Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul?

Danut Jemna

Iată o întrebare care se pune imediat în contextul dezbaterilor asupra trecutului comunităţii evanghelice din România. Întrebarea este nu numai legitimă, ci esenţială pentru a putea realiza un progres asupra problemei deconspirării, supusă dezbaterii în aceste zile, dar şi asupra asumării unui întreg trecut tulbure. Ideea pe care doresc să o lansez spre discuţie este aceea că problema deconspirării este una comunitară. Acest adevăr trimite la întrebarea enunţată în titlu, adică la o componentă identitară. Formularea întrebării, „cine suntem noi?”, vizează această dimensiune, nu consistenţa personală a celor care emit opinii sau judecăţi de valoare asupra problemei în cauză.

Faptul că avem de a face cu o problemă comunitară cred că nu poate fi pus la îndoială de nimeni şi, în consecinţă, nu este nevoie de o argumentare în acest sens. Este important însă de analizat cum anume receptăm un astfel de adevăr şi cum anume gestionăm problema deconspirării din această perspectivă. Aş dori să fac câteva observaţii în acest sens, iar ca punct de plecare voi lua în considerare exemplul de mijlocire al profetului Daniel, caz care este foarte utilizat în problema asumării păcatelor trecutului.

În cazul profetului Daniel, eu nu m-aş limita cu exegeza la problema mijlocirii pentru popor şi păcatele lui şi la solidaritatea profetului cu părinţii care au comis păcate grele. Daniel este în acelaşi timp exponentul unei mişcări, al unei iniţiative care aparţine prezentului. Înţelegând din cărţi că este vremea ca Dumnezeu să lucreze, Daniel se face exponentul unei generaţii care actualizează în prezent identitatea unei comunităţi aflate în legământ cu Dumnezeu. Acest gest de asumare a păcatelor poporului înseamnă o reconstituire în datele prezentului a unei vocaţii, a unei identităţi, a cărei misiune rămâne în picioare, chiar dacă acum se află în criză. Orice mijlocire autentică este o realizare comunitară sau cu spirit comunitar, chiar dacă este făcută de o persoană anume sau într-un cadru privat (după cum şi păcatele individuale se răsfrâng asupra comunităţii). Profetul Daniel înţelege că lumina prezentului este o proiecţie dinspre trecutul părinţilor şi dinspre vocaţia a ceea ce eşti chemat să devii în viitor. Astfel, actul său de mijlocire răspunde unei nevoi prezente de a-i chema pe cei din robie să redescopere comunitatea şi să acţioneze în consecinţă. Deşi fenomenul creat de Daniel este unul de mici proporţii, lucrurile se întâmplă totuşi: o minoritate de evrei înţeleg că trebuie să se întoarcă în ţara promisă şi iau decizia de a pleca.

Având acest exemplu, fac următoarele precizări.

1. Pentru evanghelicii din România, problema identităţii este una majoră şi afectează toate demersurile care vizează progresul comunităţii. Consider că pentru comunitatea evanghelică de la noi putem vorbi mai degrabă despre o identitate confuză, decât de una definită, conturată. O consecinţă imediată a acestei situaţii este că pentru rezolvarea unei probleme importante cum este cea a deconspirării, nu numai că ne lipseşte încadrarea ei comunitară, dar ne lipseşte şi suportul identitar la care să facem referinţă pentru a rezolva problema. Uneori vedem diferit problemele nu doar pentru că privim din perspective diferite, ci pentru că s-ar putea să vedem diferit elementele de conţinut, de fond. În problema deconspirării, nu numai că avem dificultăţi importante în a dialoga între noi, ca şi în a exprima înţelesurile şi profunzimile temei, dar în acelaşi timp corelăm asta cu datele unei crize de identitate care ne frământă profund. Acest lucru este vizibil şi din interior, dar şi din analizele care le fac cei din afara mediului. Transpirăm o sumedenie de contradicţii, complicaţii şi frustrări…

2. Apelul la adevăruri creştine de bază precum asumarea păcatelor şi iertarea celor care au greşit este o opţiune care poate avea sens doar din perspectivă comunitară. Putem enunţa uşor aceste adevăruri şi să cădem cu toţii de acord că aşa stau lucrurile, dar sesizăm o incapacitate de a le pune în aplicare. De altfel, orice om de bun simţ va spune că lucrurile nu sunt chiar aşa de complicate, că ştim adevărul şi că ştim ce trebuie să facem, numai că dificultăţile apar imediat ce vrem să trecem la fapte. Sesizăm o dramatică ruptură între ceea ce ştim şi ceea ce practicăm. Avem doar firave idei şi reacţii ale celor care sunt în situaţia de a face penitenţă şi ne dăm seama că oamenilor le este frică de reacţia comunităţii şi de consecinţele faptelor lor, odată ce acestea vor ieşi la lumină etc. În plus, aceşti fraţi ai noştri au asistat la suficiente abordări îndoielnice din partea unor lideri sau formatori de opinie, ca să nu aibă curajul de a ieşi în spaţiul public cu viaţa lor. Această plasare comunitară a adevărurilor biblice care încearcă să ofere soluţii la problema deconspirării este piatra noastră de încercare.

3. Cele spuse mai sus dau impresia unei răsturnări de situaţie. Încercând să rezolvăm o problemă, ne dăm seama că avem una şi mai mare sau mai profundă. Am putea constata, cu stupoare, că noi evanghelicii din România avem nevoie să ne aplecăm mai întâi asupra definirii identităţii noastre, asupra definirii comunitare şi apoi să încercăm să rezolvăm probleme precum deconspirarea. Veţi spune că nu am făcut altceva decât să mut discuţia într-un alt spaţiu, dar mă întreb dacă nu cumva chiar asta trebuie făcut.

4. Fără a leza pe cineva anume sau acele bune intenţii care pun în discuţie problema deconspirării în comunitatea evanghelică din România, consider că această problemă este asumată cumva artificial şi se întâmplă prea devreme. Este oarecum artificial pentru că ne este puternic indusă de spaţiul social şi politic românesc (care şi aşa are o slabă rezonanţă la marea masă a credincioşilor), şi nu apare ca o atitudine normală, matură, izvorâtă din interiorul comunităţii. Este prea devreme nu din punct de vedere istoric (cred că 19 ani este o distanţă acceptabilă), ci în raport cu capacitatea noastră de a gestiona problema. Este foarte posibil ca o astfel de problemă, care este cu adevărat importantă, să ne dea, prin toate încercările noastre de a o înţelege şi a o rezolva, şansa unei reflecţii consistente cu privire la problema identităţii, astfel încât acest exerciţiu al dezbaterii să dea rezultate.

5. Revenim la întrebarea din titlu: cine suntem noi cei care analizăm trecutul? Putem răspunde că suntem o comunitate eterogenă care are nevoie mai întâi să-şi asume un alt trecut: cel al unei experienţe autentice a unor oameni care au fondat mişcarea evanghelică din România, a unor comunităţi locale care au trăit un conţinut specific, o anumită spiritualitate. Apoi, suntem o generaţie de credincioşi care are nevoie să analizeze şi să-şi asume întregul proces evolutiv de la acea comunitate fondatoare până în prezent. Abia în acest exerciţiu vom descoperi şi vom putea înţelege ce a însemnat colaborarea cu sistemul comunist a fraţilor din comunitatea noastră şi vom fi capabili să gestionăm problema deconspirării. Până atunci, constatăm că suntem o comunitate eterogenă, iar cei care resimt ca importantă asumarea păcatelor trecutului s-ar putea să fie exact aceia care resimt de fapt nevoia de evaluare şi definire a identităţii comunităţii evanghelice din ţara asta. Chiar dacă acest grup este minoritar, el poate demara acest proces de clarificare identitară, dacă nu se va istovi în dezbaterea unor probleme a căror rezolvare cere mai întâi o altfel de definire.

23 răspunsuri

  1. Spuneti: „O consecinţă imediată a acestei situaţii este că pentru rezolvarea unei probleme importante cum este cea a deconspirării, nu numai că ne lipseşte încadrarea ei comunitară, dar ne lipseşte şi suportul identitar la care să facem referinţă pentru a rezolva problema.”

    „Am putea constata, cu stupoare, că noi evanghelicii din România avem nevoie să ne aplecăm mai întâi asupra definirii identităţii noastre, asupra definirii comunitare şi apoi să încercăm să rezolvăm probleme precum deconspirarea.”

    „Este prea devreme nu din punct de vedere istoric (cred că 19 ani este o distanţă acceptabilă), ci în raport cu capacitatea noastră de a gestiona problema. ”

    Citeva observatii din punctul meu de vedere.
    1. trebuie sa remarc din nou caracterul general al discutiei. totul suna frumos. insa practic, cum ne rezolvam aceasta problema de identitate? de ce multe din textele postate pe acest blog dau impresia ca cei ce le scriu discuta discutii, sint indragostiti de idei, spun cuvinte frumoase si marete, dar intotdeauna ramii cu o intrebare: da, si care e solutia?

    2. asa cum recunoasteti de fapt, deturnati discutia si problema. nu vreau sa cred ca este intentionat, totusi este destul de batator la ochi dupa vilva facuta de articolul dr. Gheorghita.

    3. cel mai important si, in acelasi timp, grav lucru mi se pare aceasta problema a identitatii. oare chiar nu avem identitate? oare chiar sintem atit de „copii de tita”?
    oare nu stim gestiona problema? ieri am luat oare Biblia in mina? chiar nu avem uneltele necesare?
    tinar fiind, nu ma pronunt acum in problema colaborarii, ci in cea a identitatii. cred ca aici gresiti deturnind discutia si creind o problema acolo unde nu e.
    cred ca identitatea noastra e bine definita si nu trebuie sa cautam solutii sociologice sau filosofice.
    ca bihorean, consider ca am cu ce sa ma laud din acest punct de vedere. si identitatea mea este aceeasi cu a unui Mihai Cornea care a botezat mii de persoane, care a avut patru clase si adus pocainta in aceasta zona. cred ca el nu a avut o problema de identitate sau si-a rezolvat-o foarte usor. la fel cum au fost toti inaintasii nostri, batuti de jandarmi, ai caror copii erau batuti in scoli, toti cei care au facut inchisoare si au fost persecutati pentru credinta lor.
    discutam uitindu-i pe acestia, ca si cum pina la noi nu au mai fost baptisti, ca si cum trebuie sa venim noi acum in sec. XXI sa ne rezolvam problema identitatii. ca si cum pina acum nu s-a intimplat nimic.

    cred ca acei oameni simpli nu au avut nici o criza sau problema de identitate si cred ca stiu cum ar rezolva problema colaborarii daca ar trai astazi. parca il si vad pe Cornea: vai ce simplu ar fi!

    de aceea, cred ca sesizati o falsa problema sau, cel putin, una a carei rezolvare este atit de usoara.
    toti cei care stiu in Cine cred, in Cine si-au pus nadejdea, pt. Cine traiesc, nu au probleme de identitate si nici complexe sau frustrari.

    _____

    Ce simplu ar fi, draga Otniel, daca ar ai avea dreptate. Lumea este insa putin mai complicata decit crezi. Dupa vreo douazeci de ani probabil ca imi vei da dreptate. Deocamdata, tineretea iti poate scuza optimismul riscat. Dar il las pe Danut Jemna sa-ti dea un raspuns mai calificat.
    DanutM

    ______________

    Stimate domnule Otniel,

    1. Este necesar sa discutam, chiar si asa mai teoretic cum ii spuneti dvs. Inclinatia pragmatica spre solutii cere si o acoperire in aceasta sfera. Oricum facem asta. Oricum utilizam o anumita conceptie, teorie, paradigma, ideologie atunci cand dam solutii sau le aplicam. Este foarte important sa constientizam cu care anume dintre acestea lucram…

    2. Nu incerc sa deturnez discutia despre deconspirare. Dupa cum observati chiar din comentariile pe seama textului lui Radu, nu reusim sa cadem de acord asupra unor date elementare. Am pomenit in textul meu ca problema deconspirarii este posibil de rezolvat pentru o comunitate cu o identitate clara. Este chiar vorba despre un exercitiu elementar de viata crestina: marturisire si iertare (exercitii spirituale realizate in comunitate). Deocamdata demonstram ca la nivel comunitar nu reusim sa facem asa ceva (putem analiza asta la toate nivelurile, de la congresele confesiunilor evanghelice, pana la adunarile generale, sedintele de comitet, comunicatele oficiale si discutiile de pe bloguri). Daca vi se pare ca este altfel, aveti tot dreptul…

    3. Nu am spatiul necesar aici sa explic ceea ce eu consider a fi criza de identitate a comunitatii evanghelice din Romania . Consider ca ne aflam intr-o asemenea criza, iar efectele ei se vad foarte bine. Spuneam ca incapacitatea noastra de a rezolva anumite probleme importante, precum deconspirarea, tradeaza criza in care ne aflam. Eu discut despre o criza de identitate comunitara, atat la nivel local cat si national. Anumite inclinatii individualiste tind sa ne linisteasca constiinta. Avem biblia, avem o viata crestina buna, facem slujire… Daca suntem onesti cu noi insine, putem recunoaste ca avem probleme la nivel comunitar.
    Fac si eu apel la inaintasi, dar nu in sensul dat de dvs. Fondatorii comunitatii evanghelice din Romania au construit o identitate la vremea lor. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa preluam critic acea identitate si sa actualizam acea mostenire pentru datele prezentului. Nu cred ca facem asta acum. Fie privim nostalgic spre trecut („ce oameni, ce vremuri”), fie reinventam roata si ne dispersam intr-o varietate patologica de miscari si directii.

    In final, remarc si faptul ca s-ar putea sa intelegem diferit ceea ce ar insemna conceptul de identitate.

    Danut Jemna

  2. Multumesc pentru raspunsul de pina acum.
    De ce oare l-am anticipat? De ce aceeasi teorie strabate: voi nu intelegeti, daca nu sinteti calificati, atunci sinteti prea tineri, daca nu asta, atunci nu aveti dreptul deoarece…, si tot asa.
    Eu insa astept un raspuns practic. vreau sa inteleg si eu care e problema de identitate si de ce sintem atit de incapabili sa rezolvam o problema ca si cea discutata?

    ca unul care m-am ocupat de istoria comunitatii din Bihor si am scris o monografie despre asta, am fost extrem de surprins sa vad in arhive modul in care acesti oameni simpli, fara scoala si pretentii au stiut sa rezolve probleme grele. iar in privinta organizarii lor, am putea spune, ca sa vorbim pe limba noastra, ca aproape „ne dau clasa”.
    ei nu isi putea asuma nici macar o identitate istorica, sau temporala. nu aveau 150 de ani de istorie in spate, cum avem noi in Romania. dar stiau ce trebuie sa faca. si daca sintem astazi 120.000 de baptisti este datorita lor. atunci, inainte de al doilea razboi mondial, se poate vedea in statistici, au fost cresterile masive. de atunci incoace, mai mult ne-am conservat. si acum facem la fel, desi avem atitea unelte si atitia oameni calificati.
    asta e nedumerirea mea.

    ____________

    Singur ati enuntat dilema… Spuneti ca avem unelte si oameni calificati, dar ceva nu este in regula… Ei, ati pus punctul pe „i”: ceva nu este in regula…, admitem ca exista ceva, un tip de suferinta, o inadegvare, un defazaj…
    Observatiile mele asupra crizei de identitate se bazeaza pe date reale culese din comunitatile evanghelice. Exista un glas al unei multimi de credinciosi care se aude tot mai tare si care afirma ca ne aflam in plina criza. Asta recunosc chiar si liderii nostri. Fata de aceasta criza, se observa 2 abordari dominante:
    – o inclinatie de tip fundamentalist, intr-o incercare de a defini identitatea dupa un asemenea model (aici intra si incercarea aceea nostalgica fata de trecut, legalismul si alte asemenea ingrediente);
    – o inclinatie de redefinire a identitatii intr-un context dat (aici sunt tipice incercarile de a prelua anumite modele din Occident, de a constitui comunitati dupa forta unui model personal, a unei persoane cu carisma – liderul acelei comunitati)

    Sunt extrem de rare incercarile de gandi ideea unei comunitati evanghelice romanesti relevante pentru spatiul in care traim si care sa fie in stare sa raspunda nevoilor si provocarilor lumii in care traim.

    Imi cereti sa fiu concret cu aceasta criza de identitate. Iata cateva dintre coordonatele ei, pe care nu este locul aici sa le explic:
    – dominanta religioasă în definirea identităţii omului evanghelic
    – lipsa unei conştiinţei istorice
    – individualismul
    – criza de autoritate

    Danut Jemna

  3. Multumesc de raspuns, domnule Jemna.
    Tocmai asta doream sa subliniez cu referire la trecut. acei oameni au creat, cum spuneti si dvs., o identitate, pe care trebuie sa ne-o asumam critic. aici e punctul sensibil: de ce ne este atit de greu sa ne asumam identitatea lor si trebuie sa oferim atitea paradigme, teorii, etc?

    pentru ca ei au rezolvat, avind identitatea clara, foarte usor si simplu problemele. nu vreau sa ma transform in portavocea fr. Cruceru, insa chiar nu e nevoie de multa critica si dezbatere. cred ca avem uneltele necesare pentru problema deconspirarii. chiar e simplu: marturisire din partea vinovatilor si iertare din partea noastra, a celorlalti. De ce nu putem face asta?

    _________

    Pai vedeti?
    Intrebarea dvs „de ce nu putem face asta?” exprima tocmai ceea ce spuneam mai sus: o neputinta, o criza…
    Eu cred ca este vremea, ca putem sa ne adunam acele resurse de care spuneati pentru a face exercitiul analizei propriei noastre identitati.
    Cred ca problema deconspirarii este o provocare in acest sens.
    Deja discutam… Este un pas inainte.

    Danut Jemna

  4. Dragă Dănuţ,

    Acesta este un punct de vedere.
    Sigur, îl respect.

    M-aş aventura totuşi să spun că pînă de curînd nu aveam foarte mari probleme să răspundem la întrebarea: Cine sîntem şi ce credem!

    O astfel de criză poate fi indusă, poate fi cultivată etc.

    ____________

    Draga Marius,

    Stii bine ca problema identitatii este una mereu actuala.
    Ne lovim de acesata problema mai ales cand suntem chemati sa dam raspunsuri sau sa rezolvam probleme importante.

    Sunt de acord cu tine, ca exista si fenomenul formarii si promovarii ideilor. In privinta identitatii putem avea 2 extreme: sa musamalizam problema sau sa o supralicitam.

    Sper ca dialogul ne va ajuta sa scapam de extreme in aceste vremuri…

    Danut Jemna

  5. Danut,

    Am si eu niste intrebari. Tu crezi ca evanghelicii din Romania au avut vreodata o identitate? Daca da, cand au pierdut-o? Daca nu, de ce ar avea-o acum?

    Eu cred ca e mai corect sa spunem ca nu este UNITATE – si poate din cauza asta nu se merge inainte dupa linile trasate partial pana acum (chiar de unii de la Agora).

    Si probabil ca lipseste si „the leadership” pt abordarea acestor probleme. Nu?

    _____________________

    Eu vorbesc despre o criza de identitate, nu despre o pierdere sau o reinventare a ei. Sigur ca am avut, avem o identitate, chiar daca acum e in criza. Pionierii miscarii evanghelice s-au definit intr-un anumit mod, au creat un model de viata crestina, l-au exprimat. NU discutam daca a fost cel mai bun sau daca avea lipsuri.

    Da, ducem o lipsa acuta de lideri care sa puna in miscare acele resorturi prin care o comunitate se exprima, isi afirma identitatea.
    Unitatea, care implica o diversitate naturala, normala, tine tocmai de afirmarea unei identitati clare. Daca revendicam acelasi continut tare, adica acele adevaruri si valori care ne fondeaza identitatea, atunci este vizibila si unitatea. Ea este data de acest continut.

  6. Domnule Jemna, in acceptiunea si intelegerea d-voastra care credeti ca este solutia la aceasta criza a identitatii. Nu de alta dar incep sa-mi pierd increderea in tot ceea ce se face ca demers public pt ajutorarea si intarirea comunitatii evanghelice.
    Cred ca trebuie sa fiti de acord ca prin colaborarea cu securitatea, cele mai multe modele de viata crestina pot fi puse sub semnul intrebarii. Diferitele comentarii, chiar aici, dau de inteles ca sunt din ce in ce mai putini aceia care se invrednicesc la a judeca ceva, fie fiind utc-isti, fie fiind prea tineri, fie sunt manati de alte interese etc, astfel ca eu inteleg si din demersul d-voastra ca exista acest grup de intelegatori ai situatiei si dupa modul de abordare, parca ar vrea sa dea solutia dar fie nu o au fie o tin bine.

    Provocarea mea pt d-voastra este aceasta: aveti o solutie concreta la diagnosticul pe care il dati, sincer da sau nu? Daca da, sper sa ne-o prezentati.

    O a doua provocare ar fi: daca majoritatea publicului este desfintat prin diferitele impedimente cum ar fi apartenenta la utc, imaturitate etc,toate probleme care afecteaza moral sau dpdv al maturitatii capacitatea de judecata, cine mai poate judeca si primi solutia d-voastra, mai ramane cineva apt sa o judece, accepte si eventual sa o puna in practica.

    Daca nu aveti o solutie, nu vi se pare ca impreuna cu alti apartenenti ai acestui grup nu faceti decat sa desfintati cam tot si sa nu puneti nimic in loc?
    O spun cu respect si satul de prea multa vorba.
    Multumesc.

    ____________

    Stimate Vlad L.,

    Am sa incerc sa va raspund in sens invers, de la ultima afirmatie spre prima.

    1. Dialogul pe care il purtam nu are nici obiectivul de a desfiinta, nici pe cel de a demonstra ca toti evanghelicii sunt ingropati in probleme si nu se mai poate face absolut nimic, nici de a indica existenta unui grup de sfinti in viata care detin cheile adevarului. Dimpotriva. Ceea ce facem acum este un exercitiu elementar de viata spirituala, de viata comunitara. SUntem cu totii de acord ca avem probleme si trebuie sa ni le asumam ca si comunitate. Una dintre ele este colaborarea cu vechiul regim, mai sunt si altele. Aceste probleme nu sunt numai probleme personale, care privesc pe cei care le-au comis si victimele faptelor lor. NU. Aceste fapte negative, pacate grele, ca sa le spunem pe nume, odata ce s-au comis, cad pe umerii intregii comunitati. Mai precis, sarcina ispasirii si vindecarii apartine intregii comunitati. Ceea ce vreau eu sa pun in evidenta este ca progresul comunitatii nu depinde de anumite competente de judecatori, ci de acest spirit comunitar care nu analizeaza lucrurile izolat.
    Asta este problema noastra actualmente. Pentru evanghelicii din Romania, se resimte acut nevoia de resuscitare a acestui spirit (Ca acest spirit a fost omorat sau a ajuns in pragul mortii dupa 50 de ani de comunism si alti aproape 20 de neocomunism, sau ca el nu a fost decat foarte putin prezent la evanghelicii din ROmania, asta este o alta problema).

    2. Capacitatea de a asuma comunitar pacatele trecutului apartine fiecaruia dintre noi. Tine, cum spuneam, de un exercitiu elementar de viata crestina. Asa ca eu nu pun problema unor competente sau a unor exigente morale anume. Adevarul este ca in mare parte suntem cu totii constienti de solutie, numai ca simtim o incapacitate acuta de a o aplica. Aici intervine ceea ce intrebati dvs.
    Da, este nevoie de un grup de oameni care sa aiba taria sa atraga atentia asupra acestui spirit comunitar. Acesti oameni, lideri, formatori, cum vreti sa le spunem, nu au rolul de judecatori. Asemeni profetului Daniel, acesti oameni pot juca rolul de mijlocitori, de profeti, de oameni ai ispasirii, impacarii. Pot fi printre ei si oameni care au pacatuit in trecut? Da.
    Problema deconspirarii poate foarte usor degenera intr-un proces al comunismului in comunitatea evanghelica. Nu despre asta avem nevoie. Consider ca majoritatea crestinilor care au pacatuit in acea vreme, din diferite pricini, asteapta un semn din partea comunitatii sa fie invitati, ajutati sa intre in procesul de ispasire. Acest efort comunitar lipseste. Iar problema ramane nerezolvata.
    Daca nu intelegem ca rolul bisericii in lume este unul tamaduitor (care nu relativizeaza faptele, dar nici nu le judeca, ci ofera sprijin pentru asumare lor si pentru obtinerea iertarii), atunci nu mai are rost sa discutam.

    3. Intrebati daca dispunem de o solutie sau nu.
    Ei bine, eu consider ca da. Ea transpare din raspunsul de mai sus.
    Avem o identitate in criza, iar primul lucru pe care trebuie sa-l facem este sa recunoastem asta, sa acceptam asta. Sa nu mai jucam roluri multiple si sa ne prefacem ca e altfel. Sa recunoastem ca stagnam, poate chiar derapam pe zi ce trece. NUmai ca incerc sa fiu realist si spun ca aceasta solutie a asumarii unui trecut si a definirii unei identitati pentru comunitatea evanghelica este un proces care necesita timp. Mi se pare esential sa debutam.
    Iar problema deconspirarii ne pune acum acut inainte dimensiunea comunitara, ne provoaca sa gandim, sa intelegem, sa acceptam ca a fi crestin inseamna a avea o viata comunitara (asa are loc si iertarea si devenirea).

    Danut Jemna

  7. Domnule Jemna,
    Raman destul de nedumerit pe de o parte vorbiti de o criza de identitate a comunitatii evanghelice iar apoi vorbiti de capacitatea de a asuma comunitar pacatele trecutului , in cele din urma imi spuneti ca solutia la cea dintai (criza identitatii) este cea de a doua (capacitatea de a asuma comunitar pacatele trecutului).

    Cu tot respectul dar fie prima nu este o criza de indentitate, fie cea de a doua nu este o solutie la criza de identitate. Cele doua nu se afla in acelasi plan indiferent cat de mult am forta nota.
    Criza de identitate pt mine este legata de identitatea mea ca si persoana sau grup in raport cu lumea, societatea etc. Solutia poate fi cel mult intelegerea a cine sunt sau suntem si modul in care ne raportam la exterior. Ceea ce propuneti d-voastra ca solutie, respectiv capacitatea de a asuma comunitar pacatele trecutului nu cred ca poate fi o solutie, cel mult o derivata a vietii de crestin ceea ce este cu totul altceva.

    Deci cred ca trebuie sa reluati cele doua probleme si sa le tratati separat altfel apa si uleiul batute impreuna nu vor da decat o mazga care nu va mai fi nic una nici alta.

    Un alt aspect care nu cred ca este corect folosit, asumarea pacatelor trecutului la modul comunitar. In Noul Testament, din momentul daruirii Duhului Sfant nu gasesc nici macar o urma din ceea ce spuneti d-voastra. Cred ca este o intoarcere in perioada Vechiului Testament cand pacatul era o problema comunitara si cand raspunderea cadea nu numai asupra savarsitorului ci asupra intregii comunitati. Aceasta nu doar la valoare de rau prin derivare in comunitate ci vina responsabila, deplina, in fata lui Dumnezeu. Cred ca intram intr-un taram al chestiunilor care nu au de a face prea mult cu noul statut de responsabilizare a fiecaruia pt pacatele sale in perioada Duhului Sfant si cand spun aceasta nu ma refer la lipsa sentimentelor de empatie fata de persoana ci la imposibiliatea empatiei fata de vina in sine precum si la neputinta asumarii comunitare a pacatelor trecutului mai ales atunci cand vorbim de pacate punctuale si de faptuitori din randul unor oameni nascuti din nou si intr.o noua epoca, cel putin teoretic.
    Pacatul este o chestie comunitara si se trateaza comunitar in anumite situatii dar nu orice pacat aduce o vina comunitara si cu atat mai putin este posibila asumarea lui la modul propus. Omeneste inteleg ce vreti sa spuneti dar duhovniceste cred ca ati amestecat lucrurile si asta in defavoarea celor care au ramas curati inaintea Domnului si in favoarea celor carora li se cere o pocainta personala pt pacatele savarsite personal.

    V-as indemna asadar sa reanalizati cele doua lucruri, respectiv problema identitatii si solutia oferita pt a vedea ca cele doua nu au nimic in comun la modul prezentat.

    ___________

    Cum spuneti, sa le luam pe rand.

    1. Nu cred ca am amestecat lucrurile, ci doar le-am pus in legatura, pentru ca suntem totusi la tema deconspirarii.

    2. Cu privire la problema identitatii.
    Am precizat doar problema asumarii si evaluarii trecutului (a unei istorii), nu a pacatelor trecutului.
    Identitatea este o realitate dinamica. Esti ceea ce esti in prezent si datorita unei mosteniri care vine din trecut, iar ceea ce faci astazi va avea consecinte pentru generatia care vine.
    Asumarea critica a mostenirii noastre, a istoriei comunitatii evanghelice este un ingredient absolut necesar pentru a intelege si depasi criza de identitate. Acest exercitiu ne permite identificarea coordonatelor acestei crize (am precizat cateva dintre ele intr-un mesaj mai sus, adresat unei alte persoane), daca mai intai cadem de acord ca aceasta criza exista.

    (Evident, cand vorbim despre identitate, vorbim despre cine sunt eu ca evanghelic si cine este comunitatea evanghelica din Romania de astazi, despre locul si rolul acesteia in lumea de astazi. Nu cred ca trebuia sa precizez asta explicit…)

    In momentul in care mi-ti cerut o solutie, eu v-am spus ca exista, o avem la indemana, nu e doar pentru cativa alesi, si ca e vorba de fapt de un demers. (Se pare ca ati asteptat o reteta pe puncte… ). Criza va fi depasita la capatul unui drum. Inceputul acestuia este tocmai preocuparea pentru propria identitate si afirmarea ei. Adica, sa incepem sa dialogam pe marginea acestei identitati, sa o punem in evidenta. Aceasta analiza si dezbatere presupune imediat evaluarea mostenirii, istoriei comunitatii. Spuneam ca esential este ca acest demers sa inceapa, cat mai repede.

    3. Cat priveste problema cu asumarea comunitara a pacatelor trecutului, mi se pare intr-adevar ca ne plasam pe pozitii diferite. Daca tot ati amintit de epoca Duhului Sfant, adica de vremea bisericii, pozitia individualista pe care va plasati este in total dezacord cu coordonatele acestei epoci. Duhul Sfant zideste un trup, o comunitate, iar ceea ce experimenteaza o persoana din acest trup se coreleaza cu existenta integrala a trupului („cand un madular sufera, tot trupul sufera”).
    V-ati grabit din nou sa interpretati textul meu intr-o alta grila. Eu nu am spus ca pacatul personal se transfera asupra comunitatii (dar afecteaza comunitatea), ci ca ispasirea este o realizare comunitara. Iar asta este evident peste tot in Noul Testament („trupul creste si se desavarseste prin ceea ce da fiecare incheietura”). Evident, exista si optiunea ca mantuirea este o problema strict personala, nu una care se realizeaza in comunitate. Dar aici ne despartim…
    Cat priveste colaborarea cu vechiul sistem si deconspirarea (reamintesc ca eu am facut aplicatii la aceasta problema), mi se pare ca este limpede pentru oricine ca avem de a face cu o problema care nu priveste 1-2 persoane izolate. Nu ma refer numai la amploarea fenomenului, ci si la cei care au fost implicati in problema – un numar foarte mare de lideri. Dar si in acest caz, nu fac transferul de vina spre comunitate, ci accentuez rolul comunitatii in realizarea ispasirii.

    Din aceasta corelatie am lasat sa se inteleaga ca la capitolul identitate intre punctele problematice care ne tin in criza putem evidentia tocmai spiritul comunitar si constiinta istorica. Adica putem mentiona ca ne lipsesc… Am precizat deja ca problema deconspirarii este o provocare pentru analiza identitatii.

    In concluzie, nu am propus ca solutie la problema identitatii analiza si asumarea pacatelor trecutului. Dar intre ele exista o legatura: criza de identitate in care ne zbatem face dificila rezolvarea problemei deconspirarii.

    Danut Jemna

  8. si totusi e atit de simplu, domnule Jemna.
    atit de simplu.

    iata cum stau lucrurile si de ce cred ca discutia este deviata intentionat.
    pe de o parte nimeni nu neaga fenomenul colaborarii in cultul baptist. ca a existat e de netagaduit.
    insa acum mi se pare ca, prin aceasta asumare comunitara a pacatelor trecutului, din nou vinovatii sint trecuti cu vederea si, dintr-o data noi ceilalti sau toti sintem vinovati, deoarece trecem printr-o criza de identitate si nu stim sa rezolvam problema.

    dar e atit de simplu. solutia e simpla. stiu ca unii o considera mediocra si nu este filosofica sau sociologica, dar e biblica: marturisire si iertare.

    acum, sa spunem ca avem o criza de identitate. accept pentru a sublinia pct. de vedere. de ce insa vinovatii nu recunosc nici in ruptul capului? ei in ce criza se afla?
    de ce nu a discutat nimeni pina acum de vinovati (care nu pot fi negati) si de criza in care ei se afla? nu credeti ca solutia la problema colaborarii se afla si la indemina lor.

    Bun, eu sint gata sa imi asum comunitar greselile trecutului, imi rezolv criza de identitate, dar nu e clar, ca fara recunoasterea si pocainta vinovatilor e un demers inutil? e doar o forma goala?

    inca o data intreb: de ce se deplaseaza discutia spre altceva sau spre partea mai putin importanta a procesului si in ce criza se afla cei care nu recunosc?
    cred ca ei trec printr-o criza mai mare, decit a noastra, care nu stim sa rezolvam aceasta problema.

    e atit de simplu (pentru unii mediocru)

    ____________

    Domnule Otniel,

    Referitor la aluzia dvs ca deturnez cu buna stiinta subiectul ca sa ascundem turnatorii, sa-mi fie cu iertare, ati mers prea departe.
    Daca ma aflu in dialog aici pe acest blog este pentru ca doresc si am interes ca noi evanghelicii sa gestionam serios, matur povestea asta a deconspirarii, fara patologii, fara simplificari nefondate. Sunt constient ca acest proces este extrem de important pentru comunitatea noastra si ca am datoria crestina sa o tratez ca atare.

    Nu cred ca eu complic problema. Cum spuneti, este simplu. Oamenii trebuie sa marturiseasca si sa primeasca iertarea. Dar repet ca acest lucru nu se poate face decat in comunitate. De ce? Pai tocmai la asta ne invita crestinismul – biserica este o realitate carismatica, o comuniune de daruri prin care lucreaza Dumnezeu pentru zidirea si desavarsirea noastra. Nu putem realiza nimic pe cont propriu, izolat, inafara acestui cadru.
    Se pare ca aici nu ne intelegem, ce inseamna in comunitate sau de ce este nevoie de comunitate. MI-e teama ca individualismul protestant este atat de puternic, ca toata discutia asta nu are orizont…

    Eu vorbesc despre ispasire in comunitate. Asta nu inseamna ascunderea pacatelor si nici a celor care le-au comis, nu inseamna relativizarea vinei sau a pacatelor. Spuneam ca oamenii acestia nu pot realiza acel act simplu de marturisire care sa duca la iertare daca nu exista o comunitate care invita la asta, care traduce acest adevar si il practica, il sustine, o comunitate care nu trasmite ideea de tribunal de judecata.

    De ce nu recunosc vinovatii? Din multe pricini. Sa dam vina pe ei ca nu marturisesc? Nu stiu daca asta e solutia…
    Eu spuneam ca daca am avea o comunitate autentica am incuraja acesti oameni sa faca pasul marturisirii. Am recunoaste ca in trupul nostru este o problema si ca nu putem progresa fara rezolvarea ei. Asta nu garaneaza neaparat ca va urma imediat si gestul marturisirii, dar l-am inlesni. Ei bine, nu facem asta. Parem interesati mai mult sa vedem vinovatii, sa ii scoatem in public, sa ii lasam pe ei sa actioneze mai intai. Daca biserica nu transpira disponibilitatea de a sluji, da a ajuta acesti oameni, va complica, va ingreuna procesul. (aici demonstram ca nu suntem o comunitate matura, ca ne zbatem in criza…)
    Este simplist sa pretindem ca ei sa iasa la iveala pur si simplu.
    Daca e asa simplu, de ce nu acceptam ca ei si-am marturisit poate pacatul lui DUmnezeu si au primit iertarea? (varianta individualista).

    Danut Jemna

  9. „nu credeti ca solutia la problema colaborarii se afla si la indemina lor” e o intrebare.
    Mea culpa

    ___________

    Ba da.
    Dar, cum spuneati, pt „ei” problema e mai mare…

    Dar ati indrazni, doar asa, ca fapt divers, sa va puneti in pielea unui colaborator? Sa simtiti ca ceilalti sunt alta tabara? Ca exista un „noi” si un „ei”?

    Danut Jemna

  10. „Spuneam ca oamenii acestia nu pot realiza acel act simplu de marturisire care sa duca la iertare daca nu exista o comunitate care invita la asta, care traduce acest adevar si il practica, il sustine, o comunitate care nu trasmite ideea de tribunal de judecata.”

    Domnule Jemna, asta chiar imi vine greu sa cred.
    chiar credeti ca asta ii impiedica pe vinovati sa recunoasca? credeti? si credeti ca o sa le taie cineva capul?
    asta nu o pot crede nicidecum.

    „De ce nu recunosc vinovatii? Din multe pricini. Sa dam vina pe ei ca nu marturisesc? Nu stiu daca asta e solutia…”

    Poate nu e solutia la problema, insa in mod clar faptul ca nu recunosc nu e vina noastra, ci a lor.

    _____________

    Domnule Otniel,

    E adevarat ca nu e singurul motiv pentru care nu recunosc, dar este unul important.
    Dar nu as fi atat de sigur ca este exclusiv vina lor ca nu marturisesc, cel putin pentru o parte dintre ei.
    Avem suficiente exemple din Scripturi si din istorie care ne arata rolul decisiv al „celorlalti” in a confrunta pe „cel” cu problema intr-un cadru care sa duca la vindecare.
    Ce oferim noi inafara de declaratii publice si asteptari ca oamenii sa vina la noi dupa iertare?

    In toate pozitiilor mele de mai sus eu incerc sa intreb, sa discut despre ceea facem noi sau ar trebui sa facem, comunitatea in ansamblu cu problema deconspirarii, nu despre ceea ce fac sau ar trebui sa faca cei care au colaborat. Partea a doua este mai facila, prima mi se pare ca are o miza mai mare si este mai delicata. (Nu spun ca nu este important sa se discute si partea a doua.)

    Danut Jemna

  11. referitor la intrebarea dvs. pot spune ca, sentimental, sint mai implicat decit s-ar crede.

    Bunicul meu, (fiind al sotiei, este si al meu) este Mihai Husanu, fost presedinte al cultului intre 1984-1988, unul dintre pigmeii din cartea lui Daniel Mitrofan.
    Ceea ce ma face sa fiu mult mai vulnerabil la subiectivitate in judecarea lucrurilor, insa incerc sa fiu obiectiv, chiar daca mi-ar afecta familia.

    _____________

    Multumesc pentru deschidere!

    Danut Jemna

  12. Indiferent de pacatul savarsit este mereu un eu si un ei.
    Nu cred ca m-ati inteles si poate ca problema sta in faptul ca exista un amestec poate neintentionat al lucrurilor.
    Nu putem vorbi de pacatul cuiva la infinit cand acesta nu se pocaieste si nu cred ca este individualism faptul ca nu accept ideea d-voastra cu (in)capacitatea de a asuma comunitar pacatele trecutului.

    In raspunsul d-voastra spuneti: „Daca tot ati amintit de epoca Duhului Sfant, adica de vremea bisericii, pozitia individualista pe care va plasati este in total dezacord cu coordonatele acestei epoci. ”
    Cum il considerati pe Apostolul Pavel care in urma unei judecati cu foarte multa „clementa” din partea comunitatii la un moment dat spune: dati dar afara pe raul acela. Cazul este aproape similar, omul face un pacat, nu se pocaieste, mai gaseste si intelegere la unii din biserica.
    D-voastra veniti cu ceea ce apare dupa, cand se vorbeste de prea aspra purtare, cand omul s-a pocait de pacatul sau si pt ca era de ajuns, li se cere fratilor sa il reprimeasca cu dragoste. Deci cum vedeti ceea ce spuneti pana aici, gandindu-va la Apostolul Domnului lcare la refuzul pocaintei aceluia trece la acea disciplinare? Un act de un individualism acerb care nu are mult in comun cu Duhul care face ca simtirea pt fiecare madular sa fie o realitate? Totusi nu seamana deloc cu modelul prezentat de d-voastra. Se pare ca „invitatia” si cadrul potrivit pt pocainta dincolo de condamnarea pacatului a fost o disciplinare destul de aspra si nu diagnosticarea starii bisericii dincolo de :”nici cei din lume”.
    Iar rezolvarea acelui pacat nu seamana deloc cu modelarea unui soi de ospat in care cei ce si-au vandut aproapele sa vina sfiosi la a-si ispasi la modul cumunitar pacatul.

    Nu vi se pare interesant ca acest pacat beneficiaza de toata „intelegerea” in ceea ce priveste starea de nepregatire a bisericii pt a-si primii fii rataciti, in comparatie cu celelalte pacate care au un mod general complet diferit de tratare, aproape in bloc?

    Faptul ca foarte multi au pacatuit si sunt in pozitii de raspundere sa faca oare diferenta?

    Sincer, credeti ca daca pacatul era altul si cei implicati erau oameni de rand, ar mai fi existat acest demers al d-voastra ca si grup de a creiona acest tablou al invitatiei la pocainta pe fondul crizei de identitate?

    Empatie pt pacatosul cu parere de rau, dar nici o simpatie fata de omul care nu-si recunoaste pacatul. Iar daca cel ce l-a savarsit nu se pocaieste, poate ca disciplinarea ar mai recupera cativa. Cat despre cadrul ce-l creionati nu seamana deloc cu ceea ce gasesc in Scripturi, in plus se vede ca oamenii astia sunt alta plamadeala.

    _____________

    Este clar ca discutam pe paliere putin diferite.
    Nu revin asupra distinctiei comunitar – individualist asupra vietii crestine si a mantuirii (desi aici este o cheie importanta a discutiei). Este un alt posibil subiect de dialog pe Agora.

    Discutia despre identitate in relatie cu deconspirarea vad ca ridica suficiente probleme…
    Nu revin asupra acestei relatii, am scris deja suficient…

    Vreau sa va spun doar ca discutia despre identitate chiar trebuie purtata si nu are de a face neaparat cu anumite pacate, ale liderilor sa ale oamenilor de rand.
    Identitatea este o problema mereu actuala, pentru ca este important ca biserica sa fie o prezenta vizibila, consistenta, actuala, relevanta, cum vreti sa ii spunem, in spatiul in care se manifesta.
    Puteti sa nu fiti de acord ca acum noi trecem printr-o criza de identitate, dar eu spun ca este un fapt vizibil si ca aplecarea asupra identitatii este o prioritate. Daca nu o facem, criza se va adanci.

    Exemplul din epistola ap. Pavel nu mi se pare cel mai relevant pentru discutia noastra. De fapt il folositi ca sa sugerati ca abordarea mea conduce la relativizarea pacatului si a vinei.
    Departe de mine asta. Daca as fi de acord cu asa ceva as sugera sa nu mai discutam, ca nu are rost. Sunt de acord ca pacatului trebuie sa ii spunem pacat. Dar eu discutam despre menirea bisericii de a sprijini procesul de ispasire, de pe o pozitie matura care transmite exact scopul pentru care se initiaza acest proces – vindecarea.
    Nu uitati ca Scriptura ne sugereaza sa facem tot posibilul sa ii ajutam pe oameni sa iasa din pacat. Daca nu vor, mai ales in conditiile in care li se asigura tot suportul, asta este cu totul altceva. Din exemplul ales de dvs inteleg ca ap. Pavel cere comunitatii sa ia act de o situatie petrecuta in propria curte. Iar comunitatea reactioneaza. Exista o reactie a comunitatii noastre? cum se face?… Avem doar reactii si analize izolate, iar comunitatea larga a credinciosilor nu pare a sesiza problema? (Despre asta am scris in primul meu text la tema).

    Danut Jemna

  13. Danut,

    In raspunsul dat lui Otniel (Spuneam ca oamenii acestia nu pot realiza acel act simplu de marturisire care sa duca la iertare daca nu exista o comunitate care invita la asta, care traduce acest adevar si il practica, il sustine, o comunitate care nu trasmite ideea de tribunal de judecata etc) am inteles si eu in sfarsit ceea ce vrei sa spui. Nu cred ca e vina ta, probabil ca am citit eu prea repede mesajele sau sunt eu mai ‘slow’.

    Sunt de acord cu tine ca este nevoie de o astfel de comunitate. Eu nu sunt de mai multi ani in Romania si nu pot sa zic ca eu cunosc comunitatea bine…Totusi, PAREREA mea personala este ca MAJORITATEA romanilor evanghelici nu vor un TRIBUNAL DE JUDECATA – ci vor niste exemple, niste marturisiri sincere din care sa invete si care sa le permita sa mearga inainte convinsi fiind ca liderii lor sunt niste oameni – pur si simplu – ‘pocaiti.’

    Cred eu – ca ceea ce socheaza si intristeaza pe evanghelicul de rand (cel putin pe mine) este NU CA MULTI AU GRESIT (poate si eu as fi cazut – Domnul stie), ci ca NIMENI (sau e cineva?) dintre baptisti nu a facut o marturisire si o cerere de iertarea ca si liderul ortodox de la Timisoara (Corneanu?). La multi asta transmite o lipsa de prezenta a Duhului Sfant in comunitate (El este cel care convinge de pacat) – si o lipsa de autenticitate (daca exista cuvantul in romaneste :)) – la acei de la care ne astaptam la mai mult (pt cau fost si unii mai sunt lideri, predica frums etc).

    Aveau ortodicsii o comunitate mai intelegatoare? Nu stiu. Eu inca cred ca MAJORITATEA evanghelicilor nu vor ‘sange’ – judecata – spectacol etc…ci vor sa IERTE si sa mearga mai departe. Poate sunt eu naiv.

    ____________

    Multumesc pentru interventie si pentru ca ati tradus ceva din ce incerc sa spun mai sus.
    Sunt de acord ca este justificata asteptarea evanghelicilor din Romania sa auda, sa vada aceste gesturi de marturisire.
    Dar ne intrebam de ce nu apar…
    Si eu cred ca la nivelul credinciosilor nu se doreste un spectacol de la acest proces de deconspirare.

    Prin ceea ce spuneti la final, ajungem tot la problema mea cu identitatea…
    „La multi asta transmite o lipsa de prezenta a Duhului Sfant in comunitate (El este cel care convinge de pacat) – si o lipsa de autenticitate (daca exista cuvantul in romaneste :)) – la acei de la care ne astaptam la mai mult (pt cau fost si unii mai sunt lideri, predica frums etc)”.

    Danut Jemna

  14. Si totusi (a cita oara????), de ce vinovatii nu marturisesc? datorita crizei noastre de identitate?
    aici cred ca este punctul slab al argumentatiei dvs.
    mergeti intr-o alta directie.
    si daca ar exista, inca o data spun, o criza de identitate, aceasta nu ii impiedica pe cei care vor cu adevarat sa se pocaiasca si sa marturiseasca.
    chiar asa, de ce a putut Corneanu, iar noi nu putem?
    nu pentru ca vinovatii se afla intr-o criza mai mare?

    ________

    De unde am plecat si unde am ajuns… (Am promis ca nu mai revin, dar repet ca nu am argumentat ca turnatorii nu marturisesc din cauza crizei de identitate).

    Cazul Corneanu nu mi se pare relevant in discutie. El nu este reprezentativ pentru comunitatea ortodoxa. Este un exemplu bun, de urmat, dar este un caz izolat intr-o comunitate care nu face nimic in directia deconspirarii.

    Danut Jemna

  15. „Spuneam ca oamenii acestia nu pot realiza acel act simplu de marturisire care sa duca la iertare daca nu exista o comunitate care invita la asta, care traduce acest adevar si il practica, il sustine, o comunitate care nu trasmite ideea de tribunal de judecata”

    Iertati-ma ca dau din nou acest citat, insa de aici se intelege ce am spus mai sus.

    ____________

    Multumesc, dar vedeti si contextul…

    Danut Jemna

  16. Draga Dănuţ,
    Ma bucur de tot ceea ce citesc. Este cel puţin interesant. O încercare de analiză a unor evenimente la care uni au fost mai mult sau mai puţin participanţi. Este notabil ceea ce se discută şi zic, mă bucur. Măcar se discută. Atâta putem face.

    Dacă nu am avea de-a face cu o comunitate spirituală, lunele lucruri ar fi imposibile pentru că nu am avea puncte de referinţă, poate doar alte vremuri în contexte asemănătoare. Ceea ce se dezbate, pentru că este şi face parte din Trupul lui Cristos, trebuie să fie şi un exerciţiu spiritual, nu doar mintal şi existenţial.

    Nu folosesc un limbaj de lemn, adică nu spun ceea ce spun din obişnuiţă fără să văd mult mai mult în spatele cuvintelor devenite in unele cercuri banale.

    Înaintaşi noştri au făcut în primul rând o lucrare spirituală când au ales să predice şi să răspândească Evanghelia în România. Cei ce s-au opus acestei lucrări în regimurile trecute au făcut şi ei o lucrare spirituală întreţinută de alte puteri spirituale decât cele pe care le experimentăm noi cei născuţi din nou.

    Conspirarea si deconspirarea a fost şi este o lucrare cu conotaţii spirituale pronunţate. De aici şi neclaritate, ceaţa, complexitatea situaţiei în care ne găsim. La conspirare s-au folosit forţe spirituale oculte, la deconspirarea acestor oamenii situaţia este similară. Forţele sunt tot spirituale, dar de data aceasta forţe spirituale din lumea lui Dumnezeu.

    Ori care ar fi strategia la care se ajunge pentru rezolvarea acestei crize nu trebuie să se minimalizeze aspectul spiritual.

    Când Scriptura ne introduce posibilitatea că printre noi există „anticrişti” lucrul acesta nu trebuie minimalizat. Oricum i-am numi astăzi, adevărul prezentat de Ap. Ioan rămâne valabil.
    „(1Ioan 2:18) Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.

    Anticristul este o copie fidelă a Slujitorului desăvârşit, iar ei anticrişti sunt imitaţii fidele a slujitorului lui Dumnezeu. Proba, testul nu stă în ceea ce realizează, în darurile pe care le au ci în cine sunt ei în sine. În esenţa lor. Sub ce autoritate-putere funcţionează/acţionează. Cine îi umple şi în ce se golesc?

    Nu ne mirăm că există atâta lipsă de unitate în deconspirare. Este normal, forţe oculte apără interese oculte. Lucrarea de deconspirare a minciuni în orice domeniu este în primul rând una spirituală. Să nu uităm acest lucru.

    Sunt adeptul deconspirări deşi ştiu că cele mai multe lucruri nu le vom afla niciodată. Vom afla ceea ce trebuie să aflăm, şi asta pentru că Dumnezeu vrea nu pentru că noi ne zbatem. Toate exemplele de pe paginile Bibliei, rămân la urma urmei doar exemple spre atenţionare şi învăţătură, ele au fost scrise simplu spre atenţionare şi învăţătură nu pentru o exegeză de dragul exegezei oricât de frumos ar fi acest exerciţiu textual şi intelectual.

    Poate o dată se va elabora formula acceptată, elegantă şi corectă a modului în care să se făcă deconspirarea. Cred că va fi prea târziu.

    De obicei teoriile apar când evenimentul care a forţat teoria să se nască este mort sau aproape mort. O teorie bună despre evenimente trecute nu mai poate fi relevantă în viitor, contextul, cadrul se schimba, intervin alte necunoscute şi trebuiesc elaborate alte teorii. De aceea cred că tot ceea ce citim/scriem/discutăm în cadrul acestui subiect este benefic doar ca exerciţiu de logică şi pledoarie, cât de relevant este ceea ce se scrie şi spune pentru viaţa cotidiană, rămâne de văzut.

    Datorită acestor discutţii sunt mai bogat din punct de vedere intelectual dar prea puţin din punct de vedere spiritual.

    Am fost cu toţii chemaţi de Mântuitorul să ne facă şi să devenim pescari de oamenii, iar un om care ani la rând nu prinde peşte, nu cred că este-se poate numi pescar.

    Despre peşte, numai de bine, despre pescarii doar adevărul „gol goluţ”. Interpretarea şi Judecata sunt la şi cu Dumnezeu.

    ______________

    Stimate Cornel,

    Si eu multumesc pentru interventie.
    Pai cred ca din tot ce am scris transpare ca avem de a face cu o problema spirituala. Este o problema care framanta biserica lui Dumnezeu, care are consecinte asupra vietii noastre.

    Eu nu operez cu distinctia asta intre spiritual si intelectual (o influenta nefasta a modernitatii care ne afecteaza in continuare). Pentru mine, daca sunt crestin, tot ceea ce fac este spiritual pentru ca este facut in coordonatele noii existente, a imparatiei lui Dumnezeu.
    Dialogul purtat de noi, indiferent de nivelul de conceptualizare, intra in aceasta sfera a spiritualului.

    Nu sunt de acord cu ideea ca aici facem doar un exercitiu de logica (intelectual), ci este exact ceea ce numiti a fi un exercitiu spiritual, chiar daca este nevoie si de logica si de conceptualizare (aici dam iarasi o mostenire negativa care se numeste anti-intelectualism). Nevoia aceasta de a conceptualiza (de a face teorie) este una legitima, uneori chiar fundamentala, indispensabila (sa ne amintim numai de perioada marilor erezii si de nevoia ca biserica sa exprime, sa formuleze in concepte adevarul pe care il detine).

    Chiar daca nu am pomenit nicaieri implicarea fortelor intunericului, admitem ca acestea se menifesta si ca avem de luptat cu astfel de realitati spirituale. Dar asta este axiomatic, implicit pentru viata crestina, nu cred ca trebuie sa mentionam asta la tot pasul.

    Sunteti de acord ca trebuie sa rezolvam problema trecutului, a colaborarii, dar nu considerati a fi util sa discutam si sa elaboram un cadru in care sa intelegem si sa realizam acest proces.
    Ce varianta aveti?

    Eu doresc sa va spun ca problema asta nu o avem doar noi romanii, doar noi evanghelicii. Noi ne miscam greu, e adevarat, dar exista comunitati crestine din alte tari (de exemplu, Polonia) in care s-a realizat acest dialog, fara sa fie prea tarziu si care sa fie si benefic pentru comunitate. Pentru grabirea procesului, putem sa invatam de la ce au facut altii…

    Danut Jemna

  17. Draga Danut, am reluat un text mai vechi despre identitatea evanghelicilor,
    il voi pune pe site-ul meu in urmatoarele zile.

    din pacate este prea lung ca sa il pun intr-o singura postare, dar aseara l-am mai ajustat putin si impartit in cam 4 postari dupa seara de la Iris unde l-am prezentat.

    Sper sa fie un bun capat de pod pentru continuarea dialogului.

    Precizez ca acest text in prima lui forma este scris inainte chiar de aparitia site-ului Agora, asa ca folosirea termenului Agora in text nu este nici o aluzie rautacioasa catre acest site.

    Imi pare rau ca trebuie sa precizez acest lucru, dar am impresia ca trebuie.

    In text vor fi continute si citeva reflectii la articolul tau.

    Multumesc de raspuns.

    mc

    ___________

    Draga Marius,

    Astept sa apara textele tale.
    Nu stiu in ce cadru ai dori continuarea dialogului.
    Pe Agora, eu as incheia dezbaterea asupra relatiei identitate – deconspirare (s-a discutat cate ceva, dar uneori neproductiv din pricina paradigmelor diferite de abordare – ma refer indeosebi la conceptele de comunitate si de mantuire in comunitate, dar nu numai). Problema identitatii ar putea fi discutata ca o tema separata, dar asta depinde de intreg grupul de moderatori de pe Agora.
    Nu stiu cum vezi tu…

    Danut Jemna

  18. […] Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna. […]

  19. Poate cînd ne întîlnim la o cafea, Danuţ, tu închei aici, iar blogul meu este sub embargou… din păcate.

    Poate cînd ne întîlnim faţă către faţă… nu mai ştiu unde am mai văzut un text despre identitatea evanghelicilor, cred că era scris tot de tine…

    Oricum textul meu este conceput cu mai mult timp înainte, ideea mi-a venit cînd am scris o parte dintr-u comentariu la predica de pe munte la care lucrez…

    Sper să nu ne mai inflamăm aşa de uşor pe baza unor preconcepţii pe care le avem unii despre alţii …

    Doamne ajută!

    _____________

    Draga Marius,

    Nu stiu la ce preconceptii te referi…
    Cat despre inflamare, cu atat mai putin…

    Sa dea Domnul ca toata energia asta investita in dialog sa dea rezultate…

    Doamne ajuta!

    Danut Jemna

  20. Aşa spun şi eu, Dănuţ… să dea Dumnezeu să ne … regăsim pe noi înşine şi faţă de ceilalţi …

  21. […] Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul? […]

  22. Si uite asa va pierdeti vremea alergind dupa naluci,s-au credeti voi ca veti face o fapta neprihanita daca tot
    toraiti despre subectul acesta ? Fiecare va da socoteala de binele s-au raul pe care la fi facut .
    Si apoi daca asta nu vine dinpartea celor vizati ,cu parere de rau si cu pocainta ………….e a lor apasare sufleteasca . Noi insa trebuie sa tinem sus Cuvintul Vietii , lucrind cu credinciosie stiind ca zilele deacum s-au scurtat. VINE ISUS toate prevestesc asa ceva .
    Cit este ziua lucrati lucrul Acelui care este lumina lumii.

  23. […] colaborării Dănuţ Jemna: Despre deconspirare – asupra exerciţiului dezbaterii Dănuţ Jemna: Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul? Cristi Zaharia: Pledoarie pentru lustraţie (partea I: Deconspirarea şi limitele ei) Cristi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: