Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul?

Danut Jemna

Iată o întrebare care se pune imediat în contextul dezbaterilor asupra trecutului comunităţii evanghelice din România. Întrebarea este nu numai legitimă, ci esenţială pentru a putea realiza un progres asupra problemei deconspirării, supusă dezbaterii în aceste zile, dar şi asupra asumării unui întreg trecut tulbure. Ideea pe care doresc să o lansez spre discuţie este aceea că problema deconspirării este una comunitară. Acest adevăr trimite la întrebarea enunţată în titlu, adică la o componentă identitară. Formularea întrebării, „cine suntem noi?”, vizează această dimensiune, nu consistenţa personală a celor care emit opinii sau judecăţi de valoare asupra problemei în cauză.

Faptul că avem de a face cu o problemă comunitară cred că nu poate fi pus la îndoială de nimeni şi, în consecinţă, nu este nevoie de o argumentare în acest sens. Este important însă de analizat cum anume receptăm un astfel de adevăr şi cum anume gestionăm problema deconspirării din această perspectivă. Aş dori să fac câteva observaţii în acest sens, iar ca punct de plecare voi lua în considerare exemplul de mijlocire al profetului Daniel, caz care este foarte utilizat în problema asumării păcatelor trecutului.

În cazul profetului Daniel, eu nu m-aş limita cu exegeza la problema mijlocirii pentru popor şi păcatele lui şi la solidaritatea profetului cu părinţii care au comis păcate grele. Daniel este în acelaşi timp exponentul unei mişcări, al unei iniţiative care aparţine prezentului. Înţelegând din cărţi că este vremea ca Dumnezeu să lucreze, Daniel se face exponentul unei generaţii care actualizează în prezent identitatea unei comunităţi aflate în legământ cu Dumnezeu. Acest gest de asumare a păcatelor poporului înseamnă o reconstituire în datele prezentului a unei vocaţii, a unei identităţi, a cărei misiune rămâne în picioare, chiar dacă acum se află în criză. Orice mijlocire autentică este o realizare comunitară sau cu spirit comunitar, chiar dacă este făcută de o persoană anume sau într-un cadru privat (după cum şi păcatele individuale se răsfrâng asupra comunităţii). Profetul Daniel înţelege că lumina prezentului este o proiecţie dinspre trecutul părinţilor şi dinspre vocaţia a ceea ce eşti chemat să devii în viitor. Astfel, actul său de mijlocire răspunde unei nevoi prezente de a-i chema pe cei din robie să redescopere comunitatea şi să acţioneze în consecinţă. Deşi fenomenul creat de Daniel este unul de mici proporţii, lucrurile se întâmplă totuşi: o minoritate de evrei înţeleg că trebuie să se întoarcă în ţara promisă şi iau decizia de a pleca.

Având acest exemplu, fac următoarele precizări.

1. Pentru evanghelicii din România, problema identităţii este una majoră şi afectează toate demersurile care vizează progresul comunităţii. Consider că pentru comunitatea evanghelică de la noi putem vorbi mai degrabă despre o identitate confuză, decât de una definită, conturată. O consecinţă imediată a acestei situaţii este că pentru rezolvarea unei probleme importante cum este cea a deconspirării, nu numai că ne lipseşte încadrarea ei comunitară, dar ne lipseşte şi suportul identitar la care să facem referinţă pentru a rezolva problema. Uneori vedem diferit problemele nu doar pentru că privim din perspective diferite, ci pentru că s-ar putea să vedem diferit elementele de conţinut, de fond. În problema deconspirării, nu numai că avem dificultăţi importante în a dialoga între noi, ca şi în a exprima înţelesurile şi profunzimile temei, dar în acelaşi timp corelăm asta cu datele unei crize de identitate care ne frământă profund. Acest lucru este vizibil şi din interior, dar şi din analizele care le fac cei din afara mediului. Transpirăm o sumedenie de contradicţii, complicaţii şi frustrări…

2. Apelul la adevăruri creştine de bază precum asumarea păcatelor şi iertarea celor care au greşit este o opţiune care poate avea sens doar din perspectivă comunitară. Putem enunţa uşor aceste adevăruri şi să cădem cu toţii de acord că aşa stau lucrurile, dar sesizăm o incapacitate de a le pune în aplicare. De altfel, orice om de bun simţ va spune că lucrurile nu sunt chiar aşa de complicate, că ştim adevărul şi că ştim ce trebuie să facem, numai că dificultăţile apar imediat ce vrem să trecem la fapte. Sesizăm o dramatică ruptură între ceea ce ştim şi ceea ce practicăm. Avem doar firave idei şi reacţii ale celor care sunt în situaţia de a face penitenţă şi ne dăm seama că oamenilor le este frică de reacţia comunităţii şi de consecinţele faptelor lor, odată ce acestea vor ieşi la lumină etc. În plus, aceşti fraţi ai noştri au asistat la suficiente abordări îndoielnice din partea unor lideri sau formatori de opinie, ca să nu aibă curajul de a ieşi în spaţiul public cu viaţa lor. Această plasare comunitară a adevărurilor biblice care încearcă să ofere soluţii la problema deconspirării este piatra noastră de încercare.

3. Cele spuse mai sus dau impresia unei răsturnări de situaţie. Încercând să rezolvăm o problemă, ne dăm seama că avem una şi mai mare sau mai profundă. Am putea constata, cu stupoare, că noi evanghelicii din România avem nevoie să ne aplecăm mai întâi asupra definirii identităţii noastre, asupra definirii comunitare şi apoi să încercăm să rezolvăm probleme precum deconspirarea. Veţi spune că nu am făcut altceva decât să mut discuţia într-un alt spaţiu, dar mă întreb dacă nu cumva chiar asta trebuie făcut.

4. Fără a leza pe cineva anume sau acele bune intenţii care pun în discuţie problema deconspirării în comunitatea evanghelică din România, consider că această problemă este asumată cumva artificial şi se întâmplă prea devreme. Este oarecum artificial pentru că ne este puternic indusă de spaţiul social şi politic românesc (care şi aşa are o slabă rezonanţă la marea masă a credincioşilor), şi nu apare ca o atitudine normală, matură, izvorâtă din interiorul comunităţii. Este prea devreme nu din punct de vedere istoric (cred că 19 ani este o distanţă acceptabilă), ci în raport cu capacitatea noastră de a gestiona problema. Este foarte posibil ca o astfel de problemă, care este cu adevărat importantă, să ne dea, prin toate încercările noastre de a o înţelege şi a o rezolva, şansa unei reflecţii consistente cu privire la problema identităţii, astfel încât acest exerciţiu al dezbaterii să dea rezultate.

5. Revenim la întrebarea din titlu: cine suntem noi cei care analizăm trecutul? Putem răspunde că suntem o comunitate eterogenă care are nevoie mai întâi să-şi asume un alt trecut: cel al unei experienţe autentice a unor oameni care au fondat mişcarea evanghelică din România, a unor comunităţi locale care au trăit un conţinut specific, o anumită spiritualitate. Apoi, suntem o generaţie de credincioşi care are nevoie să analizeze şi să-şi asume întregul proces evolutiv de la acea comunitate fondatoare până în prezent. Abia în acest exerciţiu vom descoperi şi vom putea înţelege ce a însemnat colaborarea cu sistemul comunist a fraţilor din comunitatea noastră şi vom fi capabili să gestionăm problema deconspirării. Până atunci, constatăm că suntem o comunitate eterogenă, iar cei care resimt ca importantă asumarea păcatelor trecutului s-ar putea să fie exact aceia care resimt de fapt nevoia de evaluare şi definire a identităţii comunităţii evanghelice din ţara asta. Chiar dacă acest grup este minoritar, el poate demara acest proces de clarificare identitară, dacă nu se va istovi în dezbaterea unor probleme a căror rezolvare cere mai întâi o altfel de definire.