Pledoarie pentru lustraţie (Partea a II-a: Experienţe ale lustraţiei)

Cristi Zaharia

 

Experienţa lustraţiei în celelalte state foste comuniste

Cu mâhnire putem constata că România a ajuns, dintr-una dintre primele ţări care au propus o rezolvare a trecutului comunist prin Proclamaţia de la Timişoara, într-o situaţie de blocaj a legii privind deconspirarea, iar de legea lustraţiei nici nu mai poate fi vorba. Necesitatea absolută a adoptării unei Legi a lustraţiei a fost evidenţiată de evenimentele din ultima perioadă. Ea ar putea fi un mijloc de potolire a tensiunilor sociale create de numeroasele liste de ofiţeri şi colaboratori ai fostei securităţi care circulă pe bloguri sau în redacţiile ziarelor.

Prin Legea lustraţiei, statele care au adoptat-o au căutat rezolvarea unei probleme morale şi totodată juridice: dacă şi în ce condiţii foştii colaboratori ai regimului comunist, asimilaţi cu poliţia politică şi organele represive, mai au dreptul de a rămâne în viaţa publică. Rezolvarea a constat în limitarea anumitor drepturi pentru cei consideraţi imorali sau incompatibili cu o anumită funcţie de demnitate publică, pentru o perioadă de timp limitată, în general 5 ani, sub motivaţia de „însănătoşire morală a societăţii”. Experienţa acestor state ne arată că lupta politică a moştenitorilor regimului comunist şi a neocomuniştilor, dornici de amânarea unui proces de purificare, a fost dusă, în mod ironic, cu armele democraţiei liberale. Contestatarii legii lustraţiei invocă drepturile omului, egalitatea de şanse, armonia socială, dar şi retroactivitatea legii, care ar restrânge drepturi în temeiul unor fapte care fie s-au prescris (argument fals, căci crimele împotriva umanităţii nu se prescriu), fie erau legale când s-au produs. Specificul fiecărui proces în parte ţine de profunzimea cu care comunismul a reuşit să se înrădăcineze în respectivele state, de modalitatea de înlăturare a regimului comunist (prin revoluţie violentă, prin negociere în jurul „mesei rotunde”, prin intermediul elitei politice, prin intermediul opoziţiei), dar indiferent de aceşti parametri sau de momentul demarării procesului, lustraţia poate fi foarte eficientă.

În cele ce urmează vom încerca să caracterizăm cele patru tipuri de lustraţie pe care le-a depistat Roman David, plecând de la modalitatea de raportare a noilor administraţii democratice faţă de foştii colaboratori, în Europa Centrală şi de Est [Roman David, „From Prague to Baghdad: Lustration Systems and their Political Effects” (de aici înainte „From Prague to Bagdad …”), Government & Opposition Ltd; Summer 2006, 41:3, pp. 352-363]. Pentru o ilustrare mai bună a fiecărui model şi pentru ca cititorul să-şi poată face o idee despre cât de oportun şi relevant ar fi acesta pentru societatea românească sau dacă sunt elemente ce pot fi împrumutate, vom folosi pe post de aplicaţie cazul Monei Muscă. Acest caz ne oferă toate elementele necesare analizei: fosta deputată a primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea ca poliţie politică, confirmată şi de instanţele de judecată, a fost aleasă într-o demnitate publică, a beneficiat şi încă beneficiază de un larg suport popular, şi-a dat demisia din Parlamentul României şi este anchetată pentru infracţiunile de fals în declaraţii şi uz de fals.

a. Modelul lustraţiei exclusive

Acest model a fost legiferat în Cehoslovacia (1991) – după divizarea de la 1 ianuarie 1993, Cehia a continuat să aplice legea, în timp ce în Slovacia ea a fost blocată în Bulgaria (1992) şi în Albania (1993) [Roman David, „From Prague to Baghdad …”, p. 354], şi prevedea interdicţia accesului la funcţii de demnitate publică sau de interes public pe o perioadă de 5 ani pentru foştii nomenklaturişti, cei care au făcut „poliţie politică”, au informat ori au colaborat cu organele poliţiei politice (Státní bezpecnost sau StB), secretarii de partid şi membrii C.C. Este un model prin care sunt îndepărtate automat sau retrogradate într-o funcţie nelustrabilă categorii întregi de persoane considerate ca având legături cu vechiul regim comunist. Aici nu este permis nici un fel de grad de flexibilitate, categoriile demascate sunt imediat excluse din viaţa publică, răspunzându-se astfel unei cerinţe esenţiale a tranziţiilor, schimbarea de personal. Sunt preferaţi pentru angajare funcţionari necalificaţi în locul celor corupţi. Modelul este potrivit societăţilor cu puţine resurse umane calificate şi credibile pentru a organiza un institut de verificare a compatibilităţii sau a incompatibilităţii cu funcţiile publice şi caracterizate printr-o neîncredere qvasi generalizată asupra funcţionarilor publici. În realitate, prin aplicarea acestui model, de obicei se produce o schimbare de roluri între victime şi torţionari.

Prezumţia de la care se pleacă în practica juridică a acestui model este că informaţiile conţinute de dosarele poliţiei secrete sunt demne de încredere. Prin urmare, cei dovediţi a fi colaboratorii vechiului regim, alături de categoriile stipulate în lege, sunt vinovaţi în mod cert. În spatele acestui tip de lustraţie se află ideea constanţei (statorniciei) caracterul uman, capabil să genereze în viitor acelaşi comportament ca şi în trecut, atunci când individului i se oferă oportunitatea/puterea. Fostul colaborator va continua să abuzeze de puterea lui, va şantaja sau va fi şantajat, va organiza mişcări subversive cu scopul de a reinstaura vechiul regim şi a devaliza economia şi va submina încrederea cetăţenilor în noile instituţii statale. Conform modelului exclusiv, omul este rău în esenţa sa şi nimic nu-l poate corecta, iar nevoia de salvare a statului duce la excluderea imediată a celor compromişi, indiferent dacă au colaborat activ sau doar au semnat un angajament, fără a şi-l onora. Aceasta a fost filosofia pe baza căreia Cehia, una din cele mai secularizate ţări europene, şi-a construit identitatea postcomunistă. În această manieră, în Cehia au fost eliminate din viaţa publică peste 80.000 de persoane din fostele structuri represive, fără ca procesul să genereze puternice tensiuni sociale.

Procesul lustraţiei prevedea că oricine deţine sau candidează pentru o funcţie lustrabilă trebuie să prezinte un certificat eliberat de Ministerul de Interne referitor la colaborarea sau necolaborarea cu poliţia secretă şi o declaraţie olografă scrisă sub jurământ în care specifica dacă a aparţinut sau nu unui alt grup menţionat în lege. În situaţia în care se dovedea că persoana este incompatibilă cu cerinţele legii, era demisă sau transferată într-o poziţie nelustrabilă. Dacă o persoană se considera nedreptăţită, se putea adresa instanţelor de judecată, unde putea contesta certificatul de lustraţie şi concedierea. Întregul proces se desfăşura în secret, iar motivul demiterii, retrogradării sau demisiei nu era făcut public decât dacă persoana în cauză o solicita. Deşi s-a urmărit tăinuirea acestor nume, viaţa publică cehă a fost zguduită de numeroase scandaluri mediatice create în jurul unor deconspirări. Acest secret s-a sfârşit în 2003, când s-a decis publicarea oficială a numelor foştilor colaboratori [Roman David, „Lustration Laws in Action: The Motives and Evaluation of Lustration Policy in the Czech Republic and Poland (1989–2001)” (de aici înainte „Lustration Laws in Action …”), Law & Social Inquiry, Spring 2003, Vol. 28, Issue 2, p. 419].

Lustraţia exclusivă a generat puternice critici internaţionale. Contestatarii au sesizat caracterul neliberal al sancţiunilor colective, care încalcă drepturile fundamentale ale omului (dreptul la opinie, dreptul de expresie, dreptul de a fi liber faţă de orice discriminare, dreptul la judecată dreaptă, dreptul de a munci în servicii publice) şi totodată principiile statului de drept. Modelul nu presupune investigarea fiecărui caz în parte, ci o judecată colectivă şi exclude categorii întregi de oameni din viaţa publică, fapt care poate aduce o eficienţă pe termen scurt. Atunci când categoriile lustrabile nu sunt clar specificate, legea devine inoperabilă sau are aplicabilitate limitată, aşa cum s-a petrecut în Albania. În Cehia, nespecificarea anumitor categorii a dus la înlăturarea eşalonului superior al vechiului regim, în timp ce executanţii, reinventându-şi identitatea şi biografiile, s-au implicat în domenii nelustrabile în care îşi puteau exercita abilităţile: economie, servicii private de protecţie şi pază, mass-media etc. În mod ironic, lipsa de criterii şi grade de vinovăţie din legea cehă a făcut ca multe dintre victimele procesului lustraţiei să provină tocmai din rândurile foştilor disidenţi care au semnat „Carta 77”.

Într-un cadru legislativ ca cel din Cehia, numele Mona Muscă ar fi rămas anonim, atâta vreme cât ea s-ar fi implicat în activităţi economice, ar fi intrat în mass-media sau ar fi activat la nivelurile inferioare nelustrabile. Prin urmare, acest model de lustraţie nu acordă nicio şansă unui fost colaborator indiferent de notorietate şi de adevărata biografie; tot ce contează este că a semnat un angajament cu organele de represiune. Noi publicul, interesat sau nu, nu am fi ştiut că în arhive există o „Dana” sau ce a făcut ea, căci numele colaboratorilor rămân anonime, excepţie făcând cazurile în care modificarea legislaţiei duce la publicarea tuturor numelor colaboratorilor, cum s-a petrecut în 2003 în Cehia.

b. Modelul lustraţiei inclusive

Acest model a fost adoptat în Ungaria (1994), când, la solicitarea ministrului liberal de interne, o serie de istorici şi specialişti în arhivistică au primit sarcina de a gestiona arhiva de dosare a fostei poliţii politice, asemeni Oficiului Gauck din Germania. Acest model propune recunoaşterea şi împăcarea cu trecutul, prin mărturisirea propriului trecut, şi se potriveşte societăţilor eterogene care oferă cadrul adaptării vechilor elite. Plecându-se de la dreptul democratic al egalităţii de şanse, vechilor funcţionari li se oferă ocazia de a-şi păstra funcţiile, chiar dacă au comis fapte reprobabile în perioada comunistă, cu condiţia recunoaşterii trecutului de colaborator. Decizia dacă o persoană se califică din punct de vedere moral pentru ocuparea unei funcţii de demnitate publică revine în totalitate alegătorilor care, cu ocazia scrutinului electoral, acordă sau nu credit candidatului prin vot. Fiecare persoană care accede la o funcţie este verificată în privinţa colaborării cu vechiul regim, iar depistarea unei situaţii de colaborare care nu a fost mărturisită, confirmată de un complet de trei judecători, are ca urmare imediată solicitarea demisiei. În cazul refuzului, numele fostului colaborator este publicat în organul oficial al guvernului. Acesta este un model prietenos cu drepturile omului.

Incluziunea are la bază credinţa în îmbunătăţirea naturii umane şi afirmă necesitatea iertării şi a acordării unei a doua şanse. Omul este privit ca fiind în mod fundamental bun, şi se consideră că vechiul sistem este cel care i-a pervertit comportamentul. Acest om corupt din trecut dispare odată ce sunt îndepărtate constrângerile exterioare, iar fostul colaborator devine în mod automat în noua democraţie o persoană mai bună care merită şansa unui nou început [Roman David, „From Prague to Baghdad …”, p. 356]. În viziunea adepţilor acestui model, întreaga responsabilitate pentru ororile comuniste o poartă sistemul social şi politic şi nu individul, căruia nu i s-ar putea reproşa decât slăbiciunea de a fi cedat în faţa presiunilor.

Rezultatul practic al modelului nu este spectaculos, deseori fiind caracterizat ca ineficient şi „fără dinţi” [„Hungary’s Ex-Spook Politicians”, The Economist, 17 August 2002]. În Ungaria, nu s-a petrecut o „epurare” a politicienilor, a funcţionarilor publici sau a clerului, cel mai mult având de suferit intelectualitatea. Până în decembrie 2003, doar 7.872 de persoane au fost verificate, o treime dintre ele renunţând la mandat, jumătate au primit dispense, şi numai cinci decizii au fost publicate. Se estimează că în jur de 500 de colaboratori au fost împiedicaţi să acceadă la funcţii de demnitate publică.

Să analizăm puţin cazul Mona Muscă într-un astfel de model de lustraţie. Deputata a fost aleasă primind voturi din partea cetăţenilor. Ea nu şi-a mărturisit colaborarea cu organele poliţiei politice, iar în urma verificărilor s-a constatat că există o perioadă a vieţii ei pe care a ascuns-o electoratului. Acest model de lustraţie prevede ca în acest moment deputatei să-i fie solicitată demisia, altminteri numele ei va fi publicat în Monitorul Oficial şi calitatea de colaborator va fi făcut publică. În cazul în care acceptă şi demisionează, electoratul nu va şti care este cauza reală a demisiei, iar imaginea deputatei va rămâne neştirbită. Dacă nu acceptă să demisioneze, numele îi este publicat în organul oficial al guvernului, ea putându-şi continua activitatea parlamentară, evident cu ceva costuri de imagine. La următoarele alegeri persoana în cauză poate candida din nou şi, dată fiind popularitatea, poate fi eventual realeasă.

c. Modelul inclusiv reconciliator al lustraţiei

Modelul inclusiv reconciliator promovează reconcilierea naţională şi compromisul politic prin instituţionalizarea, ca şi în cazul modelului inclusiv, a iertării şi a celei de-a doua şanse. Foştii colaboratori şi elitele comuniste pot participa activ în noua democraţie, cu condiţia de a-şi mărturisi trecutul, astfel dorindu-se atenuarea spiritului revanşard al victimelor. Diferenţa dintre acest model şi cel inclusiv simplu rezidă în condiţia impusă – mărturisirea trecutului este dublată de un „test de loialitate” denumit şi „test de integritate morală” – şi în sancţionarea celui care nu şi-a mărturisit trecutul şi care este demascat. „Testul de loialitate” presupune completarea unei declaraţii olografe sub jurământ, verificată ulterior, în care semnatarul menţionează dacă a colaborat sau nu cu structurile regimului comunist şi poliţia politică. Adepţii acestui model consideră declaraţia drept o mărturie şi un moment de „convertire” la noua organizare socială, dar şi o dovadă de căinţă şi regretare a propriului trecut. Ca şi lustraţia inclusivă, lustraţia inclusiv reconciliatorie pleacă de la ideea că omul este bun şi, deşi a greşit, i se poate acorda o a doua şansă în noua organizare socială, dacă îndeplineşte condiţia de a-şi recunoaşte greşelile. Vinovat pentru comportamentul din trecut este sistemul care corupe şi, dacă metodele lui de constrângere sunt îndepărtate, se poate naşte un „om nou”. În practică, deşi se doreşte aflarea adevărului despre perioada comunistă, procesul este limitat de numărul mic de mărturisiri publice şi de puţinele informaţii oferite publicului privind mecanismele statului totalitar, persoanele care au colaborat şi condiţiile în care au făcut-o.

Modelul este potrivit pentru societăţile puternic divizate. El a fost legiferat în Polonia în 1997 şi aplicat din 1999, într-o ţară profund polarizată cu privire la trecutul ei. Ca şi în Africa de Sud, unde divizarea societăţii a fost de asemeni considerabilă, s-a apelat la mecanismul „schimbului cu adevărul” [Roman David, „In Exchange for Truth: The Polish Lustration and the South African Amnesty Process”, Politikon: South African Journal of Political Studies; April 2006, 33:1, pp. 81-99]. În Polonia, modelul oferea unui fost colaborator următoarele trei posibilităţi: a) continuitatea în funcţie, cu condiţia recunoaşterii publice a trecutului, indiferent ce se ascundea în el, b) transferul într-o poziţie inferioară nelustrabilă sau c) demisia. Astfel demnitarii publici de înalt rang sunt împărţiţi în trei grupuri: cei care nu au lucrat sau colaborat cu fostele organe ale securităţii, cei care au făcut-o dar şi-au mărturisit faptele şi cei care au eşuat în confesarea trecutului lor. Primul grup este „nevinovat”, al doilea grup şi-a demonstrat transformarea, iar al treilea grup este demis şi i se interzice accesul la o poziţie de demnitate publică pentru o perioadă de 10 ani [Roman David, „Lustration Laws in Action…”, p. 412]. Modelele reconciliatorii nu garantează că în schimbul adevărului persoana este exonerată, ci acordă un tratament tolerant faţă de cel care mărturiseşte. În Africa de Sud, de exemplu, foarte mulţi „torţionari” şi colaboratori ai regimului apartheid şi-au mărturisit faptele şi, deşi le-au regretat în mod real, au fost acuzaţi şi condamnaţi.

Până în 1999, anevoiosul proces de lustrare a dus în Polonia la eliminarea a doar 7 politicieni din viaţa publică, iar doar 300 dintre cei 23.000 de semnatari de declaraţii olografe şi-au recunoscut colaborarea. Din cauza mersului lent al lustraţiei, verdictele au fost adesea emise după ce politicienii îşi terminau mandatele.

Într-un astfel de model de lustraţie, cazul Mona Muscă, aşa cum s-a petrecut el, ar avea un deznodământ limpede: demitere şi interdicţie pe 10 ani. Dar trebuie să construim şi un caz ipotetic, căci legea stimulează revelarea adevărului. Dacă atunci când ar fi scris declaraţia pe propria răspundere, prevedere ce apare şi în legislaţia românească, ar fi declarat că a colaborat, ar fi rămas în funcţie. Dacă, dimpotrivă, ar fi declarat că nu a colaborat, ceea ce s-a şi întâmplat, atunci deconspirarea ar fi adus demiterea şi interdicţia de a mai candida pentru o demnitate publică pentru o perioadă de 10 ani.

d. Modelul mixt al lustraţiei

Unul dintre cele mai interesante modele de lustraţie, dar poate şi cel mai dificil de aplicat, este cel mixt, care afirmă supremaţia principiilor liberale: al responsabilităţii individuale şi al egalităţii de şanse. Modelul a fost adoptat în Germania (1991), unde autoritatea supremă în ceea ce priveşte aplicarea legii este Oficiul Gauck (instituţie alcătuită din personalităţi ale societăţii civile), care deţine şi gestionează arhivele fostului STASI (Ministerul Siguranţei de Stat), dar care dă şi verdictele de lustraţie. Lustraţia mixtă nu elimină automat, dar nici nu acordă în mod automat o a doua şansă, decizia păstrării sau excluderii unui fost colaborator al regimului comunist fiind luată în urma unei evaluări individuale. Evaluarea se face în baza informaţiilor din arhivele STASI, a interviurilor/audierilor cu cei în cauză, dar şi a mărturiilor terţelor persoane. Prin acest mecanism, responsabilitatea individuală prevalează în faţa celei colective, şi se realizează o aplicarea mai justă a sancţiunilor. „Lustraţia mixtă”, al cărei concept a fost formulat de pastorul Joachim Gauck, pleacă de la ideea că omul este căzut şi poate greşi, dar îşi poate îndrepta comportamentul şi, în consecinţă, merită să i se acorde o a doua şansă. Deşi sistemul îi poate influenţa comportamentul, individul este responsabil pentru faptele comise în mod voit. Latura inclusivă a legii creează cadrul pentru rezolvarea problemelor trecutului şi în acelaşi timp premisele păstrării experţilor în poziţii decizionale. Pe de altă parte, criticii au încercat să ridiculizeze credinţa în regenerarea naturii umane şi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de lipsa de măsuri justiţiare [Roman David, „From Prague to Baghdad …”, p. 360].

O asemănare cu sistemul inclusiv reconciliator este „testul de loialitate”, acea declaraţie în care cei care acced la o funcţie de demnitate publică menţionează dacă au colaborat sau nu cu regimul comunist. Diferenţa apare atunci când aceste declaraţiile sunt verificate cu datele din dosarele poliţiei secrete şi traiectoria fiecărei persoane este evaluată individual în funcţie de natura activităţilor depuse sub regimul comunist. O altă caracteristică a acestui model este că ascunderea colaborării nu atrage excluderea automată, după cum nici recunoaşterea colaborării nu implică întotdeauna păstrarea în funcţie. Efectele sunt inclusive sau exclusive, în funcţie de rezultatul procesului de verificare. Problema care a fost semnalată în privinţa acestui model este că verdictele sunt corelate cu dinamica pieţei forţei de muncă şi cu zona (landul) unde este aplicat. Aceste două prevederi pot duce la situaţia în care un caz să fie evaluat în mod diferit în două momente diferite, în funcţie de nevoia de forţă de muncă sau de zona geografică (în marile oraşe, un colaborator are foarte multe şanse să fie lustrat, în timp ce într-un orăşel îşi poate continua activitatea).

Succesul Oficiului Gauck s-a datorat în mare măsură celui care l-a înfiinţat, acesta creând un sistem funcţional bazat pe o serie de principii, caz unic în fostele state comuniste. Tot fără precedent în lumea fostă comunistă este interesul ridicat al cetăţenilor est-germani pentru trecutul lor. În zece ani s-au înregistrat aproape două milioane de solicitări de acces la aceste dosare.

În baza acestui model, rezolvarea cazului Mona Muscă este o enigmă. Deputata ar fi putut primi acceptul de a candida pentru o funcţie de demnitate publică sau dimpotrivă. Răspunsul depinde de rezultatul verificării biografiei reale şi a celei arhivate. Prin urmare, este foarte posibil ca într-un cadru al lustraţiei mixte, luând în calcul şi ceea ce se poate citi acum în dosarul Monei Muscă, aceasta să fi primit acceptul de a candida.

Concluzii

Deşi tardivă în România, la 18 ani de la răsturnarea regimului comunist, legea lustraţiei este necesară, cu atât mai mult cu cât nu se poate proba acea afirmaţie a opozanţilor ei, conform căreia odată cu revoluţia s-a petrecut şi o ruptură cu trecutul. Mai degrabă am putea spune că avem de-a face cu o continuitate. Scopul declarat al iniţiatorilor proiectului Legii lustraţiei în România este acela de a realiza o „însănătoşire morală a societăţii româneşti”, articolul nr. 53 din Constituţie permiţând limitarea pentru o anumită perioadă a unor drepturi civile pentru persoanele care ameninţă ordinea publică, siguranţa naţională sau sănătatea morală a statului. De asemeni, un efect foarte important al lustraţiei şi totodată un principiu al acestei legi ar trebui să fie aflarea adevărului despre perioada comunistă. Proiectul de lege a lustraţiei elaborat în România este o încercare de a crea un nou model mixt. El enumeră categoriile considerate a fi vinovate de consolidarea regimului comunist, prevede interdicţia de a mai ocupa vreo funcţie publică timp de 5 ani din momentul constatării incompatibilităţii şi precizează că verificările individuale sunt efectuate de CNSAS. Problema acestui proiect de lege este că enumeră categorii lustrabile şi nu criterii de lustrare, astfel putându-se ajunge la situaţii de nedreptate sau la o mai mică aplicabilitate a legii. De asemeni, legea românească a lustraţiei, aşa cum este ea formulată în momentul de faţă, pleacă în primul rând de la ideea de sancţionare şi nu de aflare a adevărului.

Aşa cum am spus şi la începutul articolului, acum plătim preţul abandonării statului în mâinile foştilor securişti, fără a le impune vreo condiţie. Până la urmă, avem ţara pe care o merităm, ideile au consecinţe, la fel şi acţiunile ce derivă din ele. Nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că situaţia noastră este una cu totul aparte, că suntem excepţionali sau „ca la noi la nimeni” (aceasta este una dintre marotele naţional-comunismului, care face parte din retorica ieftină a acestuia). Şi celelalte state foste comuniste s-au confruntat cu situaţii similare: cu foşti securişti transformaţi în oameni de afaceri sau care au falimentat întreprinderile pe care le manageriau pentru a le cumpăra ulterior pe sume derizorii, cu securişti pensionari care au pensii mult mai mari decât victimele lor, cu foşti securişti care după 1989 au primit salarii compensatorii consistente pentru a-şi părăsi posturile. Diferenţa este că aceste societăţi şi administraţiile statelor respective au fost dispuse să-şi asume trecutul. Odată cu decizia CCR privind neconstituţionalitatea unor articole din legea CNSAS, nu se vor limpezi apele, dimpotrivă se va instituţionaliza hermeneutica suspiciunii, iar cei asemeni lui Dan Voiculescu vor rămâne cu imaginea confirmată de turnători irecuperabili. Cu siguranţă că această demonstraţie de forţă a fostei securităţi este una din categoria uşoară, artileria grea va fi scoasă la iveală în campania electorală. Atunci este foarte posibil să asistăm la adevărate circuri mediatice. Efectele sunt cât se poate de vizibile, cei care au primit decizie de poliţie politică îşi vor albi biografia, unii dintre ei vor candida din nou în funcţii de demnitate publică, iar noi vom rămâne pe plan moral cu un foarte serios handicap.

2 răspunsuri

  1. Draga Cristi Zaharia: Am citit documentul dvs. si martusisesc rusinat ca n-am crezut ca-i atit de complicata lustratia.Ma mir de nemti care-s mai practici decit noi si n-au gasit un sistem mai eficient. O parte de vina o are si faptul ca au pus conducator un pastor!! Fara gluma si cu tot respectul pt Rev. Gauck.
    Citatul cu memoria colectiva e bun; l-as asocia cu Proclamatia (Timisoara) pt. ca, nu cred ca stiti, dar ea a produs atita aversiune in restul tarii incit in unele locuri muncitorii refuzau sa descarce masinile COMTIM (soc. comerciala timisoreana). Si asta la 4-5 luni de la Revolutie!!!… Cu atit mai mult astazi nu ne mira dezinteresul …
    Lustratia la romani ar trebui sa includa, cred:
    1) Sa “aiba dinti”… cu stilul nostru balcano-mioritic ar iesi o poezie daca n-ar avea efecte clare, punitive!
    2) Ar fi drept si crestineste ca la germani (luterani) sa se ia cazurile fiecare in parte dar asta ar duce la tergiversari nesfirsite.
    Pt victime, mai corect ar fi ca toti angajatii securitatii (exceptind militari in termen) sa li se fi interzis citiva ani accesul la functii publice; iar cei vinovati sa fie judecati. S-ar creea 2 probleme: a) -cum mi-ati raspuns si dvs. mai jos- ar fi prea larga categoria si ar nedreptatii pe unii (dactilografe, soferi, etc…) b) ar sanctiona pe ofiterii care au facut contraspionaj; orice tsara are servicii secrete. Problema e insa ca intr-un stat totalitar-comunist definitia pt spionaj era dupa cum voiau comunistii (si Amnesty International “spiona” daca se interesa de detinutii politici)… Chiar si securisti ca Pacepa care zic ca nu s-au ocupat decit de spionaj international, au incalcat drepturile omului ale multor romani si urmarit cu siguranta pe cei ce calatoreau/aveau rude in strainatate, etc… Deci, exceptiile de la lustratie ale securistilor ar trebui sa fie tare putine, dar recunosc ca exista!!…
    3) Activisti de partid cu functii pina la un anumit nivel… ar trebui lustrati… Multti au avut rol activ in abuzurile sistemului…Unii militieni care au abuzat/torturat/ intocmit dosare pt vinovatii imaginare la dispozitia securitatii (dupa Helsinki nu s-au mai prea dat condamnari politice)… Chiar si medici psihiatri care au colaborat la “innebunirea” unora…Medici legisti… procurori care au “constatat” hepatita cauzata de gloante, bastoane ..Judecatori…
    4) Informatorii: cea mai complicata problema! Ei au ajutat sistemul opresiv, orcit s-ar scuza!!! Fara ei, securistii nu faceau mare lucru… Dar e strigator la cer sa-i pui in aceeasi categorie pe un copil de 14 ani care a semnat un angajament (caz real!!) alaturi de gen. Plesita!!!! Macar la informatori, ar trebui luate cazurile in parte, ori pe categorii…Ma doare ca si crestinii ii considera pe toti informatorii laolalta “turnatori”.. (nu-s toti in aceeasi oala chiar daca toti au o vina –mai mare decit o recunosc). Multumesc, oricum, pt articol. A fost folositor…

  2. Domnule Doru Radu,

    Multumesc pentru comentarii si vreau sa-mi cer scuze pentru intarzierea cu care va raspund.
    Intr-adevar lustratia este un proces extrem de complicat, cu atat mai mult cu cat de modalitatea de aplicare depind destinele unor oameni, fie ei si turnatori/calai. De aceea consider ca e nevoie de foarte multa atentie in alcatuirea unui model de deconspirare si lustrare. In orice model de deconspirare si lustratie apar si nedreptati, iar una dintre tintele legiuitorilor si aplicantilor ar trebui sa fie limitarea erorilor si nedreptatilor.

    In ceea ce priveste modelul german, trebuie explicat ca imediat dupa caderea Zidului Berlinului si Unirea cu Germania Federala, Germania Democrata a trebuit sa se supuna mai multor cerinte, printre care presiunile vestica de indepartare a fostilor colaboratori din functiile publice, dar si nevoia de personal în administratie. In contextul prabusirii regimului comunist german, pastorul Gauck a avut un rol extrem de important si de benefic in procesul asumarii trecutului, dar totodata nemţii au avut si experienta asumarii Holocaustului din care au putut extrage lectii. Viata si activitatea pastorului Joachim Gauck, de altfel si fost detinut politic exilat in Siberia, i-a conferit autoritatea morala de intreprinde unul dintre cele mai eficiente modele de lustratie, un model conform crestinismului, dar si statului de drept.

    E drept ca aplicarea modelului german in Romania s-ar putea confrunta cu tergiversarea procesului, primul impediment fiind acela al numarului de angajati, rezolvabil insa prin suplinirea de locuri. In Oficiul Gauck, in 2005, lucrau aproximativ 2.500 de angajati din cei 3.500 de la infiintarea institutiei. O comparare cu situatia romaneasca este total deplasata, la CNSAS acum lucreaza aproximativ 300 de angajati.

    Sunt de acord cu dumneavoastra ca lustratia ar trebui sa aiba dinti, dar intrebarea e ce fel de dinti si pe ce model (preluat sau original) ar trebui montati acesti dintii, astfel incat sa nu aiba de suferit oameni nevinovati? Exista suficiente variante de a pedepsi un fost colaborator, de la bararea accesului la functii publice până la incarcerare, dar pentru asta ne trebuie definirea vinovatiei, a gradelor de vinovatie si nu in ultimul rand criterii de discernere a vinovatiei.

    Din punctul meu de vedere, victimele directe sunt perfect indreptatite in a solicita pedepsirea celor care i-au dus la suferinta sau i-au facut sa sufere, dar in general tocmai acestia sunt cei dispusi sa ierte faptele celor care le-au gresit.

    Ati surprins foarte bine categoriile si problemele ce pot aparea si tocmai de aceea sunt necesare criterii de lustrare sau inlocuirea categoriilor cu criterii. Categoriile pe care le-ati mentionat sunt stipulate in proiectul de lege a lustratiei aflat in dezbaterea Parlamentului Romaniei de mai bine de 2 ani.

    Asa cum ati sesizat si dumneavoastra, nu putem pune pe acelasi plan un Merce cu un copil de 9 sau de 14 ani care a informat securitatea despre parinti sau profesori. In cazul copilului, ofiterul care l-a schilodit moral ar trebui tras la raspundere.

    Aveti perfecta dreptate in cand spuneti: „Ma doare ca si crestinii ii considera pe toti informatorii laolalta ’turnatori’.. (nu-s toti in aceeasi oala chiar daca toti au o vina –mai mare decit o recunosc)”. Nu vreau sa intru in detalii pentru ca sunt convins ca stiti suficiente exemple ce pot ilustra situatia.

    Cristi Zaharia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: