Decojind papura

Daniel Fărcaş

Demersul deconspirărilor, care ocupă capul de afiş al intereselor opiniei publice din România ultimilor doi ani, inevitabil şi normal în sine, a produs fără îndoială o schimbare de percepţie a imaginii neoprotestanţilor. Dar, în acelaşi timp, o schimbare a percepţiei pe care o au evanghelicii despre ei înşişi. Din acest punct de vedere, interogaţia asupra identităţii evanghelicilor nu mi se pare deloc exagerată[1]. Spre exemplificare, menţionez două împrejurări care ţin de situaţia evanghelicilor aflaţi în faţa dosarelor (între)deschise. Mai întîi, fenomenul colaborării părea extrem de restrîns (şi unele nume de informatori/colaboratori din biserici, mai ales în cazul liderilor, erau cunoscute/intuite de către comunităţi încă din perioada regimului comunist); acum însă, imaginea fenomenului se conturează puţin diferit, cu situaţii neaşteptate (deşi asta nu ne determină să considerăm că vinovăţiile sînt comunitare), ceea modifică propria noastră percepţie asupra situaţiei reale a bisericilor sub regimul comunist. În al doilea rînd, modul în care ne raportăm la deconspirare, cu scandaluri publice repetate, fără niciun fel de reţinere şi spre deliciul (sau surprinderea) spectatorilor internautici neevanghelici, stă de mărturie pentru mutaţii care privesc chestiuni doctrinare şi etice – propria noastră înţelegere a bisericii şi a rolului ei, a disciplinei bisericeşti (deci eclesiologia); în paralel, sînt reevaluate implicit o serie de teze, pînă de curînd de necontestat şi în privinţa cărora evanghelicii se situau în acord deplin (de ex.: „Iartă-l pe cel care ţi-a greşit chiar dacă el nu îşi cere iertare!”; „A ierta înseamnă a uita”). Demersurile publice relative la deconspirare, de pe blogurile evanghelice, contestă valabilitatea acestor propoziţii, pînă de curînd necontestate. Nu îmi propun să clarific situaţia acestor teze (care mi se par importante), lăsînd acest lucru în sarcina bibliştilor[2] (deşi demersurile pastoral-eclesiale despre iertare – în contextul precis al dosarelor – lipsesc cu desăvîrşire).

Mă voi referi, în consecinţă, la modul în care este afectată percepţia noastră ca evanghelici de către noi înşine şi de către spectatorii noştri, în contextul dosariadei (aşadar la completitudinea imaginii pe care o avem despre propria noastră istorie sub regimul comunist) şi a mutaţiilor care au survenit recent în înţelegerea pe care par să o aibă din ce în ce mai mutl evanghelicii despre biserică.

 

Identitate şi adevăr

Rămîne într-adevăr problema identităţii, a propriei noastre percepţii de sine istorice, care n-ar fi corectă şi autentică fără asumarea deturnărilor regretabile. Delirul deconspirărilor înseamnă însă (aşa cum o demonstrează starea de fapt a blogurilor şi a [pseudo-]presei evanghelice) o parţializare a acestei identităţi. Nu ne serveşte la nimic o focalizare exclusivă asupra dosarelor de colaborator, fără un interes la fel de insistent asupra unor piese fundamentale pentru înţelegerea rezistenţei comuniste din sînul comunităţii evanghelice din România. Ştim încă prea puţine despre confruntările dintre credincioşii de rînd sau prelaţii neoprotestanţi şi Securitate. Şi, mai ales, acest aspect este trecut sub tăcere, ignorat, abandonat în zonele rezervate, cu superioritate doctorală, pentru discursurile triumfaliste, pentru dulcegării şi altele de acest fel. Or, imaginea care ne rămîne e complet trunchiată, iar chipul evanghelicului ni se înfăţişează nejustificat de monstruos, de diform. Nu cer cosmetizări inutile, nici farduri nelegitime (în fond, adevărul îşi pierde calitatea de adevăr atunci cînd nu este în pielea goală), însă în mod cert o seamă din cititorii asidui ai dezbaterilor internautice de pe blogurile evanghelice iau pentru prima dată contact cu credinţa şi cu discursul evanghelic. Faţă de ei, culpa focalizării negative asupra colaboraţioniştilor forţaţi (de circumstanţe, de frică) sau benevoli poate avea efecte greu de cuantificat. În calitatea ei de comunitate cu o forme culturale specifice şi distincte încă în perioada dictaturii comuniste, comunitatea evanghelică a fost, în mod evident, una dintre zonele de rezistenţă. Că este aşa, mărturiseşte atenţia colosală şi arsenalul diabolic pe care l-au dirijat structurile Securităţii împotriva cultelor neoprotestante; întreaga desfăşurare de forţă – „discret de flagrantă” – care asedia, în vremea aceea, activitatea cultelor neoprotestante, avea menirea să anihileze (oarecum hilar şi, simultan, neînţeles de tragic pentru liberalismul occidental, nu-i aşa?) libertatea de gîndire, de expresie, de credinţă a evanghelicilor. Victimele spirituale ale Securităţii („colaboratorii”)[3] sînt, şi ei, dovada prin ricoşeu a disidenţei neoprotestanţilor din perioada comunistă (insistenţa cu care Securitatea voia să recruteze credincioşi, în special lideri evanghelici, este semnul de netăgăduit al ostilităţii percepute – şi uneori imaginare – a acestor culte).

Aşadar, imaginea completă a evanghelicilor de sub opresiunea comunistă este trunchiată şi denaturată prin parţializare. Ne lipseşte, la ora actuală, o monografie solidă despre persecuţiile împotriva neoprotestanţilor. Singurul volum, cred, care abordează (în cîteva capitole) disidenţa evanghelică (alături de rezistenţa ortodoxă şi catolică) este Calvarul României creştine al cărturarului ortodox Sergiu Grossu, volum apărut în româneşte imediat după evenimentele din decembrie ’89, după ediţia franceză a aceleiaşi cărţi. Volumul se întemeia pe surse documentare din arhiva postului de Radio Europa Liberă, la care lucrase Grossu. Rămîn sursele neexploatate ale arhivelor CNSAS, pe care nu le-a deschis încă nimeni cu interesul pozitiv de a ilustra rezistenţa (ci doar eventual slăbiciunea) evanghelicilor. Se resimte nevoia unei cercetări (complementare) operate din interiorul acestor culte. În plus, nu au apărut, pînă în acest moment, documente despre recluziunea lui Richard Wurmbrand, emblemă a rezistenţei creştine evanghelice. În lipsa unei monografii Wurmbrand care se lasă aşteptată, unicele surse rămîn propriile mărturii ale pastorului luteran şi ale familiei acestuia, al căror scop este, fireşte, preponderent duhovnicesc şi pastoral. Faţa nevăzută a cazului Wurmbrand (şi mai ales modul în care era el perceput de autorităţile comuniste) se află în dosarul de urmărire informativă, încă nepublicat. Măsurile întreprinse împotriva lui Wurmbrand în perioada încarcerării, între prea lungile episoade de recluziune şi, apoi, după plecarea în străinătate nu-şi vor descoperi deplina imagine decît după recuperarea acestor documente. Absenţa acestor informaţii esenţiale pentru identitatea evanghelicilor din România nu poate fi suplinită de deconspirările internautice -, veritabile constrîngeri la libera asumare a pocăinţei.

Sînt convins că adevăratul chip al evanghelicilor din perioada comunistă nu ne va apărea veridic decît atunci cînd vom scoate la lumină (alături de dosarele de reţea!) măcar cîteva repere ale disidenţei comuniste. Aşa cum cred cu fermitate că acelaşi chip ar rămîne ciuntit fără deconspirare şi fără asumarea culpelor.

Mai adaug faptul că, în fond, culpele nu sînt – de cele mai multe ori – comunitare (sau ele sînt mai întîi individuale, înainte să devină culpele hoardei), aşa cum virtuţile nu-i pot fi atribuite comunităţii înainte să-i fie atribuite individului. Din acest motiv, socot că vinovăţia colaborării nu planează asupra comunităţilor evanghelice în ansamblu; – rezistenţa anti-comunistă (şi nu servilismul colaboraţionist!) rămîne totuşi accentul definitoriu al penticostalilor, al creştinilor după evanghelie şi al baptiştilor învăluiţi pentru o vreme de cortina Fiarei. Iar cei care lecturează blogurile sînt înşelaţi sistematic cînd li se livrează imaginea falsă a unei comunităţi evanghelice confiscate de Securitate.

 

De la Adunarea sfinţilor la adunătura internauţilor

Nu doar delirul deconspirărilor (şi al auto-deconspirărilor solicitate insistent) din ultimul an a condus la mutaţii în mentalitatea evanghelicilor (şi a percepţiei de sine pe care o au ei, deci a percepţiei propriei identităţi). O serie de uzanţe acum împămîntenite de a rezolva probleme rezervate pînă recent adunărilor generale ale bisericilor locale s-au aciuat comod în spaţiul public subîntins de virtual.

Dacă prin statutul de funcţionare al bisericilor evanghelice adunările generale se constituiau ca întruniri la care erau admişi exclusiv membrii bisericii, iar derularea ordinii de zi se făcea (se mai face încă) în spaţiul discret al părtăşiei frăţeşti, acum este natural ca problemele arzătoare ale comunităţilor locale să fie dezbătute (şi) în spaţiile deschise ale internetului. Nu sînt deloc refractar la noile mijloace de comunicare, însă forumurile de discuţii, yahoogroupurile, publicaţiile imprimate (încă prea puţine şi uneori naive) ni se înfăţişează ca un soi de alternativă la adunările generale. Cred că este vorba aici de o mutaţie îngrijorătoare în modul în care înţelegem biserica şi în care ne raportăm la ea. Aş fi crezut că o astfel de stare de fapt este produsul finit al unei autorităţi exersate excesiv de liderii (slujitorii?) bisericii, astfel încît spaţiul public ne-eclesial (în special cel electronic) ar putea fi zona defulării enoriaşilor de rînd; realitatea contrazice însă o astfel de ipoteză: apariţiile publice (uneori sporadice) ale unor lideri evanghelici mă conving că ar trebui să căutăm cauzele în altă parte.

În orice caz, clar este că diferendurile politice (sintagma „politică eclesială” este – în mod cert – un eufemism care cosmetizează angajarea în jocuri de culise), mutate în spaţiul public adesea (dar nu exclusiv) de liderii evanghelici înşişi, au schimbat situarea enoriaşului faţă de biserică. Acest fapt este esenţial şi pentru modul în care este înţeleasă problema deconspirării: bisericii îi este refuzat de facto statutul de spaţiu al pocăinţei celui căzut, ca loc în care cel compromis îşi găseşte reabilitarea, iertarea şi recuperarea spirituală. Certitudinea mîinilor întinse frăţeşte, a iertării depline, a uitării păcatului mărturisit în faţa victimelor nedreptăţite sau/şi în faţa bisericii lasă locul unei abordări uşor de apropiat de presa de scandal. Dorinţa recuperării fratelui apostat sau căzut din nebăgare de seamă este suprimată de prezentarea ostentativă şi superioară a culpelor. Un alt fel de a spune: „Doamne, eu nu sînt precum colaboratorul acesta!”. Pentru ca harababura să fie toală (iar „colaboratorul” contrariat pe deplin), mai asistăm uneori şi la împrejurări de acest fel: în paralel cu tolerarea tacită sau cu încurajarea deconspirărilor publice, unii dintre cei care au avut curajul auto-deconspirării sînt taxaţi pe motiv că… auto-deconspirarea trebuia să se facă în biserică, după învăţătura Scripturii, şi nu pe internet sau în presă. Hm… Dacă n-ar fi tragic, ar fi de-a dreptul hilar! Şi atunci, ce să mai înţeleagă bietul „colaboraţionist”? Că deconspirarea este binevenită în spaţiul public al internetului (girată fiind de o generoasă tăcere a formatorilor de opinie), dar nu şi auto-deconspirarea (sancţionată prompt), care ar trebui să se întîmple doar în biserică; şi, dacă auto-deconspirarea se va fi întîmplat într-o biserică fără blog sau transmisie live, auto-deconspiratul se vede în situaţia de a i se reproşa că nu îşi asumă public trecutul. S-au văzut deja cazuri…

Iată de ce socotesc că dezlănţuirea furibundă de pe bloguri, cu bune intenţii sau din mîrşavă politichie eclesială (diferenţa dintre cele două rămîne totuşi de esenţă, dar efectele concrete sînt comparabile), a creat un climat de nesiguranţă pentru cei care ar fi vrut să-şi rezolve trecutul umbrit. Aşadar, în loc să fie diminuată prin dragostea comunităţii eclesiale, frica auto-deconspirării este amplificată. Comunitatea evanghelică n-a oferit, pînă acum, un astfel de climat de siguranţă, pe care îl poate produce numai iubirea frăţească şi certitudinea că păcatele pot fi iertate pe deplin.

Două sînt, cred, motivele ratării deconspirării în spaţiul eclesial. Mai întîi, pînă în vara lui 2006 (anul deschiderii dosarelor), au existat la nivel naţional, din motive lesne de înţeles, opoziţii intransgresabile faţă de orice proiect de dezgropare a trecutului. Culpele trebuiau ascunse, lustraţia ar fi fost inoportună, iar această atitudine de complicitate naţională a condus la conspirarea tuturor dosarelor, inclusiv a celor ale angajaţilor cultelor timp de vreo şaisprezece ani. În consecinţă, în mediile evanghelice, interesul pentru dosare a rămas suficient de scăzut (ne referim aici exclusiv la atitudinea enoriaşilor, nu a liderilor eclesiali). Abia deconspirările operate de CNSAS şi lustrările parţiale subsecvente (operate în principal de anumite partide politice, cum este cazul PNL, dar nenormate legislativ astfel încît să aibă o aplicabilitate instituţională precisă şi clară) au suscitat un interes deosebit pentru dosarele liderilor bisericeşti în comunităţile evanghelice. Iar aici îşi face loc al doilea motiv al ratări deconspirării, care este tocmai mutarea discuţiei din zona securiza(n)tă a bisericii în zonele expuse ale presei. Or, presa de orice fel (includ aici şi blogurile) nu are ungerea harică să consilieze, să ridice, să recupereze. Presa poate prezenta fapte, interpreta (veridic sau nu) gesturi şi documente, forma atitudini, crea curente de opinie.

Este inutil să mai adăugăm că nici presa, nici bloggerii (fie ei pastori în biserici sau lucrători laici) nu pot oferi nici dispense, nici indulgenţe şi nici (mai ales!) iertarea şi reabilitarea. Dacă iniţiativa deconspirării evanghelicilor care au colaborat cu Securitatea ar fi fost rezultatul unui demers eclesial, situaţia ar fi putut sta atlfel. Nu ştiu să fi existat, cel puţin în cazul cultului baptist, vreo iniţiativă pentru crearea unui astfel de climat eclesial al recunoaşterii, al mărturisirii, al iertării şi al reconcilierii. Şi eventual o comisie la nivel de cult. Nici nu ştiu să fi existat studii biblice care să încerce să degajeze o teologie a mărturisirii colaboratorilor şi, simultan, a iertării. De la declanşarea dosariadei în 2006, a existat doar acordul (de salutat, în principiu, al) unor voci oficiale ca dosarele să fie deschise, dar cadrul teoretic, teologic şi spiritual necesar nu a fost oferit. Altfel spus, biserica, în calitatea ei de biserică, nu a fost pregătită pentru acest proces. Această împrejurare, în conjuncţie cu deconspirarea realizată de facto la care asistăm, conduce la rezultate regretabile. Nu spun că deconspirarea (auto-deconspirarea) este inutilă, ci doar faptul că ea ar (fi) trebui(t) pregătită cum se cuvine, ceea ce nu s-a întîmplat.

 

La ce bun instituţiile?

Faptul că ne lipseşte o instanţă de jurisdicţie eclesială este, de asemenea, un ingredient important al stării de fapt adesea conflictuale din spaţiul evanghelic. Nu iubesc instituţiile şi nu cred în instituţionalizarea harului; iar bisericile mor adesea atunci cînd devin instituţii publice sau private. Totuşi, nevoia unei abordări ordonate a dosarelor (şi a altor litigii eclesiale) este necesară şi posibilă, cu condiţia ca vocaţia bisericii să fie păstrată intactă într-o astfel de abordare. Demersurile rapsodice (uneori hilare, alteori tragice) ar putea fi evitate. Iată de ce cred că deschiderea dosarelor ar trebui să fie operată de o comisie echilibrată, neutră şi transparentă. Nu există în acest moment nicio instituţie confesională obiectivă (adică independentă şi nesubordonată ierarhic altor instituţii cultice) care să instrumenteze o seamă dintre suspiciunile sau acuzaţiile formulate împotriva prelaţilor evanghelici. Probabil din acest motiv au apărut – în spaţiul public, în ultimul an – diverse acuzaţii (imaginare sau reale) de plagiat, sperjur etc. la adresa unor lideri evaghelici, anume tocmai pentru că spaţiul eclesial nu a oferit garanţia unei minimale obiectivităţi; dar nici instituţii solide care să administreze situaţiile litigioase. O comisie de arbitraj care să nu-i cuprindă pe cei care ocupă poziţiile de slujire (putere?) la nivel local (comunitate) sau central (Uniune) în cadrul cultului baptist, de pildă, ar putea – sperăm – administra mai pertinent şi fără suspiciuni situaţiile litigioase. Situaţia dosarelor ar putea fi analizată de o astfel de comisie. Cu condiţia fundamentală ca aceasta să ofere garanţia obiectivităţii.

Dacă aşa ceva este posibil rămîne de văzut. Instituţionalizarea deconspirării ar putea cere conturarea cadrului teologic încă absent al deconspirării. Ar putea oferi ocazia restabilirii spaţiului eclesial, acum discreditat de mutarea dezbaterilor litigioase în spaţiul public. Ar putea oferi şansa reconcilierii. Ar putea asuma oficial trecutul deopotrivă eroic şi (uneori) compromis al evanghelicilor, într-o conştiinţă nouă şi echilibrată asupra identităţii noastre. Aşa cum am spus, o astfel de întreprindere necesită totodată precauţii faţă de riscurile generale ale oricărei instituţionalizări (în primul rînd, riscul unui subiectivism partinic şi politicianist[4], în cazul în care compoziţia unei asemenea comisii care să instrumenteze organizat dosarele nu este echilibrată). Problema fundamentală rămîne modul de stabilire a compoziţiei unei asemenea comisii. Dacă aceste riscuri sînt depăşite, cîştigurile ar fi remarcabile: abordarea organizată şi sistematică a dosarelor, care ar putea rezulta într-o evaluare finală a situaţiei, la nivel de cult, a colaborării clericilor şi membrilor bisericilor evanghelice cu Securitatea; ar putea avea autoritatea morală să solicite direct poziţia celor incriminaţi şi deci asumarea directă a culpelor; ar evita abordarea rapsodică a dosarelor. În plus, dacă un asemenea demers ar avea succes, ar constitui un model pentru o comisie de arbitraj pentru rezolvarea situaţiilor litigioase sau a acuzaţiilor formulate la adresa prelaţilor (şi care nu pot fi rezolvate la nivel de biserică locală, în special din pricina suspiciunilor de subiectivism şi manipulare).

 

Trestia gînditoare şi nodul din papură

Deschiderea dosarelor nu este doar un fenomen inevitabil, ci şi unul care trebuie salutat. Istoria temeinică (temeinică, nu completă!) a evanghelicilor de orice denominaţie ar fi trunchiată şi mincinoasă fără asumarea greşelilor, fără îmbunarea sîngelui lui Abel, fără ispăşire şi fără reconciliere. Dar şi, în acelaşi timp (şi mai ales), fără lecţiile trecutului învăţate temeinic. Da, în acest moment al istoriei noastre de evanghelici, identitatea noastră trebuie să includă asumarea trecutului (repet: uneori eroic, alteori compromis şi compromiţător) al comunităţilor noastre din perioada comunistă.

Însă istoria nu se face cu aere doctorale şi nici măcar cu dojeni pastorale, ci cu umilinţa celui care ştie că istoria ca disciplină este un demers parţial (nu există istorie completă de această parte a Cerului). Pe lîngă umilinţa ştiinţifică, umilinţa credinciosului („Dacă crede cineva că stă în picioare să ia seama să nu cadă!”) ar trebui să ne amintească faptul că judecăţile ultime nu ţin de fişa postului de muritor („profesie” pe care o îmbrăţişăm toţi). Nu pot să nu îmi amintesc, cu această ocazie, despre o altă situaţie din cealaltă mare dictatură a secolului al XX-lea. Şi anume cum, datorită fratelui său mai celebru, Hermann Göring (care deţinea locul doi după Hitler în Cel de-al Treilea Reich), omul de afaceri Albert Göring – care a urmat o altă cale decît Hermann, ca apărător al evreilor în Germania nazistă (uneori folosindu-se de numele pe care îl împărţea cu propriul lui frate) – a fost arestat în repetate rînduri după capitularea Germaniei, din pricina suspiciunii pe care o trezea rezonanţa numelui său. Să mai adaug un alt exemplu din aceeaşi perioadă? Schindler, mai celebru datoriltă filmului lui Spielberg, care – deşi declarat de evrei „drept al neamurilor” – a fost membru al Partidului Naţional Socialist! Astfel de împrejurări constituie pentru noi o lecţie împotriva abordărilor etice de tip maniheist; ele nu sînt deloc invitaţii la compromis (sau la justificări), ci mai degrabă la „bun simţ” cartezian ori la luciditate atunci cînd ne rătăcim retroactiv, post festum (ce rezonanţă ironică!), prin dosarele istoriei (recente sau mai vechi). Istoria deconspirărilor recente din spaţiul evanghelic ne-a oferit lecţii triste de lipsă a bunul şimţ, atunci cînd unul dintre liderii spirituali baptişti şi-a mărturisit colaborarea dintr-o perioadă în care nu era nici creştin, nici baptist, nici pastor. Reacţiile unei părţi a intelighenţiei evanghelice (cea de la care te-ai fi aşteptat cel mai mult la bun simţ şi la cea mai mare luciditate) au fost jalnice. Virtuţile se uită rapid, slujirea pentru comunitate de asemenea, anchetele şi confruntarea deschisă – în numele şi folosul comunităţii evanghelice – au dispărut, toate, într-o clipă; rămîne doar cel care şi-a asumat culpa, singur, în faţa oprobriului celor pe care i-a slujit, sancţionat acum pe deasupra (ca un soi de bonificaţie absurdă) pentru tupeul de a se fi auto-deconspirat, pasămite, în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, în modul nepotrivit. Iată doar un exemplu al judecăţilor parţiale şi maniheiste care au caracterizat spaţiul public al deconspirărilor în ultima vreme.

Riscul major al oricărui demers istoric referitor la o perioadă socio-politică delicată (şi încă prea caldă) – risc care trebuie cu certitudine asumat (!) (dar cu înţelepciune) – este acela de a înşela, de a crea iluzii, de a falsifica, de a oferi contrafaceri. Alături de datoria asumării integrale a trecutului prin deschiderea dosarelor, ne rămîne – în calitate de comunitate şi în calitate de credincioşi individuali – sarcina de a ne angaja într-un asemenea demers cu o înţelepciune care vine de Sus. Dar şi cu minimalul exerciţiu de contextualizare empatică şi imaginară, care ne face printr-o privire retrospectivă şi o reflecţie ipotetică conştinenţi că în faţa presiunilor colaborării ne-am fi putut afla oricare dintre noi. Şi, mai mult, că gradul de vinovăţie nu se stabileşte amorf, printr-un contract colectiv de culpă; vinovăţia comportă grade şi nuanţe importante, care nu pot fi ignorate fără a ne face noi înşine, judecătorii ad hoc, vinovaţi de necinste. Nu e la fel de vinovat cel care a consimţit să colaboreze după ani grei de încarcerare ca cel care, din (lipsă de) principiu, şi-a ales calea cea mai scurtă şi mai comodă de a supravieţui sub opresiunea comunistă.

Cît despre descoperirea păcatului, e drept, se poate face uneori şi fără ungerea Duhului de descoperire. Numai că o asemenea descoperire a culpelor colaborării poate duce la deturnări grave ale actului de deconspirare. În fond, Duhul Sfînt nu face politică eclesială! Şi… Duhul Sfînt nu pocăieşte cu forţa! Dacă ne dispensăm de Duhul care descoperă păcatul, dar iartă şi transfigurează în acelaşi timp (dacă Îl abandonăm, dimpreună cu spaţiul eclesial şi cu comunitatea unsă de prezenţa Sa), ar trebui să asumăm cel puţin un simţ comun cartezian. Raţiunea carteziană nu compensează absenţa regretabilă a harului, nu iartă şi nici nu transfigurează, dar depăşeşte uneori limitările noastre de judecători pripiţi şi viscerali ori fragilitatea de trestie a propriei noastre situări subiective faţă de problemele fundamentale. Fără har şi fără bun simţ[5], riscul de a decoji papura pînă la noduri imaginare este singura opţiune care ne mai rămîne.

 

 


 

[1] Demersul lui Dănuţ Jemna (Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul?) este perfect justificat, în ciuda scepticismului unora dintre cititorii domniei sale.

[2] Rămîne deci o serie de întrebări pe care pastorii ar trebui să le elucideze pentru enoriaşi, ca de pildă: „Ce înseamnă iertarea greşiţilor noştri (în contextul dosariadei)?”; „În ce măsură a ierta îl angajează pe a uita?”.

[3] Există nu doar victime fizice ale Securităţii (cei ucişi cu trupul), ci şi victime spirituale sau morale.

[4] Soluţia găsită de BOR nu constituie, aici, un model credibil. Menirea unei asemenea comisii nu este (re)conspirarea!

[5] Despre (un fel de) bun simţ vorbeşte Scriptura cînd spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca porumbeii”.

Reclame

29 răspunsuri

  1. Daniel,
    Se pare ca teme care framanta intreaga societate romaneasca erodeaza si spatiul bisericesc, fara nicio exceptie.
    Biserica (neoprotestanta, pentru ca la ecest spatiu faci referire) pare a nu oferi un model in acest sens. Din toate cele scrise si auzite, nu e altceva decat lupta pentru putere, razbunare.
    Pe acest fundal se vorbeste despre identitate!!! Cu ce se deosebeste, deci, biserica de societatea civila, cel putin sub acest aspect? In afara limbajului religios si invocari spirituale, mai poate Biserica neoprotestanta oferi ceva?
    Cred ca tocmai acum isi dovedeste identitatea!

    ______________

    Prometheus,
    Una dintre problemele pe care le-am pus în discuţie este într-adevăr aceea a identităţii evanghelicilor. Problema este sensibilă, pentru că identitatea neoprotestanţilor nu trebuie căutată în anumite rivalităţi, din păcate existente. Majoritatea credincioşilor de rind NU participă la aceste rivalităţi; nici nu-i caracterizează spiritul revanşard pe majoritatea celor care se închină în felul neoprotestant (aşa cum cazurile neoprotestanţilor care au colaborat cu Securitatea nu sînt definitorii pentru situaţia generală a neoprotestanţilor din perioada comunistă). Acest detaliu este ESENTIAL şi tocmai ăsta este unul dintre lucrurile care trebuie înţelese din textul meu.
    Există nenumăraţi penticostali, baptişti, creştini după evanghelie care îşi trăiesc viaţa după învăţătura Sfintelor Scripturi. Există pastori, sufficient de mulţi (!), care nu intră în jocuri de culise, ci îşi păstoresc enoriaşii cu credincioşie. Din păcate, imaginea lor nu este atît de vizibilă, fie pentru că activitatea lor nu se desfăşoară şi în virtual, fie – mai ales – pentru că ştirile negative circulă mai rapid şi sînt mai interesante. Dar pentru că ei există, răspunsul meu este fără echivoc: „Da, bisericile neoprotestante mai pot oferi încă multe!”.
    Mai pot oferi un model de moralitate (la diverse niveluri), pe care – statistic vorbind – majoritatea neoprotestanţilor îl practică cu stricteţe. Mai pot oferi un nivel de închinare mai compatibil cu inima omului modern, pe înţelesul lui. Mai pot oferi un model de implicare socială, care nu e delegat unor instituţii, ci asumat în general în mod personal de mulţi dintre neoprotestanţi. Mai pot oferi acelaşi vechi interes şi mereu proaspăt pentru lectura Scripturilor şi aceeaşi pasiune pentru transformarea inimilor oamenilor.
    Trebuie să fiu de acord cu tine că, din ceea ce se vede pe bloguri, nu rezultă întotdeauna asta. Dar, reţine, esenţa evanghelicilor NU o vei găsi pe bloguri. În ce mă priveşte, am sancţionat cîteva situaţii atipice, acum controversate. Ele nu dau culoarea ultimă a comunităţilor neoprotestante locale.
    Daniel F.

  2. […] La patratosu Un loc pentru chestii drepte intr-o lume curba « Massada Excelent articolul… March 3, 2008 lui Daniel Fărcaş de pe Agora Christi. […]

  3. […] nou articol, o noua abordare? Daniel Farcas revine pe Agora Christi cu un articol care se vrea (sau nu?) cireasa potrivita de pe taraboiul desconspirarilor – fortate de imprejurari […]

  4. Excelent Daniel! Singura-mi nedumerire este de ce astfel de articole, atat de necesare, sunt scrie tot de generatia tanara? Vreun patriarh (in sensul frumos al cuvantului) care sa ne lumineze nu iese la rampa? Vreunul care sa fi trait muuult pe vremea comunista si care sa fie luciiiiid si acum in vremurile noastre si care sa fie podul necesar, nu exista oare in cultul nostru?

    Daca nu exista, e de plans. Ca exista tineret intelept, e bine. Dar vorba lui Andrei „ce sunt acestia la atatia?”

    ______________

    Există, Alterema, dar nu ştiu să butoneze internetul 🙂 . Zic şi eu. Da, sînt oameni mai cu experienţă care ne pot învăţa despre opresiunea comunistă şi despre ce ar trebui să facem cu dosarele. Sau poate că unii dintre cei mai vîrstnici sînt atît de înţelepţi încît sînt foarte ataşaţi de problemele concrete ale comunităţilor locale.
    Pe de altă parte, cred că una dintre problemele noastre actuale este faptul că ne constăm „patriarhii”. Şi atunci?
    Daniel F.

  5. Mai da lung e postu asta. Nul citeste nimeni pana la capat.

    ________

    Grafia corectă este „nu-l citeşte”. Aşa cum ai scris dumneata, adică „nul citeşte”, înseamnă că „cifra zero citeşte”.

  6. Excelent articolul, excelent!!! Felicitari!
    Este posibil ca vizibilitatea mea, aparitiile noastre mult prea dese ‘pe sticla’ sa ne fi obturat capacitatea obiectiva de analiza (de cumva am avut-o!). Vezi imprecatiile „post-noi=e”!
    De asemenea interesant faptul, prea uman, desigur, ca invitatiile ‘auto…’, si la deconspirare, nu se constituie aproape niciodata in analize pertinente ale ‘sinelui’. Uneori ne mai apropiem si de imaginile noastre, insa cu multa precautie, ca sa nu ne jignim!, cu infinita ingaduinta si sensibilitate. Ne place sa ne jucam, elineste si nanaseste, cu vocabularul nostru generos, mladios cind este vorba de noi insine, aspru, stejareste, cind vine vorba de ‘gresitii din preajma noastra’…Uitam prea adesea concluzia pildei samariteanului milostiv, potrivit careia importanta nu este chestiunea aproapelui nostru, adica cine ar putea fi acesta?, ci esentiala este necesitatea de a deveni noi insine aproapele cuiva.
    Intrebare: Un gind ma asalteaza mai mereu, nu-mi ofera pace, ma chinuie, lasindu-ma fara respiratie, imi bate in timpane cu insistenta, si anume … „oare comunitatile evanghelice s-au devitalizat datorita ‘lipsei marturisirii’, ori asistam la imaginarea unor artificii conflictuale (conflicte artificiale) lipsite de motivatie serioasa? Chiar se doreste o decantare a raului din sufletele noastre chinuite de micimi existential-spirituale?”
    Apropos, masina mea cea noua, in sapte trepte paterictehnice, a ramas fara schimbator de viteze, pe care l-am smuls (d)intr-un exces ‘gutural’. Unul dintre aceia, coroborator din frageda pruncie, mi-a taiat calea…

    __________

    Dragă Ghiţă, comunităţile evanghelice au, după cîte socot eu, destule provocări, altele decît problema deconspirării. Pe cea din urmă nu o consider marginală, dar sînt oameni care nu trăiesc nici pe bloguri, nici în articole despre deconspirare, nici în trecut. Comunităţile evanghelice, nădăjduiesc eu, sînt încă vii şi au dinamica lor. Numără membri noi, care nu cunosc de la faţa locului situaţia bisericii sub guvernarea comunistă.
    Provocările cele mai stringente ale evanghelicilor ţin de manifestarea credinţei noastre în vremea materialismului postmodern; şi în vremea unei Europe hedoniste şi secularizate; mărturisirea şi evanghelizarea; implicarea socială.
    Cît despre devitalizare, cred că – în general, în acest moment al istoriei noastre – cei mai mari duşmani ai noştri sîntem noi înşine. În vremea vizată de dosariadă, cel mai mare duşman era reperabil în exterior, oarecum uşor de identificat. Acum lucrurile s-au schimbat.
    Să nu e pierdem însă nădejdea.

  7. dadatroll…ti-ai gasit nashicul…tulvai, doamne, doamne…no amu sa nu canti ” nu nima nu ma vrea..”…. 😛
    despre articol…interesant si o minunata tema de casa pt noi toti, felicitari si mult succes in continuare!
    Doamne Ajuta!
    SIBILLA

    _________

    Să fim conştiincioşi şi să ne facem temele 🙂 .

  8. […] Deznodând papura decojită de Daniel Daniel, m-ai uns pe inimă cu articolul ăsta. […]

  9. […] agorachristi.wordpress.com Alte articole despre deconspirare – subiectul lunii februarie al grupului Agora Christi: […]

  10. Desi lung…am avut rabdarea sa citesc acest articol si mi-a placut. Felicitari. Am nevoie totusi de cateva clarificari. Mentionez doar una. Tu spui:

    „Situaţia dosarelor ar putea fi analizată de o astfel de comisie. Cu condiţia fundamentală ca aceasta să ofere garanţia obiectivităţii.”

    Conditia este ca aceasta comisie (?) sa ofere garantia obiectivitatii? Cum este posibil ca o comisie sa ofere aceasta garantie? Eu nu cred ca asa ceva este posibil. Este?

    ___________

    Dragă Evedyahu, întrebarea ta e pertinentă. În loc să îţi răspund direct, te invit la un exerciţiu de imaginaţie. Cît de obiectiv ar fi CNSAS-ul, dacă ar fi compus din gen. Pleşiţă, Ristea Priboi, col. Ilie Merce etc. Mai adaugă C.V. Tudor. Sigur, e un scenariu de film SF (deşi nu imposibil de realizat). Legiuitorul şi-a luat însă precauţii ca să evite astfel de situaţii. Din fericire, structura Colegiului CNSAS arată altfel. Şi, e drept, chiar şi aşa, se formulează dubii legate de obiectivitatea evaluărilor instituţiei. Altfel spus, spiritul partinic şi lipsa de obiectivitate pot fi întîmpinate, izolate şi sancţionate dacă instituţiile funcţionează corect, dacă există un temei pentru o funcţionare corectă a acestora.
    Pe de altă parte, dacă sugestia ta este că nu există obiectivitate absolută, sînt de acord cu tine. În fond, verdictele ultime tot Cel de Sus le dă.

  11. […] Fărcaş: Decojind papura Daniel Fărcaş: “Demersul deconspirărilor, care ocupă capul de afiş al intereselor opiniei publice din […]

  12. […] Acest articol face parte dintr-un document `Decojind Papura`, publicat de Daniel Farcas pe blogul Agora Cristi […]

  13. Desi foarte ocupat … am avut nerabdarea de a citi atent articolul …
    Apreciez echilibrul de care dai dovada incercind sa arati, printre altele, ca mai curind ar trebui sa treaca evanghelicii (cu adevarat) dinspre bancile bisericilor spre spatiul virtual. Nu consider insa acest proces ca fiind unicul necesar (si nici macar ca o necesitate pentru corectie de imagine virtuala), intrucit exista demersuri care ar trebui sa treaca si dinspre virtual spre bancile bisericilor. Si vreau sa cred ca exista deja acest proces si ca este unul facut cu mult discernamint si .. obiectivitate (deconspirarea nu avea cum sa treaca dinspre virtual spre bancile bisericilor in felul in care s-a desfasurat in spatiul virtual, tocmai din lipsa cel putin a discernamintului si obiectivitatii fata de spatiul bisericesc real).

    Te rog insa sa remarci ca un demers pozitiv spre virtual al evanghelicilor exista, ba chiar de ceva vreme, chiar daca (pare) estompat acum de mica tornada a deconspirarilor, cu tam-tam-ul si incrincenarea cu care s-a discutat pina acum, abatute nefast, dar previzibil si asupra Agorei. Sigur ca nu este un demers uniform, ci mai degraba initiative individuale sau limitat colective, dar care dau insumat un aspect pozitiv al evanghelicilor demn de luat in seama …
    Daca exista un mare minus, acesta este in primul rind absenta institutionala a evanghelicilor din spatiul virtual, tolerata de mult prea multa vreme. Cu o puternica prezenta virtuala institutionala, (transparenta si obiectiva 😀 ), probabil ca tornada initiativelor individuale in sensul deconspirarilor ar fi avut o alta culoare.
    Altminteri, pentru mine si demersul virtual AgoraChristi de pina acum este unul pozitiv si demn de luat in seama …
    Alte comentarii critice insa pe e-mailul privat.
    In concluzie, iti multumesc tie pentru munca investita in acest articol, si celorlalti colaboratori si membri ai agorei pentru demersul excelent al lunii februarie.

    _________

    Apreciez că ţi-ai făcut timp să ne scrii, chiar dacă timpul e mai scurt acolo departe, de unde ne scrii. Da, ai dreptate. Sînt siteuri pe care le citim cu folos şi care sînt o bună mărturie. Inclusiv bloguri!!! Ar fi greşit să sancţionăm indistinct toate blogurile evanghelice. Am găsit adesea lucruri interesante în textele bloggerilor noştri.
    Cît despre slaba reprezentare instituţională în virtual a evanghelicilor, trebuie să ştii că şi eu aştept cu nerăbdare siteul oficial al Cultului Baptist (şi nu numai). Ar fi foarte util, am avea informaţii prompte despre activitatea cultului. Asta înseamnă însă o provocare sau, dacă vrei, o expunere directă în spaţiul public: resposabilitatea informaţiei furnizate (ştirile); nevoia unui birou de presă (oare există purtător de cuvînt şi birou de presă la Uniunea Baptistă? Dacă cineva ştie, să ne spună şi nouă).
    Oricum, demersul în virtual ar trebui să ne apropie şi să ne facă mai solidari. Sper că impresia mea de pînă acum, aceea că mijloacele de comunicare moderne şi rapide mai mult ne despart decît ne apropie, să fie infirmată.
    Aştept şi comentariile critice pe care le promiţi pentru e-mail. Desigur, demersurile noastre sînt perfectibile.

  14. bravo,daniele! ai adus Agora pe locul 1! se putea si cu hic sunt leones, nu crezi?sau urmeaza? deci, raman la sfatul meu, stii tu care! 😉

    __________

    Ciprian, mulţumesc pentru gînduri. Agora Christi a avut zile mult mai bune (dacă evaluăm strict statistic lucrurile). Dar poate că nu asta e esenţa.

  15. Daniele,

    Am gasit comisia cea mai aproape de a asigura garantia obiectivitatii (the dream team): 🙂

    Pitt Popovivi
    Niculescu
    V. Talos
    Nelu Brisc (Portland)
    Filip Dinca (NY)
    Cocartau
    D Manastireanu
    M Cruceru

    Ramne sa-i convingeti voi sa inceapa lucrul, si sa obtina ungerea asociatiei 🙂 🙂 🙂

    Mission Impossible? 🙂

    ___________

    Evedyahu, eşti pus pe fapte mari 🙂 . Oricum, cred că selecţia ar trebui să se facă pe baza unei metodologii, care să aibă drept criteriul fundamental principiul obiectivităţii maxime previzibile.
    Cît despre faptul de a-i convinge pe cei îndrituiţi să ia decizii, nu ştiu dacă ţine de noi. Ce ţinea de noi, adică pledoaria pentru o dosariadă ordonată şi curată (fără intruziuni de alt fel), am făcut. Cert este că dosarele sînt aşteptate şi că ele trebuie deschise.

  16. Cred ca ideea de comisie e realizabila (Dumnezeu mai are oameni). Cred insa ca trebuie sa fie mai neutri (Cruceru e prea implicat deja in decnspirare). Nu stiu daca Manastireanu sau Dinca si-au reluat relatiile cu baptistii romani.
    Mai sunt nume despre care n-am auzit sa fi colaborat precum David Nicola sau B. Faragau. Cred ca si laici ar trebui in comisie: Cristi Tepes (TVR), parlamentarul baptist Dr. Vali Bosneac (o persoana discreta), Daniel Branzei, pastori tineri (care sa nu fi avut experienta comunista) respectati… alaturi de cei mentionati de Cristi Rata.

    ___________

    Iată, se poate discuta şi foarte practic (dacă tot sîntem acuzaţi că facem prea multă teorie). Apreciez intervenţia dumneavoastră, frate Doru Radu, ca şi a lui Evedyahu, tocmai pentru că formulaţi soluţii, fie ele şi ipotetice (ipotetice întrucît nu ţine de noi să le punem în act), care pot fi judecate raţional şi care ne apropie de o normalitate „de fapt” pe care ne-o dorim, nu doar de o normalitate teoretică.
    Altfel spus, dumneavoastră ne convingeţi că nu e fantezist să nădăjduim într-o comisie compusă din oameni credibili, care nu fac parte din structurile locale sau centrale de conducere ale cultului şi care au rectitudinea necesară pentru a opera un asemenea demers precum deschiderea dosarelor.

  17. Dragă Doru Radu,

    În ce mă priveşte, nu mi-am rupt niciodată relaţiile cu baptiştii români. Nici nu se poate. Nu cred însă că cineva m-ar dori în mod serios într-o asemenea comisie. De ce? Te las să ghiceşti singur. De asemenea, din câte ştiu, Filip Dincă colaborează cu Universitatea Emanuel din Oradea.

    Oricum, pentru a fi eficientă, o asemenea iniţiativă ar trebui să vină de la structurile oficiale ale cultului. Din câte ştiu, există preocupări pentru a face ceva în această direcţie. Dacă se vor materializa sau nu, asta este o altă poveste.

    Dănuţ

  18. Danut:
    Multumesc pt informatie cu privire la F. Dinca. N-am stiut asta. Trebuie implicarea oficialilor dar trebuie sa existe o anumita independenta, altfel rezultatul se va „cunoaste” inainte de a incepe. Independenta si obiectivitatea nu sunt gaselnite. Chiar si „pacattosii’ au dreptul la o judecata dreapta. In ce te priveste pe tine, ma cam surprinde atitudinea ta fata de deconspirare (deh, am si eu limite) dar nu vreau sa incalc din nou limitele „agorei”.

  19. […] Farcas (doctor in filosofie al universitatilor Sorbonna si Cluj) in articolul sau Decojind papura ofera o alternativa mintilor incordate ale acestei perioade. […]

  20. Pentru ca a vorbit Danut Manastireanu, incape si un Daniel (dar nu baiatul, ci prietenul sau, Branzai).

    Sunt pentru sansa pocaintei nefortate, dar nu stiu daca vom avea acces la lucrurile ascunse. Un motto al meu ar fi:
    ” De aceea, sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric, si va descoperi gandurile inimilor. Atunci, fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu.” ( 1 Cor. 4:5).
    Sunt si pentru o pocainta publicata comunitar a tuturor baptistilor pentru slabiciunile noastre in relatiile cu forta represiva a Securitatii. Spun pocainta comunitara pentru ca nu cred ca este echitabil sa judecam preferential un pastor neglijandu-i pe cei sase, sapte din comitet care erau informatorii pusi sa-l urmareasca … ca sa nu mai vorbesc despre informatorii din multimea membrilor adunarii ….
    Sugerez Uniunii sa faca un document de „mea culpa” inaintea lui Dumnezeu si a istoriei. Ar fi ceva bun pentru marturia noastra in Romania.
    Sunt si pentru publicarea aspectelor pozitive, gen „Amintiri cu sfinti” pe care le-am tiparit. La urma urmei, am supravietuit pentru ca nu ne-au biruit si am purtat Evanghelia sub puterea Duhului prin oameni care nu s-au dat inapoi de la suferinta.
    Iertati-ma ca ma bag si eu, evreul romanizat emigrat la capatul lumii (Los Angeles).

    __________

    Dragă frate Daniel, nu v-aţi băgat forţat, cum spuneţi. Sînteţi binevenit printre noi. Vă mulţumim pentru gînduri.

  21. Doru Radu are dreptate in ceea ce spune. Lista mea era doar un imaginar „dream team.” David Nicola cred si eu ca ar fi f bun. Si la fel e valabil si pt Beni F. Poate nu ar fi rau sa fie adaugat si George Hanckock-Stefan din Filadelfia.

    Oricum, eu doar visam cu ochii deschisi. 🙂

    Ai dreptate Daniele cu privire la metodologie – whatever the rest of your sentence means 🙂
    E interesant totusi (si cred ca si folositor) ca a inceput sa se contureze o comisie…

    _________

    Da, Cristi, există – pare-se – suficiente argumente concrete că o astfel de comisie de analiză este credibilă (argumentele astea voi le-aţi oferit).
    Metodologia? Criteriile de selecţie. Eu am propus cîteva şi cred că ce am spus e de bun simţ. Se mai pot adăuga şi altele. Mai propuneţi voi 🙂 .
    Să sperăm că cei care sînt îndrituiţi citesc propunerile voastre (în paranteză fie spus, Agora Christi nu are fir roşu direct cu nu-ştiu-cine, cum cred unii, aşa că sperăm să ajungă sub ochii lor propunerile voastre).

  22. P.S. Cred ca trebuie sa-i multumiti lui Patratosu ca a-ti ajuns „number 1.” Desi „nu asta este esenta.” 🙂

  23. Domnule Doru Radu,
    Ati putea sa-mi explicati in ce credeti ca consta atitudinea mea cu privire la deconspirare, de vreme ce eu nu m-am pronuntat inca cu privire la acest subiect pe Agora. Dar chiar daca va referiti la interventiile mele pe Persona sau pe alte bloguri, v-as fi indatorat daca mi-ati explica ce ati inteles a fi atitudinea ma, ca sa va pot spune daca este o perceptie corecta sau falsa. Multumesc.
    Danut

  24. Danut M.:
    trebuie sa fie tare grav daca ati devenit protocolar… Da, m-am referit la cele scrise pe blogul dvs. Dumezeu mi-e martor ca m-a surprins placut ca sunteti una dintre cei urmariti de Securitate si sunteti mai ingaduitor decit noi care n-am suferit! M-a surprins pt ca de-obicei nu sunteti timid si nici zgircit cu epitetele/metaforele cind polemizati. ..Radu Gh. spunea bine ca cei biruitori au dreptul (intr-un fel sunteti biruitor) sa faca parte din astfel de comisii. E-adevarat, mai ales ca unii dintre ei sunt sfinti. M-am implicat insa in discutii pt ca tare ni se pare unora ca „birutorii” nu sunt oameni supusi acelorasi slabiciuni ca si noi! Au si ei de luptat cu ispita razbunarii, prejudecatilor (vezi Ps. 73) … Am fost chemat sa fac parte din juriu la un proces in care un tatal (21 de ani) si-a omorit la minie copilul de 6 saptamini.. Judecatorul ne-a intrebat pe 160 de oameni daca am putea sa-i apreciem drept vinovatie/nevinovatia . 60 % au recunoscut ca nu!..Aici nu-i vorba de procese… dar nu-i chiar atit de simplu sa ai cugetul curat (mai ales daca ai suferit) vis a vis de informatori..numai Duhul Sfint poate sa-ti dea o astfel de stare!.. Iar Cristi Zaharia are dreptate: procedurile acestea trebuie sa aibe si „dinti” adica comisiile ar trebui sa aiba „gut” sa recomande disciplinarea (dupa caz) celor care nu se pocaiesc… Nu-i vorba de-o parodie, sau de ceva menit sa ascunda adevarul! Ma deranjeaza ca majoritatea credem ca suntem competenti sa judecam orice situatie… Mi-a placut si de Niculescu, care spunea ca nu ia in considerare angajamentele date in urma batailor/torturilor, etc -cazurile sunt complexe-….Deci si dvs m-ati surprins placut pe blogul dvs. Cu mina pe inima!

  25. Stimate domnule Radu,
    Nu e vorba de protocol. Asa simt uneori sa scriu si asa o fac. Daca e rau, imi… pare rau.
    Cred ca intransigenta in materie de deconspirare este nu numai incompatibila cu iubirea crestina care urmareste recuperarea celor cazuti (Iacov 5:19-20), ci asa cum se vede deja, este si contraproductiva, ingreunind calea caintei pentru cei care au ceva de marturisit.
    Asa fiind, oricit de dureroasa, aceasta discutie trebuie continuata, pentru a putea descoperi impreuna, ca Biserica a lui Cristos, cea mai buna solutie pentru zidirea Imparatiei si pentru recuperarea din focul judecatii a cit mai multora dintre noi. Spun ‘noi’ pentru ca, in acest proces, cei care isi arata superioritatea – nejustificata cred eu – pe motiv ca n-au semnat angajamente si se cred indrituiti sa-i judece pe ‘ceilalti’, presupusii ‘colaborationisti’ dintre noi, cad, din prea multa patima justitiara, in pacatul de a nu ‘deosebi Trupul Domnului’, din pricina caruia, spune apostolul Pavel, sunt intre noi ‘multi neputinciosi si bolnavi, si nu putini dorm’ (1 Cor. 11:29-30).
    Cu urari de sanatate, in trup si in spirit,
    Danut.

  26. […] 6, 2008 by mangaloy Pe Agora, monsiu Daniel Fărcaş scriiturează un text. Bun, cu vână. Să fie oare deconstrucţie, decojirea la asta se refereturizează? Nu, este un […]

  27. Crec că domnul Fărcaş a menţionat un lucru destul de important, carele se pare că a trecut uşor cu vederea:
    În ce măsură a ierta îl angajează pe a uita?
    Mi se pare o intrebare foarte lungă….deoarece implică o cantitate enormă de răspunsuri.

  28. […] Fărcaş sugera în excelentul lui articol Decojind papura, de pe blogul Agora Christi, că un demers coerent legat de deconspirare trebuie să ia în […]

  29. […] 2014 – Daniel Fărcaş: Decojind papura […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: