Blogosfera: spaţiu al dialogului sau teritoriu de vânătoare pentru evanghelicii români?

Comentarii pe marginea unui text recent care vizează Agora Christi

Dorin Dobrincu


Deşi grupul Agora Christi există de mai bine de un an, fiind susţinut de un număr restrâns de oameni, în ultimele săptămâni el a fost supus unor acuzaţii pornite din medii diverse. Mă voi opri în continuare asupra criticilor pe care le formulează domnul Răsvan Cristian Stoica într-un serial (cu trei episoade) intitulat Din ecumenismele puterii, şi postat pe blogul său (http://rasvancristian.wordpress.com) în 6, 7 şi 8 martie 2008. De fapt, domnul Stoica îşi îmbracă acuzaţiile împotriva Agora Christi sub forma unei diatribe la adresa unui membru al acestui grup dialogal, domnul Dănuţ Mănăstireanu. Din aceste motive, în textul de faţă voi discuta punctual mai multe dintre acuzele care i se aduc. O spun chiar de la început, textul respectiv mi s-a părut desprins dintr-o altă lume decât cea evanghelică. Deşi câţiva prieteni mi-au spus că nu are rost să-mi irosesc timpul cu aşa ceva, consider că este important să nu asistăm indiferenţi la reducerea unui întreg grup la statutul de asociaţie conspiraţionistă.

Ideile şi faptele domnului Dănuţ Mănăstireanu faţă cu reacţiunea
Chiar la începutul primului său text (de altfel şi cel mai lung), „În ograda lui Mănăstireanu cam miroase a papistaşi. Din ecumenismele puterii (I)”, domnul Stoica îi impută domnului Mănăstireanu că vorbeşte „în numele tuturor baptiştilor, a protestanţilor români, angajându-i într-un dialog halucinant”. Abia în al treilea paragraf aflăm însă care este subiectul: un dialog pe care domnul Dănuţ Mănăstireanu l-a purtat cu un preot catolic din Iaşi. Mărturisesc că am căutat cu atenţie locul în care domnul Mănăstireanu se erijează în vocea tuturor baptiştilor sau chiar a tuturor protestanţilor români, dar nu am găsit nici măcar cel mai mic indiciu în acest sens. De fapt, autorul vorbea în nume personal, chiar dacă uneori recurgând la generalizări, pronunţându-se asupra persecuţiei suportate de catolicii şi de evanghelicii din România în timpul comunismului. Aşadar, textul domnului Stoica este fără obiect. Citirea superficială a afirmaţiilor unui om nu poate duce decât la păreri neîntemeiate despre acesta, la desconsiderarea sa. Pentru consumatorii de idei, înjurătura nu ţine loc de argumente.
Însă, şi nu chiar în paranteză, domnul Mănăstireanu are dreptul, la fel ca noi toţi, să discute despre situaţia mediului său religios, inclusiv despre spaţiul baptist, în care a investit infinit mai mult timp şi mai multă energie decât diferiţi criticaştri actuali. Sunt binecunoscute şi implicarea sa în creşterea şi consolidarea Bisericii Baptiste din Iaşi în anii ’70-’80 ai secolului trecut, în apărarea drepturilor evanghelicilor din România în faţa intruziunilor partidului şi statului comunist în aceeaşi perioadă, în ieşirea evanghelicilor români din izolarea în care îi plasaseră deopotrivă propriile concepţii, dar şi cultura dominantă (folosesc termenul aici în sensul său antropologic). Domnul Mănăstireanu a fost „vânat” înainte de 1989 de fosta poliţie politică, mai mult sau mai puţin în uniformă (a se citi şi de către unii dintre coreligionarii săi baptişti), iar după aceea de diferite persoane sau grupuri care îl considerau sau îl consideră a fi incomod.

Domnul Mănăstireanu nu a propus un nou text sacru care să înlocuiască Biblia, nici nu a propus instituirea unei noi liturghii (sau serviciu religios), nici nu a militat pentru trecerea protestanţilor sub ascultarea Papei. Nimic din toate acestea. Domnul Mănăstireanu a insistat pe posibilitatea utilizării modelului romano-catolic în investigarea istoriei recente a evanghelicilor români. Nu trebuie să fii de acord cu această propunere, dar nici să vezi în ea o impietate ori chiar o trădare. Este vorba de ideile unui om, bine cunoscut între evanghelicii români, care îl angajează doar pe el, dar care este foarte probabil să fie considerate acceptabile de diverşi alţi coreligionari. Impresia mea este că domnia sa este consecvent cu sine, cu ideile pe care şi le argumentează, uneori poate prea pasional, şi face aceasta inclusiv cu riscul de a fi greşit înţeles sau de a fi bine înţeles şi apoi supus oprobriului public (evanghelic sau nu). E un risc pe care din câte ştiu domnul Mănăstireanu şi l-a asumat cu bună ştiinţă.

Cuvintele sale sunt pur şi simplu vânate de domnul Stoica. Desigur, şi ştim asta bine din tradiţia protestantă, cuvintele au însemnătatea lor, şi nu ne poate fi indiferent cum sunt folosite. Dar a acorda cuvintelor o funcţie magică ne plasează nici mai mult nici mai puţin decât în premodernitate. Domnul Mănăstireanu este acuzat că utilizează termenul de „părinte” atunci când se referă la un preot catolic, încălcând astfel o cutumă evanghelică. Chiar dacă domnul Stoica, alături de alţi evanghelici (şi eu printre ei), nu foloseşte formula „părinte” pentru slujitorii bisericeşti ai unor confesiuni sacerdotale, nu înseamnă că alţi coreligionari nu l-ar putea utiliza, fără riscul de a fi supuşi condamnării comunitare.

În textul domnului Stoica sunt numeroase vocabule tari, pe care nu mă aşteptam să le găsesc într-un text asumat de un evanghelic, mai explicit de un baptist: „aberaţii”, „porcării”, „demers ecumenic de cea mai joasă factură” etc. Formulele de adresare sunt lipsite de orice urmă de civilitate, fiind în afara normelor de politeţe uzuale în limba română. Mai precis, domnul Cristian se adresează domnului Mănăstireanu cu formulele: „omule”, „Mănăstirene”, „Ecumenos” etc.

Deşi nu-mi propun să fac o recenzie a textului domnului Stoica, aş face câteva observaţii punctuale, legate de o anume precizie a termenilor pe care îi utilizează domnia sa. Să-i numeşti pe catolici „papistaşi” este la fel de descalificant ca atunci când aceştia sau ortodocşii îi numesc pe evanghelici „sectanţi”. Dacă vrem respectul cuiva, prima regulă ar fi să dăm noi astfel de dovezi la adresa celuilalt. Anticatolicismul domnului Stoica se nutreşte din lectura unor lucrări polemice din primele secole ale Reformei sau din perioada premergătoare acesteia. Exemplele joacă un rol important într-o argumentaţie, dar ar trebui atent alese şi mai ales fără intenţia manipulării. Multe dintre afirmaţiile domnului Stoica, bazate pe câteva exemple, nu rezistă unei critici oneste. Ştim cu toţii că istoria Bisericii nu este imaculată, că în numele credinţei creştine s-au făcut (şi se fac) lucruri înfiorătoare. Perspectiva critică asupra acestei istorii este mai mult decât necesară, dar selectivitatea în alegerea faptelor nu îşi are rostul, pentru că logica argumentării nu va fi decât una şchioapă.

Trec repede peste faptul că din punct de vedere geografic nu există „continentul Americii Centrale”, aşa cum notează în fugă domnul Stoica. Există în schimbă America de Nord şi America de Sud, separate simbolic de un lung istm, care este numit uneori, într-adevăr, America Centrală.

Cel de-al doilea număr al serialului semnat de domnul Răsvan Cristian Stoica, „Înalt Preasfântul Ecumenos Întâiul se destăinuie. Ecumenismele puterii (II)”, este dedicat tot domnului Dănuţ Mănăstireanu, care este acuzat că „ne-a împuiat capul cu tot felul de inepţii în timpul dezbaterilor iniţiate pe blogul” Agora Christi. Teama cea mare a domnului Stoica este că protestanţii evanghelici dialoghează prea mult cu catolicii şi ortodocşii, în spatele acestei atitudini stând neapărat o conspiraţie, „derularea unui film al trădării evanghelice”, regizat de domnul Mănăstireanu. „Poate că şi «Agora» a fost o introducere la proiectul tembel de a ne uni cu ortodocşii şi catolicii în cuget şi simţiri”. Aceasta ar fi, în opinia aceluiaşi articlier, „o mare ticăloşie a vremurilor din urmă”. Ca şi cum dialogul cu alte tradiţii creştine ar reprezenta drumul sigur spre criza escatologică finală.

Domnul Mănăstireanu este descris foarte scurt drept „omuleţ emfatic şi agitat”. Vocabula „omuleţ” cred că am auzit-o doar în vorbirea colocvială, la „băieţii de cartier”, şi nu mă aşteptam să o văd într-un text semnat de un evanghelic, care, cel puţin potrivit cutumei, s-ar cuveni să fie „atent la vorbire”. Ironia groasă nu lipseşte nici din acest text, domnul Mănăstireanu primind apelativul de „Ecumenos” sau „Înalt Preasfântul Ecumenos Întâiul”.

În fine, ultima parte din materialul pe care îl am în vedere stă sub titlul „Mănăstireanu l-a uitat pe Brâncoveanu. Ecumenismele puterii (III)”. Domnul Cristian Stoica îl acuză pe domnul Mănăstireanu că a semnat, alături de un grup larg de teologi creştini, o scrisoare pe 27 noiembrie 2007, la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite, prin care aceştia cereau iertare comunităţii musulmane din lume. Toţi cei care au semnat scrisoarea amintită au făcut-o în nume personal, neangajând confesiunile creştine în ansamblul lor. În ceea ce mă priveşte, nu subscriu la ideile semnatarilor acelei scrisori, deşi înţeleg argumentele, fapt pe care i l-am şi spus domnului Mănăstireanu într-o discuţie prietenească. Însă în nici un caz nu cred că domnul Mănăstireanu a participat la o erezie, nici că trebuie executat simbolic sau persiflat, cum din păcate face domnul Stoica. Ideile se combat cu idei. Nu împărtăşesc punctul de vedere al domnului Mănăstireanu din considerente istorice şi ideologice. Consider că de decenii bune creştinii sunt într-o continuă defensivă în toată lumea, inclusiv în raport cu musulmanii. Cât priveşte Cruciadele, acestea au reprezentat un fenomen istoric bine circumscris şi documentat istoric, fiind, în bună măsură, un răspuns al creştinătăţii apusene/catolice la Jihadul islamic, care le-a permis arabilor să cucerească şi să islamizeze până la începutul mileniului II al erei creştine numeroase teritorii locuite de adepţii lui Isus Hristos, fie că era vorba de Ţara Sfântă, Siria, nordul Africii, Peninsula Iberică, dar şi numeroase insule din Marea Mediterană. Iar în privinţa „războiului împotriva terorismului” derulat în parte sub ochii noştri există loc de discuţii, mai ales că în momentul în care s-au produs atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii, dar şi după aceea, nu a existat o reacţie puternică şi credibilă de dezavuare din partea comunităţii islamice în ansamblul său.

Domnul Stoica îl acuză pe domnul Mănăstireanu că a uitat „trecutul neamului său”, „sutele de ani de suferinţă”. Parcă aş citi o lucrare hagiografică sau naţional-comunistă, pe care le putem găsi şi acum cu uşurinţă în anumite lăcaşuri de cult aparţinând unei tradiţii pe care altminteri domnul Răsvan Cristian Stoica o respinge nenuanţat. Pentru corecta informare a domnului Stoica, Constantin Brâncoveanu a fost un domnitor român integrat puternic în sistemul politic al Porţii, fiind asimilat, ca şi predecesorii, dar şi ca urmaşii săi în scaunul de la Bucureşti, precum şi din Iaşi, unui paşă cu două tuiuri (însemne turceşti semnificând puterea, locul în ierarhia otomană). El a dus o politică destul de abilă circa un sfert de veac, dar în cele din urmă a căzut victimă uneltirilor celor din neamul său (aici mă refer nu la accepţiunea etnică, ci la cea clanică), mai explicit ale lui Constantin Cantacuzino, stolnicul, unchiul său. A fost până la urma victima luptelor pentru puterea politică. Brâncoveanu a refuzat într-adevăr să-şi renege credinţa, preferând moartea, ceea ce ne spune că era un om care îşi trăia crezul, aşa cum înţelegea el, la fel cum făceau toţi oamenii în premodernitate. Dar exemplul este neinspirat ales. Mi se pare asemănător cu exemplele folosite de naţionaliştii sârbi în disputa cu bosniacii musulmani sau cu albanezii kosovari. Mai ales că vine din partea unui evanghelic. Este adevărat că eu pornesc de la premisa că prin teologia lor, dar şi prin condiţia lor de minoritate persecutată în România secolului XX, evanghelicii sunt mai puţin expuşi naţionalismelor, mai toleranţi cu diversitatea religioasă şi, în ultimă instanţă, mai civici, dacă vreţi. Am acceptat întotdeauna că excepţiile sunt posibile şi între evanghelici, iar de acum am şi certitudinea că aşa ceva există. Până acum evanghelicii erau consideraţi oameni cam rigizi, dar corecţi, însă percepţia asupra lor se poate schimba cu uşurinţă, inclusiv în cadrul „mediului”. Exagerările sunt o posibilă reţetă autodistructivă.

Ce este, ce face şi cum este receptată Agora Christi
La un moment dat, în primul episod al serialului său, domnul Răsvan Cristian Stoica referire la „toate elucubraţiile lunii februarie de pe blogul «Agora»(christi”, completare D.D.), ceea ce îmi arată că nu doar domnul Mănăstireanu l-a deranjat. E la mijloc, de fapt, ideea de spaţiu alternativ de dezbatere, care iese din tiparele fundamentalismului şi care scapă celor care pretind mai mult sau mai puţin voalat monopolul asupra ideilor în cetate. În concluziile aceleiaşi prime părţi, la punctul 2, domnul Stoica spune: „Dacă Dănuţ Mănăstireanu şi domnii înşiraţi pe blogul «Agora» sunt reprezentanţii noştri şi purtătorii noştri de cuvânt, aş vrea să o spună răspicat, să o cânte în cor, ca să nu mai vorbesc degeaba”. Iar la punctul 4 domnul Mănăstireanu este somat să spună „la scenă deschisă” dacă „face ecumenism”, teama domnului Stoica fiind că „mâine mă văd trecut la catolici cu turmă cu tot, cu ajutorul «liderilor» din ograda de care vorbea Mănăstireanu. Oricum, dacă bătrânul lor mentor a transformat «Agora» în ogradă, o fi ştiind el ceva”. Când citeşti aceste cuvinte te cuprinde pur şi simplu stupoarea. Domnul Stoica foloseşte pluralul atunci când se raportează la comunitatea din care face parte („noi”, noi „baptiştii”, noi „protestanţii români” etc.), pretinzând a o reprezenta. Oare nu ar trebui să existe o aceeaşi unitate de măsură pentru toţi şi pentru faptele comparabile?

Ideea că Agora Christi le ia apărarea colaboraţioniştilor cu regimul comunist este desprinsă parcă dintr-o ficţiune. Din păcate, în chestiunea relaţiei dintre Biserică şi Partidul-Stat în anii 1945/1948-1989, a colaborării unor pastori şi a unor credincioşi cu Securitatea, a deconspirării, unii evanghelici români care şi-au expus opiniile public par să oscileze între lipsa de interes pentru o discuţie reală, bazată pe un sistem de valori, şi punerea la zid, fără nuanţă, fără moderaţie a tuturor celor asupra cărora există o simplă bănuială, fără contextualizarea obligatorie când avem de-a face cu fenomene istorice complexe şi cu o semnificaţie care nu priveşte doar trecutul, ci care asaltează şi prezentul. Cunoaşterea trecutului este nu doar utilă, ci şi obligatorie pentru orice comunitate care vrea să aibă temelii solide pentru viitor.

Domnul Răsvan Cristian Stoica a produs un text discutabil. Cred că verva polemică evidentă a domniei sale ar fi putut fi canalizată într-o direcţie mai bună. Ceea ce mă întristează infinit este că a comis un atac ad hominem. Poţi să nu fii de acord cu un om, cu ideile sale, dar dacă te apuci să-l combaţi în spaţiul public e recomandabil să o faci cu instrumentele larg acceptate, validate, rafinate de lumea civilizată. Altfel te decredibilizezi şi nimeni nu te va mai lua în seamă. Frustrări au probabil toţi oamenii, dar ar fi de dorit să le ţinem sub control. Mai ales creştinii nu ar trebui să uite acest lucru.

La capătul acestui excurs ţin să precizez că spre deosebire de domnul Răsvan Cristian Stoica, care vorbeşte în numele baptiştilor şi protestanţilor români, domnii din Agora Christi, cu toţii membri ai unor biserici evanghelice conservatoare (este vorba de un veritabil „ecumenism” protestant), vorbesc în nume personal, ei asociindu-se în virtutea credinţei în valori asemănătoare, nu neapărat identice. Programul acestei asociaţii este unul deschis, afirmat chiar pe blogul lansat acum mai bine de un an, iar pentru a nu exista dubii îl voi prelua şi aici: „Agora Christi este un grup de intelectuali evanghelici preocupaţi de ceea ce se întâmplă în spaţiul public al României europene. Intenţia noastră este să reflectăm critic din perspectivă teologică asupra agorei. Grupul nu presupune o omogenitate ideatică, după cum se va vedea din diversitatea opiniilor exprimate aici”.

În ultimele luni, membrii acestui grup dialogal au fost supuşi unor atacuri diverse. Unele au pornit din mediile fundamentaliştilor răsăriteni, altele de la fundamentaliştii protestanţi. Moderaţia este o virtute în orice societate normală. Noi, însă, mai avem de parcurs un drum lung ca să ajungem acolo. Este o problemă pe care o are atât societatea românească în ansamblul său, cât şi comunităţile evanghelicilor români. Fundamentalismul practicat de majoritari sau de minoritari este o derivă de la normalitate şi reprezintă un potenţial pericol pentru orice societate şi pentru orice comunitate. Internetul poate fi un spaţiu al dialogului, dar şi un spaţiu al vânării preopinenţilor. Sper că în cele din urmă va exista suficientă înţelepciune (o virtute pe care din păcate lumea postmodernă nu prea mai pune preţ) şi dialogul va câştiga în faţa pornirilor belicoase.

9 răspunsuri

  1. Ma bucur ca un text coerent e produs in sfarsit pe aceasta tema. De fiecare data cand am incercat sa scriu ceva pe seama incredibilelor diatribe lipsite de aproape orice constructie logica coerenta, din nefericire caracterul impulsiv mi-a luat-o inainte, rezultand cu totul alte lucruri. Autorul acestui text a avut, recunosc, o răbdare colosală.
    Textele, daca se pot numi asa, ale domnului RC sunt de fapt o retorică lipsită de eleganţă.
    Aş vrea să mai menţionez un singur lucru: pe langa intrasigenţa cu care îşi cenzurează sieşi anumite gânduri, care, poate, ar vrea şi ele să iasă la suprafaţă, domnul RC mai este autorul unor silogisme ontologice grave.
    Autorul a remarcat argumentul ad hominem. Eu aş dori să spun că domnul RC recurge la cenzura, adică spamul, adică eradicarea, adică inchiderea gurii, adica anularea oricaror comentarii ce il deranjează in vreun fel. Nu stiu daca acum mai face lucrul acesta. Dar cel putin 2 persoane pe care le cunosc si-au exprimat opinia intr-un mod extrem de decent vis a vis de anumite opinii exagerate pe care le poseda domnul RC. Le-au exprimat, si a fost ultima oară cand au avut ocazia de a face asa ceva, pentru ca elegantul domn RC le.a interzis orice acces.
    Mai mult decat ideile ciudate pe care le manifesta, acest lucru, in 2008, mi se pare mult mai grav. Iar Cuba, o perspectiva…
    O noapte bună,
    SM

  2. Este regretabil că un astfel de text de atitudine este demonetizat printr-o întîmpinare de către bloggerul Mangaloy, care foloseşte un evident limbaj vulgar (pe blogul său, dar nu numai). Cum poate un astfel de blogger, care se exprimă scatologic şi lipsit de cea mai mică pudoare, să facă afirmaţii de evaluare de felul „Textele, dacă se pot numi aşa, ale domnului RC sunt de fapt o retorică lipsită de eleganţă”?

    În ceea ce mă priveşte, nu o să mai permit comentariile sale pe blogul meu de Rotund.

  3. domnule D.D., am citit in fuga, recunosc, textul dvs – care e in nota si tonul celor publicate aici.
    Am de facut o observatie: blogosfera o percep ca o prelungire a libertatii de exprimare personala, ca o excrescenta pe fruntea orgoliului nostru de a fi bagati in seama si de a spune ce gandim. E ceva rau in asta? e o nevoie, pare-se, iar lucrurile naturale nu sunt rusinoase … pana nu le facem noi sa devina infame prin comportamente aberante.

    Daca blogosfera e o emanatie a libertatii proprii de exprimare, ce ne poate impinge la a cenzura sau bloca ideile/opiniile cuiva exprimate in „propria ograda”?

    Daca consideram atacul ad hominem al lui RC alias Vindecatoru ca fiind homicid, ar trebui sa combatem -de exemplu- si publicatia Academia Catavencu,ca principiu – nu credeti?

    Atitudinea domnului DanutM de non combat mi se pare nobila si superioara oricarui alt demers (asta in ideea ca articolul de fata nu face parte din stratagema de contraatac! 😀 ).

    Sunt impotriva jignirilor reciproce in blogosfera evanghelica, dar cred ca fiecare e liber sa spuna ce gandeste, dar va si da socoteala de prinosul inimii expus, intr-un fel sau altul, in blogosfera.

    cu respect,CS

  4. Stimate Domnule CS, cred că observaţia dumneavoastră că blogosfera este „o prelungire a libertăţii de exprimare personale”, un loc în care putem „fi băgaţi în seamă şi […] spune ce gandim” este în sine corectă. Numai că oamenii mai trebuie să se şi manifeste responsabil în lumea ideilor. Oricine poate să spună orice doreşte, fără teama de a fi cenzurat. În opinia mea, acest principiu generos nu se cade să fie utilizat pentru a slobozi o ploaie de insulte asupra cuiva. Din păcate, în spaţiul internetului există prea multe manifestări care reprezintă tot atâtea abdicări de la regulile acceptate ale civilităţii, din motive diverse. Este de asemenea dreptul nostru să reacţionăm la insultă, la calomnie, fie că o facem pentru a ne apăra pe noi înşine, pe alţii sau pur şi simplu pentru a apăra ideile, valorile în care credem.

    În privinţa atitudinii domnului Dănuţ Mănăstireanu faţă de textele în care a fost atacat şi la care eu am făcut referire, probabil că decizia sa de a nu răspunde a fost una bună. În ceea ce mă priveşte, vă pot spune cât se poate de direct că nu am scris acest text la îndemnul cuiva, dimpotrivă, aşa cum am notat şi în preambulul său, ci doar datorită convingerii mele că nu poţi asista pasiv la demonizarea unui întreg grup, fie şi prin executarea simbolică a celui care este considerat liderul său. În paranteză fie (re)spus, Agora Christi este o asociaţie de egali, a unor oameni care gândesc şi se exprimă cum cred de cuviinţă, potrivit cunoştinţelor şi aptitudinilor de comunicare ale fiecăruia. Altfel spus, sunt întru totul de acord cu finalul intervenţiei dumneavoastră.

    Cu ganduri bune, Dorin Dobrincu

  5. Domnule Alin Cristea, deşi obiectul textului nu este bloggerul Mangaloy, aş dori să fac 2 precizări. Afirmaţiile mele au fost, in cel mai bun caz, afirmaţii ce au atribuit o valoare, nu o evaluare aşa cum spuneti dvs, textelor domnului RC. Această valoare, de retorică lipsită de eleganţă, am atribuit-o pe baza conversaţiilor pe care le-am purtat cu dumnealui, precum si observand comentariile pe care le adreseaza dumnealui altor persoane.
    În continuare, dvs faceti o greşeală, sa-i spunem, etică, ce apare adeseori in discursurile publice ale politicienilor din Romania.
    Spuneti: individul X nu poate atribui valoarea y individului Z deoarece in esentia sa, individul X este caracterizat prin atributul non-y. Mai clar: spuneti ca un om nu poate observa, nu poate fi indreptăţit in a observa un lucru negativ, decat daca pe aproximativ tot parcursul scrierilor si gandurilor sale el a facut dovada unei probitati etice si intelectuale complet opuse acelui lucru negativ.
    Si mai clar: eu, bloggerul Mangaloy, nu as fi indreptatit in a caracteriza textele domnului RC ca rhetorică lipsită de eleganţă(pe care, intr-adevar, doar in acest loc il numesc domn, nu din respect pentru el, ci din respect pt calitatea discutiilor purtate in acest loc) decat dacă marea majoritate a textelor proprii ar fi îmbibate de o decenţă clară si mult superioară celei RCristiane.
    Nu cred ca e aici ar fi spatiul adecvat pt a arăta implicaţiile dezastruoase ale acestei afirmaţii. Dacă doriţi, puteţi reciti Etica nicomahică, acolo este atins acest subiect.
    In acelasi timp, nu reuşesc să observ cum valoarea textului de pe agora poate fi demonetizată de orice tip de comentarii….poate reusiti sa-mi explicate.
    Ca o concluzie, nu inteleg de ce comentati un comentariu la un text ce comentează o atitudine a unui om, RasvanCristian, in loc sa opinati in concordantă cu subiectul in discutie, carele nu este in nici un caz bloggerul mangaloy.

  6. Profilul domnului Rasvan Cristian Stoica (Vindecatoru) este prezentat cu acuratete in cateva comentarii la articolul urmator:

    http://www.asiiromani.com/stiri-diaspora/america/12986-pastorul-paul-dan-din-san-diego-si-posteriorul-femeilor-baptiste-.html

    Cred totusi ca gresiti prin faptul ca il numiti „domn”, chiar si aici…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: