Pledoarie pentru lustraţie (partea I: Deconspirarea şi limitele ei)

Cristi Zaharia

„Dacă vrei să ucizi un popor,
suprimă-i memoria”.
Milan Kundera

Deconspirarea şi limitele ei

Desele scandaluri iscate în jurul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) ne readuc periodic în atenţie realitate sumbră a societăţilor comuniste şi ne relevă miza din spatele dosarelor. Conform celor spuse de Constantin Ticu Dumitrescu, în emisiunea lui Stelian Tănase („3X3” din data de 2 februarie 2008, la RealitateaTV), în anul 1999, prin Decizia 203 din 29.11.1999, Curtea Constituţională a României (CCR) a declarat art. 2 din „Legea Nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste”, dar şi legea în ansamblu, ca fiind în conformitate cu legea fundamentală a statului. Aceasta ne confirmă faptul că proaspăta decizie a CCR de a admite excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de către avocatul Sergiu Andon, privind o serie de articole din Legea 187/1999 şi modificarea sa ulterioară prin OU 16/2006, nu reprezintă altceva decât o demonstraţie de forţă a fostei Securităţi. Nu este vorba de o victorie aşa cum s-a afirmat, căci victoria Securităţii asupra poporului român s-a petrecut încă din anul 1990, când prin naivitatea noastră naţională am cedat administraţia statului în mâinile unor oameni direct legaţi de regimul comunist (eşalonul doi), fără a impune măcar o condiţie. Acum nu facem altceva decât să plătim preţul acelui vot de încredere acordat FSN-ului şi lui Ion Iliescu şi al marginalizării unor oameni precum Corneliu Coposu.

Deşi acum sunt incerte forma şi conţinutul Legii Nr. 187/1999 şi ale modificării sale ulterioare prin OU 16/2006, vom folosi acest cadru legislativ pentru a clarifica terminologia folosită în procesul deconspirării şi pentru a semnala câteva dintre problemele care trebuie corectate în viitoarea lege. Legislaţia română a definit poliţia politică ca fiind compusă din toate structurile securităţii, „create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 1]. La înfiinţarea ei, prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, scopul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) – instituţie care din martie 1978 se va numi Departamentul Securităţii Statului, cunoscut drept Securitatea – a fost acela de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor din interior” [Dennis Deletant, „Studiul Introductiv” la Marius Oprea, Banalitatea răului, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 28], cu alte cuvinte, menţinerea Partidului la conducerea ţării. Dacă plecăm de la această definire a DGSP, ajungem imediat la concluzia că cei care au semnat pactul cu Securitatea, precum Mona Muscă, Dan Voiculescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Sorin Antohi sau Carol Sebastian, au făcut în mod automat şi poliţie politică. Dar acest raţionament maniheic este departe de adevăr, lucrurile nu pot fi privite în această manieră, căci nu putem pune pe acelaşi plan un Sorin Antohi sau o Mona Muscă cu un ofiţer de Securitate precum Ristea Priboi sau Nicolae Pleşiţă.

Legea 187/1999 prevede că agent al organelor de securitate – ca poliţie politică – „a fost orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ, inclusiv acoperit al organelor de securitate în perioada 1945-1989” [Art. 5, alin. 2]. Tot ea defineşte colaboratorul organelor de securitate, ca poliţie politică, drept orice persoană care: „a) a fost retribuită sau recompensată în alt mod pentru activitatea desfăşurată în această calitate; b) a fost deţinător de locuinţă conspirativă sau de casă de întâlnire; c) a fost rezident al securităţii, în sensul prezentei legi; d) orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 3]. Colaboratori ai organelor de securitate, ca poliţie politică, mai sunt consideraţi şi intermediarii care transmiteau sau înlesneau transmiterea de „informaţii, note, rapoarte sau alte acte, prin care se denunţau activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” [Art. 5, alin. 4]. Asimilate colaboratorilor sunt şi persoanele aflate în funcţii „decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politică au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist” [Art. 5, alin. 5]. La litera (d) a art. 5, alin. 3, legiuitorul a menţionat că persoanele care au furnizat informaţii în timpul anchetelor nu pot fi acuzate de poliţie politică, însă trebuie să menţionăm că această prevedere nu îi exonerează de răspunderea privind notele şi declaraţiile ulterioare privind terţe persoane.

Legea 187/1999 şi OU 16/2006 conţin o serie de „scăpări”, asupra cărora poate plana suspiciunea introducerii voite, cum ar fi cazul definirii colaboratorilor. La masa rotundă cu tema „CNSAS, între lege şi tocmeală” organizată la sediul Grupului pentru Dialog Social în data de 9 octombrie 2006, Lucia Hossu Longin propunea o definire a colaboratorilor ca fiind persoanele ce răspundeau înseşi criteriilor Securităţii: au semnat un angajament cu Securitatea, au fost de acord prin semnarea angajamentului să fie folosiţi de toate direcţiile Securităţii, au dat declaraţii (note), au nume de cod [Răzvan Brăileanu, „CNSAS între lege şi tocmeală”, Revista 22, ANUL XV, Nr. 867, 20 – 26 octombrie 2006]. Dar nici această definire a colaboratorilor nu este una completă, căci nu include categoria colaboratorilor fără angajament, cum este cea a foştilor lideri de opinie sau a celor implicaţi în activitatea de propagandă, situaţie comună tuturor ţărilor care au făcut parte din blocul sovietic. Nici definirea din lege şi nici cea propusă de Lucia Hossu Longin nu face referire la această categorie a cărei colaborare este greu de probat cu documente. De aceea ar fi nevoie de clarificarea şi definirea palierelor administrative şi sociale, aici putând fi incluşi şi „tovarăşii de drum” din cultură sau mass-media, care prin activitatea proprie au contribuit activ la eficientizarea muncii organului represiv al statului. Un alt aspect care trebuie luat în calcul în dezbaterile privind posibilităţile de identificare a colaboratorilor Securităţii sunt acele măsuri de acoperire a membrilor de partid. În martie 1968, cu scopul declarat al subordonării poliţiei politice faţă de partid, „Hotărârea nr. 119 a Comitetului Executiv al CC al PCR asupra controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie din 16 martie 1968” prevedea că: „Pentru a sprijini munca organelor de Securitate şi de Miliţie, secretarii Comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili la cererea acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. […] Ei vor sprijini activitatea organelor de Securitate şi Miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective”. Acestor colaboratori nu li se întocmeau dosare, ei lucrând „sub acoperire” şi rămânând astfel şi acum.

O altă slăbiciune a legii a fost sintagma „siguranţă naţională”, în baza căreia au fost ascunse dosare ale multor personalităţi politice care în realitate nu aveau nimic de-a face cu „siguranţa naţională”. Această sintagmă a fost introdusă în mod voit pentru a oferi deţinătorilor de arhive o modalitate legală şi lesne de aplicat, pentru păstrarea anumitor dosare. Acest lucru s-a petrecut cu aportul activ al CNSAS, căci calitatea de dosar privind „siguranţa naţională” a fost stabilită în urma deciziei comune a deţinătorului de arhive, prin reprezentantul său, şi CNSAS, reprezentat de preşedintele instituţiei. Prin expresia „siguranţă naţională”, legiuitorul a înlocuit o prevedere foarte importantă conţinută de proiectul Ticu Dumitrescu, care ar fi obligat deţinătorii de arhive să predea imediat şi integral dosarele, împreună cu spaţiile în care acestea sunt depozitate şi cu logistica din dotare. Această modificare adusă proiectului de lege a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe Constatin Ticu Dumitrescu să-şi decline paternitatea legii.

Dezbaterile privind deconspirarea au gravitat în jurul calităţii de colaborator al fostei Securităţi. Anevoiosul proces al deconspirării colaboratorilor aduce în mod automat un blam asupra celor care se încadrează în respectiva categorie, căci nu au existat, aşa cum deseori se afirmă, securişti buni şi securişti răi, cum nu au existat nici colaboratori bine intenţionaţi ai Securităţii. Dacă acceptăm că au existat astfel de categorii, atunci înseamnă că facem abstracţie de scopul declarat al Securităţii încă de la înfiinţarea ei. De aceea nu trebuie să uităm că informaţiile colectate de către Securitate trebuiau prelucrate şi ulterior folosite în interesul regimului comunist, chiar dacă există dosare fabricate, dosare care conţin neadevăruri flagrante sau informaţii banale, prin care securistul căuta să-şi justifice salariul. De asemeni, nu putem accepta o împărţire a celor care au colaborat cu Securitatea în colaboratori buni şi colaboratori răi, pentru că nu avem voie să uităm care au fost ţintele acţiunii acestora: statul de drept cu instituţiile sale, Biserica, libertatea individuală, proprietatea privată, gândirea liberă, creativitatea, iniţiativa de orice fel etc. Pentru corectitudine ar trebui ca întreaga discuţie să pornească de la stabilirea în mod axiomatic a vinovăţiei celor care au colaborat benevol cu securitatea. Pornind de la această axiomă am putea stabili ulterior gradele de vinovăţie ale fiecărui colaborator în funcţie de gradul de implicare, frecvenţa delaţiunilor, răul creat terţei persoane sau durata perioadei de colaborare, modalitatea de furnizare a informaţiilor (benevol sau prin constrângere) etc. Conform Legii 187/1999, proaspăt declarată „neconstituţională”, gradul de implicare a agenţilor şi colaboratorilor securităţii este stabilit în baza datelor care pot fi găsite în dosare şi în înscrisurile „prezentate de orice persoană interesată în cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului” [Art. 5, alin. 6], precum şi prin intermediul audierilor. De aceea, într-un proces al deconspirării este imperios necesar ca cel/cei care decid asupra trecutului unei persoane să aibă un cod deontologic foarte riguros, să fie imparţiali şi să se bucure de o probitate profesională şi personală notorie. Prezenţa unui nume pe o listă de informatori ai Securităţii nu ar trebui să ducă în mod automat la acuzarea de colaboraţionism a respectivei persoane, ci verdictul de colaborator ar trebui dat în urma consultării mai multor surse martor, aşa cum se prevede de altfel şi în actuala lege. Nu trebuie să uităm că obligaţia unui istoric, căci asta ar trebui să fie cei ce studiază dosarele securităţii, este de a-şi fundamenta afirmaţiile pe probe incontestabile, evitând astfel erorile sau manipulările. Etapele fireşti ale analizei ar fi: studierea dosarului persoanei în cauză, a altor dosare în care mai apare persoana vizată sau care au legături cu „obiectivul”, intervievarea celui în cauză, a victimelor lui şi a altor persoane care pot aduce detalii şi pe cât posibil evitarea unei justiţii sociale. Experienţa postbelică a Germaniei ar trebui să fie un semnal de alarmă asupra efectelor pe care le poate avea asupra unor întregi generaţii un astfel de model de justiţie. Procesul deconspirării urmăreşte aflarea adevărului istoric şi a mecanismelor totalitare, nu doar a câtorva nume. Din păcate, cadrul profund divizat al societăţii româneşti în ansamblu nu poate oferi posibilitatea ca un fost colaborator să vină şi să-şi mărturisească trecutul fără a fi ostracizat. Reconcilierea este atât de dificilă în România sau în comunitatea evanghelică pentru că încă nu s-a creat cadrul necesar pentru ca un „fiu risipitor” să vină şi să-şi ceară iertare. Suntem dornici să aflăm nume şi să-i ardem pe rug, dar nu suntem pregătiţi să iertăm, atunci când cineva îşi mărturiseşte vina. Dacă rescriem istoria recentă plecând doar de la documentele de arhivă (actele, hârtiile, scrisorile şi angajamentele), riscăm să avem o istorie şchioapă, incompletă şi neconformă cu adevărul. Adevărul istoric nu rezidă doar în acele documente compuse şi conservate de comunişti, ci şi în dramele, pe care încă avem şansa de a le afla, consumate în spatele semnăturilor. Dacă reconstituim istoria pornind doar de la aceste documente, atunci vom avea istoria pe care comuniştii au vrut să o avem. „În acest sens este edificatoare discuţia care a avut loc între un anchetator şi un anchetat în timpul instrumentării parodiei de proces intentat presupuşilor iniţiatori ai ororilor de la Piteşti. După ce a semnat, în urma a zile şi nopţi de tortură, declaraţia care i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului: «Nu vă daţi seama că la prima ocazie voi retracta tot ce m-aţi silit să recunosc în această declaraţie şi că această retractare, chiar dacă nu-mi va mai servi mie, va servi, mai târziu, la stabilirea adevărului?» La aceasta anchetatorul i-a răspuns cu cinism: «Te asigur că nu vei avea această ocazie şi că după 50 sau 60 de ani, când nu vei mai fi nici tu şi nu voi mai fi nici eu, istoria se va scrie după asta». Şi apucând cu două degete foile cu declaraţia proaspăt semnată le flutură pe sub nasul nefericitei sale victime” [Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, lucrarea a fost publicată în serial în revista Puncte Cardinale, în anii 1993-1996, numerele 8/93 – 2/96].

O parte dintre confuzii au fost corectate prin OU 16/2006, de modificare a Legii 187/1999, când s-au extins competenţele CNSAS asupra Parchetului şi Miliţiei, iar sintagma „securitate ca poliţie politică” a fost înlocuită cu cea de „poliţie politică comunistă”.

Mulţi dintre noi se întrebă cum s-a ajuns în situaţia ca CNSAS să fie ameninţat cu desfiinţarea şi în acest sens vom încerca să facem un scurt istoric al evenimentelor importante legate de deciziile instituţiei şi de curentele de opinie create în jurul lor. Pentru prima dată, această campanie a fost articulată de către Dan Voiculescu şi trustul de presă care îi aparţine. Deranjat de revelarea adevărului din trecutul său de colaborator al securităţii ca poliţie politică, Dan Voiculescu şi apărătorii săi au încercat ca, prin atacuri succesive la adresa lui Mircea Dinescu, să demonstreze că deciziile CNSAS sunt date pe baza unor simpatii sau antipatii, precum şi în baza unor interese financiare. În acest „joc” a intervenit şi „tribunul” Corneliu Vadim Tudor, conflictul devenind din ce în ce mai dur şi evidenţiind miza, parţial reuşită la acea vreme, de a arunca în derizoriu întregul proces al deconspirării.

Decizia din septembrie 2006 prin care CNSAS afirma că Mona Muscă a făcut poliţie politică este unul dintre cele mai importante momente în economia atacurilor împotriva instituţiei. Noua etapă deschisă de acest caz a dus la propuneri aberante, recent reluate în proiectul de lege al senatorului PSD Şerban Nicolaie. Pentru a-şi dovedi „inocenţa” şi bunele intenţii, Mona Muscă şi-a publicat dosarul pe internet. Acesta a fost momentul în care s-a afirmat pentru prima dată că CNSAS trebuie să devină simplu administrator al arhivei, iar toate dosarele să fie publicate integral pe internet (lucru care contravine Constituţiei României, art. 30, alin. 6 – dreptul la propria imagine –, şi legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului), urmând ca publicul să decidă cine a făcut sau nu poliţie politică şi gradele de vinovăţie ale celor care au colaborat cu poliţia politică. Nu facem aici analiza acestei propuneri, căci ea nu face subiectul acestui articol, dar subliniem totuşi câteva puncte esenţiale. Această idee, de inspiraţie maghiară, nu ţine cont de faptul că tocmai din această cauză în Ungaria nu s-a petrecut o purificare a clasei politice şi că legea lustraţiei întemeiată pe această premisă a devenit inoperabilă. Acestei soluţii îi lipseşte cu desăvârşire dimensiunea sancţiunii. Mai precis, în momentul de faţă, un demnitar care primeşte de la CNSAS verdictul că a făcut poliţie politică se face în mod automat vinovat de fals în declaraţie, căci la angajare sau la învestirea într-o funcţie de demnitate publică orice cetăţean al României, de la simplul funcţionar public şi până la preşedintele ţării, este obligat să dea o declaraţie olografă pe propria răspundere în care menţionează dacă a colaborat sau nu cu poliţia politică comunistă. Conform OU 16/2006, cei dovediţi ca fiind foşti colaboratori îşi pierd funcţia şi se fac vinovaţi de fals în declaraţie şi de uz de fals. Dar acest articol, care obliga CNSAS să sesizeze organele de judecată în privinţa faptului că un demnitar a comis infracţiunile de mai sus, este folosit de CCR pentru a demonstra că scopul instituţiei nu este doar acela de a deconspira poliţia politică comunistă, ci şi de a promova „răspunderea morală, juridică şi politică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă” [Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, p. 17]. Dacă ar trebui ca electoratul să decidă, nu există nicio altă sancţiune în afara de vot pentru pedepsirea mincinosului. O altă problemă este aceea că se face abstracţie, în mod voluntar sau involuntar, de faptul că mecanismele decizionale la nivel macro-social sunt foarte complicate şi că ele ţin cont întotdeauna de simpatii, antipatii, afinităţi, prejudecăţi, stereotipii etc., dar şi de faptul că o astfel de decizie trebuie luată în urma unei corelări între mai multe surse de documente. De aceea, proiectul creionat la finele anului 2006 şi preluat acum de Şerban Nicolae este, dacă nu o metodologie a nedreptăţii, cel puţin un model inoperabil. Deşi trebuie să funcţionăm într-un cadru democratic, nu putem să democratizăm orice şi cu atât mai puţin acest proces al deconspirării, căci o persoană fără prea multă educaţie sau informaţie, uşor de manipulat, nu va putea decide niciodată în mod lucid, corect şi obiectiv cine are sau nu dreptul de a candida în funcţii publice, care este vinovăţia unui Sorin Antohi sau a unui Merce. Pentru a demonstra cât de aberante pot fi opţiunile macro-sociale, vă invit să vă aduceţi aminte pe cine a preferat poporul între Ion Iliescu şi Corneliu Coposu sau Ion Raţiu. Cum ar putea omul simplu şi neinstruit să ia o decizie corectă într-o chestiune atât de sensibilă?

Acest proiect reluat de Şerban Nicolaie nu aduce o propunere viabilă de reformare a CNSAS. Ar fi fost mult mai utilă găsirea unei formule prin care Colegiul CNSAS să nu mai fie expresia algoritmilor parlamentari, ci să reprezinte societatea civilă, iar membrii Colegiului să fie aleşi în baza competenţelor în domeniul istoriei recente, ca şi angajaţii Oficiului Gauck din Germania, aşa cum a propus Constantin Ticu Dumitrescu încă de la început. De asemeni, într-o societate profund divizată ca a noastră, o soluţie mult mai potrivită pentru actualul context ar fi fost aceea de a crea o instanţă judiciară care să dea verdicte, asemeni Curţii de Lustraţie de la Varşovia. Modelul adoptat până acum de România are multe asemănări cu cel din Germania, dar gradul ridicat de credibilitate de care s-a bucurat Oficiul Gauck nu poate fi transplantat într-o societate în care fiecare decizie a instituţiei care se ocupă cu deconspirarea este pusă sub semnul întrebării, aşa cum se întâmplă la noi. Crearea unei instanţe de judecată care să dea verdicte ar rezolva problema de fond reclamată de CCR şi ar evita confuzia creată prin îmbinarea palierelor juridic şi moral. În această variantă, CNSAS ar continua activitatea de până acum şi ar furniza „materia primă” (decizia Colegiului) pentru instanţa de judecată care să dea verdicte.

Oportunitatea deschisă de hotărârea CCR este aceea de a crea o lege mai bună, prin care viitoarea instituţie să poată realiza procesul deconspirării. Prin ceea ce am scris mai sus am încercat semnalarea câtorva dintre ambiguităţile care trebuie corectate în viitoarea lege, dar şi pericolul în care se află acest proces al deconspirării şi legea, încă neadoptată, a lustraţiei. Ordonanţa de Urgenţă Nr. 1 din 6 februarie 2008, pentru asigurarea continuităţii unor activităţi ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, nu face altceva decât să asigure interimatul până la elaborarea unei noi legi. În mare parte, Ordonanţa conservă atribuţiile vechi ale CNSAS, însă nu este suficient de clară în ceea ce priveşte cine stabileşte „rezultatul” verificărilor, Direcţia de Investigaţii sau Colegiul. De asemeni, prin simpla înlocuire terminologică a „deciziei” din vechea lege cu „rezultatul verificării” din noul act normativ, OU nu rezolvă problema de fond ridicată de CCR şi anume că CNSAS dă sentinţe, ceea ce o face vulnerabilă în faţa unei contestări.. Sunt de asemeni, preluate o serie de ambiguităţi ale vechii legi, cum ar fi definirea colaboratorului sau a lucrătorului operativ ca fiind reprezentat de cel care a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prin diverse forme [art. 2, lit. B]. Totodată, sintagma de poliţie politică comunistă este înlocuită de formula mai cuprinzătoare a faptelor „de natură să aducă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. A fost preluată şi veşnica sintegmă „siguranţă naţională”, deja dezbătută mai sus.

Prin proiectul său de lege privind modificarea legii în baza căreia funcţionează CNSAS, depus în 27 decembrie 2007 la Camera Deputaţilor, senatorul PSD Şerban Nicolae nu a făcut nimic altceva decât să adune toate ideile neproductive trecute în revistă mai sus, care nu pot avea ca efect decât blocarea activităţii acestei instituţii. Dacă acest proiect trece, CNSAS va deveni exact ceea ce şi-au dorit mult timp unii foşti „tovarăşi de drum”: un simplu administrator al arhivei şi nimic mai mult. Poate că o privire mai atentă asupra experienţei central şi est europene în privinţa procesului decomunizării (cu toate legile şi măsurile ce le presupune acest proces) ne-ar ajuta să ne găsim propriul drumul prin acest labirint plin de umbre.

5 răspunsuri

  1. Articolul e documentat si solutia din final „Poate că o privire mai atentă asupra experienţei central şi est europene în privinţa procesului „, este utila. Mie insa mi-au rasunat cuvintele Mintuitorului; :”intre voi sa nu fie asa’ (se referea la diferenta dintre modul de conducere din lume si biserica). Pt mine e o dezamagie ca biserica (indiferent de confesiune) n-a stiut sa “fie lumina” oferind societatii un exemplu de rezolvare a cazurilor de ierarhi/prelati/credinciosi fosti informator/colaboratori. Sa nu ma trimiteti la istoria bisericii ca sa vad ca si altii n-au stiut s-o faca. Stiu si eu… Chiar daca definitiile colaboratorilor si alte lucruri de mai sus sunt folositoare, pt biserica lucrurile sunt mai simple! Ele se rezuma la termini ca pacat, judecata lui Dumnezeu, iertare, recuperare, etc. Si nu e nici simplu, nici simplist. E capital! Si astea-s probleme reale, nu teoretice: intr-un, recent publicat , document din ’67 al Securitatii (vezi site-ul Centrului de istorie si apologetica –articol “Interviu pt angajarea pastorului Niculescu”) ei bine, in document e descrisa incercarea pastorilor obedienti si/sau informatori de a-l convinge pe “fanaticul” pastor Niculescu P. ca nu e pacat inaintea Domnului sa te supui “recomandarilor” ilegale ale autoritatilor comuniste. Pt crestini/biserica asta e problema: raportarea la Dumnezeu! Restul e subsidiar, chiar daca nu lipsit de importanta! Iar solutia pt pacat este pocainta/intoarcere/iertare…. Iar problema (pacatul) cum se arata in articol nu e doar turnarea semenilor (recte fratilor de credinta)i colaborarea cu un regim opresiv si anti-Dumnezeu… Eu mi-am facut datoria: mi-am marturisit pastorul cu privie la raporturile lui cu Securitatea. L-a bufnit risul… este fara paca (vis a vis de colaborarea cu Secu.)…

  2. Stimate domn Doru Radu,

    Sunt de acord ca este regretabila amanarea de catre Biserica a asumarii trecutului, iar acest lucru nu ii face deloc cinste. Desi avem ce invata din esecurile si succesele altora, acum nu va voi trimite la nici un exemplu graitor al esecului in rezolvarea problemelor trecutului. Sunt de acord cu dumneavoastra ca in dosare gasim probleme reale si importante, dar la fel de reale si importante pentru Biserica sunt si definitiile. Va voi explica pe scurt si de ce afirm acest lucru. In primul rand, Biserica, indiferent de confesiune, nu trebuie sa se retraga din societate. Asta este o solutie eficienta si justificata in situatii de prigoana, dar nu in momente de libertate. Data fiind aceasta clarificare, trebuie sa spun ca nici un crestin nu ar trebui sa fie indiferent in fata nedreptatilor create de o lege. Iar daca definirea colaboratorilor cu fosta politie politica comunista este prea larga sau prea ingusta, rezultatul e nedreptatea. De asemeni, Biserica ar trebui sa fie o voce in societate, iar procesul pe care l-ati mentionat, pacat-pocainta-intoarcere-iertare, ar trebui transplantat sub o forma sau alta si in societate. Acest lucru s-a facut in alte parti si mai multe detalii vor aparea in partea a doua a articolului. Un alt aspect care ne obliga sa fim interesati de legea deconspirarii este faptul ca in functie de ea se va rezolva sau nu si problema bisericii cu trecutul.

    Cat priveste documentul la care m-ati trimis, permiteti-mi sa nu fac nici un comentariu. Cred ca opinia mea referitoare la acest gen de abordare a deconspirarii este clara in articol, cum la fel de clare sunt si erorile ce pot surveni.

  3. Stimate Cristi Zaharia:
    Multumesc pt raspuns. Sunt in general de-acord cu ce ziceti. Mai exista o problema pt biserica vis a vis de lustratie (ca un caz particular fata de situatii mai grave: genocid, razboaie de purificare etnico-religioasa, etc.). Ea ar trebui sa fie de partea adevarului sau a celor nedreptatiti. Multi crestini, insa (prelati/ierarhi/credinciosi) cred ca primordiala e iertarea/reconcilierea, pacea sociala, etc.. Personal, nu cred ca reconcilierea fara adevar e reala; dar raminind la teama unor crestini/biserici, ei spun ca daca ai iertat nu mai poti cere judecare/lustratie. Bisericile se tem sa fie percepute ca intransigente, lente in a promova reconcilierea. Teama bisericilor este datorata si unor greseli istorice. Ignorind istoria si lasindu-i la o parte pe naivi, sau pe cei interesati de propria imagine, cred ca biserica (indiferent de confesiune) se confrunta cu o dilema reala. In plus, Noul Testament nu ofera multe exemple de implicare in justitia sociala (spre deosebire de VT). Eu cred ca biserica ar trebui sa-si depaseasca teama de a fi perceputa ca revansarda. Problema e cum o putem ajuta?

  4. Domnule Doru Radu,

    Sunt de acord cu afirmatia dumneavoastra ca nu poate exista reconciliere fara adevar. Legile deconspirarii si lustratiei au fost create tocmai pentru aflarea adevarului despre trecut si indepartarea/pedepsirea celor care nu se califica din punct de vedere moral pentru o functie in noua democratie.

    In ceea ce priveste reconcilierea, o componenta intrinseca a ei este tocmai aflarea adevarului. Oficialii, aderenţii şi colaboratorii vechiului regim sunt confruntaţi cu propriile fapte care contravin anumitor legi, legea civilă, penală, morală, etc. Este un demers prin care faptele din trecut sunt aduse în prezent pentru a fi evaluate. Se produce o evaluare individuala a faptelor celor care au incalcat anumite conventii.

    Un alt element extrem de interesant şi totodată incomod pentru anumite categorii de oameni, în general foştii torţionari, este acela că prin procesul revelarii adevarului din trecut se creează bazele unei confruntări, în general neviolente, între victimă şi torţionar. Victima are libertatea de a accepta/ierta sau a refuza scuzele exprimate de torţionar, dar şi torţionarul are dreptul de a-şi exprima sau nu regretele si chiar dreptul de a nu-si marturisi faptele. Prin urmare, marturisirea trecutului nu duce direct la iertare sau exonerare de responsabilitatea faptelor penale. Un fost colaborator care a comis fapte penale, chiar daca le-a marturisit si a fost iertat de victime poate plati penal pentru ele. Marele avantaj al acestui model este acela de a nu prelua tensiunile sociale din trecut, ci dimpotriva de a le atenua.

    E drept ca in NT sunt mai putine exemple de „justitie sociala” fata de VT, dar o data cu Isus Christos a venit in lume iubirea, chiar iubirea dusmanului.

    Aveti dreptate, Biserica se teme pentru imaginea ei. Cred ca Biserica ar trebui sa inteleaga ca deconspirarea si lustratia sunt procese necesare, insa trebuie foarte mare grija in alegerea sau alcatuire modelelor, caci fiecare model are in spatele lui o teologie, o antropologie sau ideologie.

    Sunt de acord cu dumneavoastra ca Biserica se afla in fata posibilitatii de a fi perceputa ca intransigenta. Nu cred ca asta ar trebui sa preocupe prea mult Biserica, ci mai degraba procesul deconspirarii. Din ceea ce am constatat pana acum, deconspirarea si lustratia, cel putin in comunitatea evanghelica din Romania, au devenit arme in lupta dintre grupurile antagonice. Nu cred ca deconspirarea a divizat lumea evanghelica dupa 1990, ci lupta pentru putere si avantaje de orice natura, inclusiv cele financiare. Consider ca in aceasta lupta deconspirarea a devenit o victima si un mijloc (arma) de neutralizare a adeversarilor. Din pacate, in comunitatea evanghelica a fost preluat modelul luptei pentru putere din societatea romaneasca si risca sa se ajunga la o ridiculizarea si demonetizarea procesului deconspirarii si totodata la institutionalizarea hermeneuticii suspiciunii

    Cristi Zaharia

  5. Draga Cristi Zharia: Ma surprinde placut cum scrieti si ce scrieti. Sunt mult mai batrin ca dvs. pt a va lingusi. Felicitari!
    Dvs. spuneti „dar şi torţionarul are dreptul de a-şi exprima sau nu regretele si chiar dreptul de a nu-si marturisi faptele”. Se intevede un fel de „amendament 5” (precizare costitutionala americana care da dreptul acuzatului sa nu se auto-incrimineze)? E intr-adevar elegant! .. Sunt de-acord ca deconspirarea e folosita de crestini in lupte pt putere (cite-odata ma intreb daca suntem mai buni ca securisti/informatori) si din pacate se copiaza modelul din societate, desi biserica ar trebui sa „exporte” modele (sa fie „sare si lumina”).. Revenind la lustratie: anumite categorii erau obligate sa dea note de protocol…(n-am dat nici-odata) dar relatiile cu strainii erau tare urmarite. Era greu sa refuzi orice informatie aici daca vroiai sa-ti pastrezi sujba. Daca respectivii nu semnau angajament cu Securitatea , n-aveau nume conspirativ nu cred ca erau informatori, desi nici departe nu erau…
    1) Despre biserica! Se considera turnatorie o chestie complicata ce ridica probleme de constiinta. Anume. Pt a obtine clauza natiunii celei mai favorizate, erau trimisi in America anual lideri religiosi. Acesta „minteau” (in limbajul lustratiei dezinformau&contrainformau) incercind sa convinga despre libertatea din Romania (religioasa). In politica internationala se discuta aceasta problema: sanctiunile economice lovesc in dictator si nu in popor, deci ele nu trebuiesc sustinute. Europa si stinga americana suduie puternic si astazi administratia pt sanctiuni economice (impotriva Iranului, Cubei, etc.). Iar bisericile occidentale si mai mult considera in-etic/pacat, etc… Presupunind ca erau sinceri liderii religiosi romani trimis la Washington, ce puteau face? (Eu as fi peferat sa nu fi primit clauza- dar eram o minoritate). Ce vreau sa spun e ca biserica in general (in dictatura in special) e prinsa la inghesuiala.. Sigur ca solutia cea mai buna pt mine era ca toate contactele internationale sa fi fost refuzate de liderii religiosi (riscind o izolare mai mare) pina cind guvernul comunist nu schimba masiv politica fata de religie. Schimbare imposibila! … Altfel, nu aveau nici o sansa nici in fata cetatenilor daca nu „si-ar fi ajutata tsara” la greu. Sau „erau” chiar tradatori. Accept deci existenta unor dileme de constiinta. Pe de alta parte, frumos spunea cineva in comment (Cristi Rata): daca-s asa de nevinovati liderii crestini de ce le este atit de greu sa vorbeasca? Eu cred ca e mai mult decit o problema de constiinta… e si ceva vinovatie (mai multa decit mai putina). Multumesc pt atentie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: