a clarifica terminologia folosită în procesul deconspirării şi pentru a semnala câteva dintre problemele care trebuie corectate în viitoarea lege. Legislaţia română a definit poliţia politică ca fiind compusă din toate structurile securităţii, „create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 1]. La înfiinţarea ei, prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, scopul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) – instituţie care din martie 1978 se va numi Departamentul Securităţii Statului, cunoscut drept Securitatea – a fost acela de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor din interior” [Dennis Deletant, „Studiul Introductiv” la Marius Oprea, Banalitatea răului, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 28], cu alte cuvinte, menţinerea Partidului la conducerea ţării. Dacă plecăm de la această definire a DGSP, ajungem imediat la concluzia că cei care au semnat pactul cu Securitatea, precum Mona Muscă, Dan Voiculescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Sorin Antohi sau Carol Sebastian, au făcut în mod automat şi poliţie politică. Dar acest raţionament maniheic este departe de adevăr, lucrurile nu pot fi privite în această manieră, căci nu putem pune pe acelaşi plan un Sorin Antohi sau o Mona Muscă cu un ofiţer de Securitate precum Ristea Priboi sau Nicolae Pleşiţă.

Legea 187/1999 prevede că agent al organelor de securitate – ca poliţie politică – „a fost orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ, inclusiv acoperit al organelor de securitate în perioada 1945-1989” [Art. 5, alin. 2]. Tot ea defineşte colaboratorul organelor de securitate, ca poliţie politică, drept orice persoană care: „a) a fost retribuită sau recompensată în alt mod pentru activitatea desfăşurată în această calitate; b) a fost deţinător de locuinţă conspirativă sau de casă de întâlnire; c) a fost rezident al securităţii, în sensul prezentei legi; d) orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 3]. Colaboratori ai organelor de securitate, ca poliţie politică, mai sunt consideraţi şi intermediarii care transmiteau sau înlesneau transmiterea de „informaţii, note, rapoarte sau alte acte, prin care se denunţau activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 4]. Asimilate colaboratorilor sunt şi persoanele aflate în funcţii „decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politică au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist” [Art. 5, alin. 5]. La litera (d) a art. 5, alin. 3, legiuitorul a menţionat că persoanele care au furnizat informaţii în timpul anchetelor nu pot fi acuzate de poliţie politică, însă trebuie să menţionăm că această prevedere nu îi exonerează de răspunderea privind notele şi declaraţiile ulterioare privind terţe persoane.

Legea 187/1999 şi OU 16/2006 conţin o serie de „scăpări”, asupra cărora poate plana suspiciunea introducerii voite, cum ar fi cazul definirii colaboratorilor. La masa rotundă cu tema „CNSAS, între lege şi tocmeală” organizată la sediul Grupului pentru Dialog Social în data de 9 octombrie 2006, Lucia Hossu Longin propunea o definire a colaboratorilor ca fiind persoanele ce răspundeau înseşi criteriilor Securităţii: au semnat un angajament cu Securitatea, au fost de acord prin semnarea angajamentului să fie folosiţi de toate direcţiile Securităţii, au dat declaraţii (note), au nume de cod [Răzvan Brăileanu, „CNSAS între lege şi tocmeală”, Revista 22, ANUL XV, Nr. 867, 20 – 26 octombrie 2006]. Dar nici această definire a colaboratorilor nu este una completă, căci nu include categoria colaboratorilor fără angajament, cum este cea a foştilor lideri de opinie sau a celor implicaţi în activitatea de propagandă, situaţie comună tuturor ţărilor care au făcut parte din blocul sovietic. Nici definirea din lege şi nici cea propusă de Lucia Hossu Longin nu face referire la această categorie a cărei colaborare este greu de probat cu documente. De aceea ar fi nevoie de clarificarea şi definirea palierelor administrative şi sociale, aici putând fi incluşi şi „tovarăşii de drum” din cultură sau mass-media, care prin activitatea proprie au contribuit activ la eficientizarea muncii organului represiv al statului. Un alt aspect care trebuie luat în calcul în dezbaterile privind posibilităţile de identificare a colaboratorilor Securităţii sunt acele măsuri de acoperire a membrilor de partid. În martie 1968, cu scopul declarat al subordonării poliţiei politice faţă de partid, „Hotărârea nr. 119 a Comitetului Executiv al CC al PCR asupra controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie din 16 martie 1968” prevedea că: „Pentru a sprijini munca organelor de Securitate şi de Miliţie, secretarii Comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili la cererea acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. […] Ei vor sprijini activitatea organelor de Securitate şi Miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective”. Acestor colaboratori nu li se întocmeau dosare, ei lucrând „sub acoperire” şi rămânând astfel şi acum.

O altă slăbiciune a legii a fost sintagma „siguranţă naţională”, în baza căreia au fost ascunse dosare ale multor personalităţi politice care în realitate nu aveau nimic de-a face cu „siguranţa naţională”. Această sintagmă a fost introdusă în mod voit pentru a oferi deţinătorilor de arhive o modalitate legală şi lesne de aplicat, pentru păstrarea anumitor dosare. Acest lucru s-a petrecut cu aportul activ al CNSAS, căci calitatea de dosar privind „siguranţa naţională” a fost stabilită în urma deciziei comune a deţinătorului de arhive, prin reprezentantul său, şi CNSAS, reprezentat de preşedintele instituţiei. Prin expresia „siguranţă naţională”, legiuitorul a înlocuit o prevedere foarte importantă conţinută de proiectul Ticu Dumitrescu, care ar fi obligat deţinătorii de arhive să predea imediat şi integral dosarele, împreună cu spaţiile în care acestea sunt depozitate şi cu logistica din dotare. Această modificare adusă proiectului de lege a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe Constatin Ticu Dumitrescu să-şi decline paternitatea legii.

Dezbaterile privind deconspirarea au gravitat în jurul calităţii de colaborator al fostei Securităţi. Anevoiosul proces al deconspirării colaboratorilor aduce în mod automat un blam asupra celor care se încadrează în respectiva categorie, căci nu au existat, aşa cum deseori se afirmă, securişti buni şi securişti răi, cum nu au existat nici colaboratori bine intenţionaţi ai Securităţii. Dacă acceptăm că au existat astfel de categorii, atunci înseamnă că facem abstracţie de scopul declarat al Securităţii încă de la înfiinţarea ei. De aceea nu trebuie să uităm că informaţiile colectate de către Securitate trebuiau prelucrate şi ulterior folosite în interesul regimului comunist, chiar dacă există dosare fabricate, dosare care conţin neadevăruri flagrante sau informaţii banale, prin care securistul căuta să-şi justifice salariul. De asemeni, nu putem accepta o împărţire a celor care au colaborat cu Securitatea în colaboratori buni şi colaboratori răi, pentru că nu avem voie să uităm care au fost ţintele acţiunii acestora: statul de drept cu instituţiile sale, Biserica, libertatea individuală, proprietatea privată, gândirea liberă, creativitatea, iniţiativa de orice fel etc. Pentru corectitudine ar trebui ca întreaga discuţie să pornească de la stabilirea în mod axiomatic a vinovăţiei celor care au colaborat benevol cu securitatea. Pornind de la această axiomă am putea stabili ulterior gradele de vinovăţie ale fiecărui colaborator în funcţie de gradul de implicare, frecvenţa delaţiunilor, răul creat terţei persoane sau durata perioadei de colaborare, modalitatea de furnizare a informaţiilor (benevol sau prin constrângere) etc. Conform Legii 187/1999, proaspăt declarată „neconstituţională”, gradul de implicare a agenţilor şi colaboratorilor securităţii este stabilit în baza datelor care pot fi găsite în dosare şi în înscrisurile „prezentate de orice persoană interesată în cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului” [Art. 5, alin. 6], precum şi prin intermediul audierilor. De aceea, într-un proces al deconspirării este imperios necesar ca cel/cei care decid asupra trecutului unei persoane să aibă un cod deontologic foarte riguros, să fie imparţiali şi să se bucure de o probitate profesională şi personală notorie. Prezenţa unui nume pe o listă de informatori ai Securităţii nu ar trebui să ducă în mod automat la acuzarea de colaboraţionism a respectivei persoane, ci verdictul de colaborator ar trebui dat în urma consultării mai multor surse martor, aşa cum se prevede de altfel şi în actuala lege. Nu trebuie să uităm că obligaţia unui istoric, căci asta ar trebui să fie cei ce studiază dosarele securităţii, este de a-şi fundamenta afirmaţiile pe probe incontestabile, evitând astfel erorile sau manipulările. Etapele fireşti ale analizei ar fi: studierea dosarului persoanei în cauză, a altor dosare în care mai apare persoana vizată sau care au legături cu „obiectivul”, intervievarea celui în cauză, a victimelor lui şi a altor persoane care pot aduce detalii şi pe cât posibil evitarea unei justiţii sociale. Experienţa postbelică a Germaniei ar trebui să fie un semnal de alarmă asupra efectelor pe care le poate avea asupra unor întregi generaţii un astfel de model de justiţie. Procesul deconspirării urmăreşte aflarea adevărului istoric şi a mecanismelor totalitare, nu doar a câtorva nume. Din păcate, cadrul profund divizat al societăţii româneşti în ansamblu nu poate oferi posibilitatea ca un fost colaborator să vină şi să-şi mărturisească trecutul fără a fi ostracizat. Reconcilierea este atât de dificilă în România sau în comunitatea evanghelică pentru că încă nu s-a creat cadrul necesar pentru ca un „fiu risipitor” să vină şi să-şi ceară iertare. Suntem dornici să aflăm nume şi să-i ardem pe rug, dar nu suntem pregătiţi să iertăm, atunci când cineva îşi mărturiseşte vina. Dacă rescriem istoria recentă plecând doar de la documentele de arhivă (actele, hârtiile, scrisorile şi angajamentele), riscăm să avem o istorie şchioapă, incompletă şi neconformă cu adevărul. Adevărul istoric nu rezidă doar în acele documente compuse şi conservate de comunişti, ci şi în dramele, pe care încă avem şansa de a le afla, consumate în spatele semnăturilor. Dacă reconstituim istoria pornind doar de la aceste documente, atunci vom avea istoria pe care comuniştii au vrut să o avem. „În acest sens este edificatoare discuţia care a avut loc între un anchetator şi un anchetat în timpul instrumentării parodiei de proces intentat presupuşilor iniţiatori ai ororilor de la Piteşti. După ce a semnat, în urma a zile şi nopţi de tortură, declaraţia care i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului: «Nu vă daţi seama că la prima ocazie voi retracta tot ce m-aţi silit să recunosc în această declaraţie şi că această retractare, chiar dacă nu-mi va mai servi mie, va servi, mai târziu, la stabilirea adevărului?» La aceasta anchetatorul i-a răspuns cu cinism: «Te asigur că nu vei avea această ocazie şi că după 50 sau 60 de ani, când nu vei mai fi nici tu şi nu voi mai fi nici eu, istoria se va scrie după asta». Şi apucând cu două degete foile cu declaraţia proaspăt semnată le flutură pe sub nasul nefericitei sale victime” [Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, lucrarea a fost publicată în serial în revista Puncte Cardinale, în anii 1993-1996, numerele 8/93 – 2/96].

O parte dintre confuzii au fost corectate prin OU 16/2006, de modificare a Legii 187/1999, când s-au extins competenţele CNSAS asupra Parchetului şi Miliţiei, iar sintagma „securitate ca poliţie politică” a fost înlocuită cu cea de „poliţie politică comunistă”.

Mulţi dintre noi se întrebă cum s-a ajuns în situaţia ca CNSAS să fie ameninţat cu desfiinţarea şi în acest sens vom încerca să facem un scurt istoric al evenimentelor importante legate de deciziile instituţiei şi de curentele de opinie create în jurul lor. Pentru prima dată, această campanie a fost articulată de către Dan Voiculescu şi trustul de presă care îi aparţine. Deranjat de revelarea adevărului din trecutul său de colaborator al securităţii ca poliţie politică, Dan Voiculescu şi apărătorii săi au încercat ca, prin atacuri succesive la adresa lui Mircea Dinescu, să demonstreze că deciziile CNSAS sunt date pe baza unor simpatii sau antipatii, precum şi în baza unor interese financiare. În acest „joc” a intervenit şi „tribunul” Corneliu Vadim Tudor, conflictul devenind din ce în ce mai dur şi evidenţiind miza, parţial reuşită la acea vreme, de a arunca în derizoriu întregul proces al deconspirării.

Decizia din septembrie 2006 prin care CNSAS afirma că Mona Muscă a făcut poliţie politică este unul dintre cele mai importante momente în economia atacurilor împotriva instituţiei. Noua etapă deschisă de acest caz a dus la propuneri aberante, recent reluate în proiectul de lege al senatorului PSD Şerban Nicolaie. Pentru a-şi dovedi „inocenţa” şi bunele intenţii, Mona Muscă şi-a publicat dosarul pe internet. Acesta a fost momentul în care s-a afirmat pentru prima dată că CNSAS trebuie să devină simplu administrator al arhivei, iar toate dosarele să fie publicate integral pe internet (lucru care contravine Constituţiei României, art. 30, alin. 6 – dreptul la propria imagine –, şi legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului), urmând ca publicul să decidă cine a făcut sau nu poliţie politică şi gradele de vinovăţie ale celor care au colaborat cu poliţia politică. Nu facem aici analiza acestei propuneri, căci ea nu face subiectul acestui articol, dar subliniem totuşi câteva puncte esenţiale. Această idee, de inspiraţie maghiară, nu ţine cont de faptul că tocmai din această cauză în Ungaria nu s-a petrecut o purificare a clasei politice şi că legea lustraţiei întemeiată pe această premisă a devenit inoperabilă. Acestei soluţii îi lipseşte cu desăvârşire dimensiunea sancţiunii. Mai precis, în momentul de faţă, un demnitar care primeşte de la CNSAS verdictul că a făcut poliţie politică se face în mod automat vinovat de fals în declaraţie, căci la angajare sau la învestirea într-o funcţie de demnitate publică orice cetăţean al României, de la simplul funcţionar public şi până la preşedintele ţării, este obligat să dea o declaraţie olografă pe propria răspundere în care menţionează dacă a colaborat sau nu cu poliţia politică comunistă. Conform OU 16/2006, cei dovediţi ca fiind foşti colaboratori îşi pierd funcţia şi se fac vinovaţi de fals în declaraţie şi de uz de fals. Dar acest articol, care obliga CNSAS să sesizeze organele de judecată în privinţa faptului că un demnitar a comis infracţiunile de mai sus, este folosit de CCR pentru a demonstra că scopul instituţiei nu este doar acela de a deconspira poliţia politică comunistă, ci şi de a promova „răspunderea morală, juridică şi politică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă” [Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, p. 17]. Dacă ar trebui ca electoratul să decidă, nu există nicio altă sancţiune în afara de vot pentru pedepsirea mincinosului. O altă problemă este aceea că se face abstracţie, în mod voluntar sau involuntar, de faptul că mecanismele decizionale la nivel macro-social sunt foarte complicate şi că ele ţin cont întotdeauna de simpatii, antipatii, afinităţi, prejudecăţi, stereotipii etc., dar şi de faptul că o astfel de decizie trebuie luată în urma unei corelări între mai multe surse de documente. De aceea, proiectul creionat la finele anului 2006 şi preluat acum de Şerban Nicolae este, dacă nu o metodologie a nedreptăţii, cel puţin un model inoperabil. Deşi trebuie să funcţionăm într-un cadru democratic, nu putem să democratizăm orice şi cu atât mai puţin acest proces al deconspirării, căci o persoană fără prea multă educaţie sau informaţie, uşor de manipulat, nu va putea decide niciodată în mod lucid, corect şi obiectiv cine are sau nu dreptul de a candida în funcţii publice, care este vinovăţia unui Sorin Antohi sau a unui Merce. Pentru a demonstra cât de aberante pot fi opţiunile macro-sociale, vă invit să vă aduceţi aminte pe cine a preferat poporul între Ion Iliescu şi Corneliu Coposu sau Ion Raţiu. Cum ar putea omul simplu şi neinstruit să ia o decizie corectă într-o chestiune atât de sensibilă?

Acest proiect reluat de Şerban Nicolaie nu aduce o propunere viabilă de reformare a CNSAS. Ar fi fost mult mai utilă găsirea unei formule prin care Colegiul CNSAS să nu mai fie expresia algoritmilor parlamentari, ci să reprezinte societatea civilă, iar membrii Colegiului să fie aleşi în baza competenţelor în domeniul istoriei recente, ca şi angajaţii Oficiului Gauck din Germania, aşa cum a propus Constantin Ticu Dumitrescu încă de la început. De asemeni, într-o societate profund divizată ca a noastră, o soluţie mult mai potrivită pentru actualul context ar fi fost aceea de a crea o instanţă judiciară care să dea verdicte, asemeni Curţii de Lustraţie de la Varşovia. Modelul adoptat până acum de România are multe asemănări cu cel din Germania, dar gradul ridicat de credibilitate de care s-a bucurat Oficiul Gauck nu poate fi transplantat într-o societate în care fiecare decizie a instituţiei care se ocupă cu deconspirarea este pusă sub semnul întrebării, aşa cum se întâmplă la noi. Crearea unei instanţe de judecată care să dea verdicte ar rezolva problema de fond reclamată de CCR şi ar evita confuzia creată prin îmbinarea palierelor juridic şi moral. În această variantă, CNSAS ar continua activitatea de până acum şi ar furniza „materia primă” (decizia Colegiului) pentru instanţa de judecată care să dea verdicte.

Oportunitatea deschisă de hotărârea CCR este aceea de a crea o lege mai bună, prin care viitoarea instituţie să poată realiza procesul deconspirării. Prin ceea ce am scris mai sus am încercat semnalarea câtorva dintre ambiguităţile care trebuie corectate în viitoarea lege, dar şi pericolul în care se află acest proces al deconspirării şi legea, încă neadoptată, a lustraţiei. Ordonanţa de Urgenţă Nr. 1 din 6 februarie 2008, pentru asigurarea continuităţii unor activităţi ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, nu face altceva decât să asigure interimatul până la elaborarea unei noi legi. În mare parte, Ordonanţa conservă atribuţiile vechi ale CNSAS, însă nu este suficient de clară în ceea ce priveşte cine stabileşte „rezultatul” verificărilor, Direcţia de Investigaţii sau Colegiul. De asemeni, prin simpla înlocuire terminologică a „deciziei” din vechea lege cu „rezultatul verificării” din noul act normativ, OU nu rezolvă problema de fond ridicată de CCR şi anume că CNSAS dă sentinţe, ceea ce o face vulnerabilă în faţa unei contestări.. Sunt de asemeni, preluate o serie de ambiguităţi ale vechii legi, cum ar fi definirea colaboratorului sau a lucrătorului operativ ca fiind reprezentat de cel care a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prin diverse forme [art. 2, lit. B]. Totodată, sintagma de poliţie politică comunistă este înlocuită de formula mai cuprinzătoare a faptelor „de natură să aducă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. A fost preluată şi veşnica sintegmă „siguranţă naţională”, deja dezbătută mai sus.

Prin proiectul său de lege privind modificarea legii în baza căreia funcţionează CNSAS, depus în 27 decembrie 2007 la Camera Deputaţilor, senatorul PSD Şerban Nicolae nu a făcut nimic altceva decât să adune toate ideile neproductive trecute în revistă mai sus, care nu pot avea ca efect decât blocarea activităţii acestei instituţii. Dacă acest proiect trece, CNSAS va deveni exact ceea ce şi-au dorit mult timp unii foşti „tovarăşi de drum”: un simplu administrator al arhivei şi nimic mai mult. Poate că o privire mai atentă asupra experienţei central şi est europene în privinţa procesului decomunizării (cu toate legile şi măsurile ce le presupune acest proces) ne-ar ajuta să ne găsim propriul drumul prin acest labirint plin de umbre.