Lectiile deconspirarii – o analiza a modelului catolic polonez I

Reconcilierea – componentă esenţială a Evangheliei lui Isus Cristos

În 2 Cor. 5:17-21, sfântul apostol Pavel prezintă lucrarea lui Cristos, şi în egală măsură lucrarea Bisericii, ca fiind o lucrare reconciliere. Dumnezeu Tatăl, spune apostolul Pavel, este cel care a făcut posibilă, prin Cristos, reconcilierea oamenilor cu sine. Responsabilitatea Bisericii, în acest proces, este tocmai proclamarea acestei împăcări. Desigur, accentul în acest text cade pe împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, ca şi pe proclamarea Cuvântului, ca mijloc de comunicarea a veştii bune cu privire la posibilitatea acestei reconcilieri, făcută posibilă prin jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Evanghelia lui Cristos nu cuprinde doar o dimensiune verticală, aceea a reconcilierii omului cu Dumnezeu, pentru revenirea acestuia în comuniune cu Creatorul. Sfânta Scriptură ne vorbeşte în egală măsură despre necesitatea unei reconcilieri între oameni. Ba mai mult, ea face din împăcarea noastră cu Dumnezeu fundamentul necesar al reconcilierii între oameni. Astfel, acelaşi apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes: „fiţi buni unii cu alţii, miloşi, si iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos” (Efes. 4:32). Acest verset biblic leagă în mod implicit conceptul de reconciliere de cel de iertare. Este un aspect extrem de important al problemei, la care vom reveni pe parcursul acestui text.

Reconcilierea între oameni, care a devenit posibilă prin jertfirea lui Cristos pe Golgota este un ideal valabil nu numai pentru societatea umană în general, ci, cu atât mai mult, pentru ceea ce John Stott numeşte „noua societate a lui Dumnezeu”. Idealurile comunitare prezentate de Cristos în predica de pe munte sunt reluate şi transpuse de apostolul Pavel în termeni relevanţi pentru lumea elenistică în care îşi desfăşura el misiunea. Cele mai multe dintre epistolele lui Pavel cuprind, alături de o solidă tratare dogmatică, şi o secţiune aplicativă, al cărei obiectiv este ca, în esenţă, să detalieze ce înseamnă pentru noile comunităţi creştine să trăiască ca nişte comunităţi ale reconcilierii. Acestora, Pavel le pune înainte idealul unui nou tip de comunitate, în care „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal. 3:28).

Acest nou statut al comunităţii creştine impune o nouă abordare a relaţiilor şi a conflictelor între membrii comunităţii. În 1 Corinteni 6, de exemplu, Pavel discută problema neînţelegerilor dintre membrii bisericii şi îi mustră pe corinteni pentru că nu sunt în stare să-şi rezolve conflictele în cadrul comunităţii şi că apelează la tribunale pentru rezolvarea unor conflicte care ar fi putut fi rezolvate foarte simplu înlăuntrul bisericii, prin mijlocirea celor înţelepţi din comunitatea eclesială. Textul evocat mai sus afirmă în mod implicit faptul că din statutul de comunitate a reconcilierii incumbă o serie de responsabilităţi importante, atât pentru lideri, cât şi pentru simplii membri ai bisericii. Astfel, conform acestei etici înalte, „este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20:35), este mai bine să suferi nedreptate decât să nedreptăţeşti (1 Cor. 6:7-8), este mai nobil ca celui care vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, să-i dai şi cămaşa (Mat. 5:40). Din nefericire, acest ideal a fost privit adesea, de-a lungul istoriei creştine, ca ceva aproape imposibil de realizat. Ba chiar, în anumite sisteme de interpretare el a fost socotit, în mod aberant şi iresponsabil, credem noi, ca neavând nimic de-a face cu responsabilităţile urmaşilor lui Cristos din dispensaţiunea actuală.

Nu este de mirare, deci, că atunci când este confruntată cu chestiuni dificile şi complexe, Biserica rămâne adeseori tributară soluţiilor puse la dispoziţie de societatea seculară, în loc de a-şi reînnoi în mod profetic instrumentarul de lucru, din zestrea de înţelepciune revelată de Dumnezeu sfinţilor, în datele revelaţiei, ca şi de-a lungul întregii istorii creştine.

Necesitatea reconcilierii în bisericile care au trecut prin criza comunistă

Un exemplu de problematică complexă cu care este confruntată biserica creştină din România în perioada de după 1989 este chestiunea colaboraţionismului cu organele de represiune ale regimului comunist, în care au fost implicaţi unii dintre liderii, dar şi destui dintre simplii membri ai bisericilor noastre. Aceasta este chestiunea de care ne vom ocupa în acest text, care se va rezuma la situaţia evanghelicilor, chiar dacă vom încerca să învăţăm în această privinţă câte ceva din experienţa altora.

Faptul colaboraţionismului bisericii cu regimul comunist nu este contestat astăzi de nici o persoană responsabilă, căci el este evidenţiat de nenumăratele dovezi ieşite la iveală în ultimii ani. Aceasta nu înseamnă însă că colaborarea unor creştini cu Securitatea comunistă era un secret înainte de 1989. Nu cred că a existat cineva, dintre cei care au trăit sub comunism, care să nu fi suspectat cît de cît existenţa acestui fenomen. Desigur, a fost imposibil pentru cei care au trăit acele vremuri să evalueze amploarea şi complexitatea colaborării, dar nu cunosc oameni care să se fi îndoit atunci de existenţa acestui fenomen.

Cu toate acestea, deşi imediat după 1989 s-au auzit o serie de voci, care au solicitat, mai degrabă neoficial, clarificarea acestei chestiuni, liderii evanghelici români, din motive pe care nu le-au dezvăluit niciodată în mod oficial, au preferat să escamoteze această problemă, sperând, probabil, că ea se va rezolva de la sine, poate odată cu trecerea la cele veşnice a celor vinovaţi. După opinia noastră, această soluţie a fost motivată de dorinţa, uşor de înţeles, de a scuti bisericile evanghelice de ruşinea şi jena cauzate de expunerea publică a trădării şi laşităţii unora dintre liderii ei. Desigur, acest lucru se făcea cu preţul ascunderii, implicite, a eroismului altora dintre evanghelici, care au rezistat asaltului ideologic lansat împotriva bisericilor noastre de regimul comunist. Se pare însă că nimeni nu a fost deranjat de un asemenea preţ.

Biserica, de-a lungul istoriei ei, a încercat să păstreze vie, spre motivarea, încurajarea şi învăţătura generaţiilor viitoare memoria eroismului martirilor creştini (dar şi ruşinea trădării altora). Actele martirice, întocmite în primele trei secole de prigoană împotriva Bisericii, sau Oglinda martirilor, dedicată acelora dintre anabaptişti care au fost persecutaţi pentru convingerile lor în perioada Reformei, stau mărturie în acest sens. În mod straniu, deşi secolul al douăzecilea a dat mai mulţi martiri Bisericii decât toate celelalte nouăsprezece laolaltă, şi mulţi dintre aceştia au fost martirizaţi de diversele regimuri comuniste, totuşi, în afară de China, care se află încă sub comunism, nu cunoaştem în niciuna dintre fostele ţări comuniste un efort sistematic de adunare a mărturiilor despre cei care au suferit pentru Cristos sub teroarea comunistă. Cu cât trece timpul, martorii evenimentelor dispar, iar dovezile crimelor regimului comunist se pierd în mod definitiv. Poate că totuşi nu este încă prea târziu pentru a începe un efort de recuperare a istoriei persecuţiei comuniste în România secolului trecut. Întocmirea, de exemplu, a unei arhive de istorie orală a suferinţei evanghelicilor români ar putea păstra vie, pentru generaţiile viitoare, lecţia istorică a perioadei comuniste.

Am observat cu uimire, în călătoriile mele prin lume, că metodele şi strategiile în baza cărora autorităţile comuniste au încercat subordonarea Bisericii la obiectivele aşa-numitelor „democraţii populare” au fost absolut similare în toate fostele sau actualele ţări comuniste. Lucrez de peste cinci ani la o perspectivă creştină asupra comunismului şi a postcomunismului. Am prezentat acest material, sub formă de seminar, în peste douăsprezece ţări foste, actuale şi (Doamne fereşte!) viitoare ţări comuniste de pe patru continente. Mărturia comună a creştinilor din aceste ţări este că scenariul controlului Bisericii de către statul comunist este esenţialmente acelaşi, diferenţele de abordare fiind pur şi simplu tactice, având ca obiectiv doar contextualizarea culturală.

Pentru oricine cunoaşte cât de cît ideologia comunistă, este evident că marxismul nu este altceva decât o erezie creştină – tocmai de aceea, spunea Eliade, în cartea sa Imagini şi simboluri, creştinismul şi marxismul exercită o asemenea fascinaţie în lumea în care trăim. Natura cvasireligioasă a ideologiei comuniste explică violenţa cu care regimurile comuniste s-au raportat la religie în general şi la creştinism în particular. Fiind vorba de ideologii holistice, care încearcă să dea sens întregii realităţi a existenţei, creştinismul şi marxismul pretind, fiecare în parte, să ocupe întreg spaţiul ideatic aflat la dispoziţie într-o anumită societate. De aceea conflictul ideologic dintre ele este unul definitiv şi ireductibil. Dacă regimurile comuniste au părut uneori a relaxa persecuţia împotriva Bisericii, aceasta a fost întotdeauna o simplă mişcare tactică de modificare a priorităţilor, obiectivul final, acela al anihilării religiei privită ca „opium al popoarelor”, rămânând întotdeauna neschimbat.

Tocmai de aceea, ideea convieţuirii paşnice dintre comunism şi creştinism, promovată de unii dintre disidenţii din fostele ţări comuniste, inclusiv România (vezi, spre exemplu textul lui Iosif Ţon intitulat Locul creştinului în socialism) este, iertat să-mi fie, de o naivitate vecină cu ignoranţa (dacă nu cumva este vorba de o abila manevră politică, în acest caz ea devenind, în opinia noastră, îndoielnică din perspectivă etică).

Securitatea comunistă din România, în mod nemijlocit, sau prin intermediul serviciului său specializat, Departamentului Cultelor, a acordat dintotdeauna o atenţie specială cultelor evanghelice, numite cel mai adesea de către comunişti şi colaboratorii acestora „secte neoprotestante”. Poliţia secretă comunistă s-a folosit de strategii multiple pentru a-şi subordona biserica. Astfel, atunci când nu reuşea să recruteze ca agenţi sau informatori pe deservenţii de cult sau pe simplii membri ai bisericilor, Securitatea recurgea la infiltrarea unor ofiţeri sub acoperire în rândul credincioşilor. Acolo unde specularea unor slăbiciuni ori greşeli personale nu dădea rezultate în obţinerea colaborării, poliţia secretă nu se dădea înapoi de la şantaj şi ameninţare. Dacă potenţialii colaboratori nu erau suficient de „patrioţi” ca să-şi trădeze fraţii pe gratis, „organele” nu aveau scrupule în a-şi plăti slugile năimite, fie cu foloase materiale, fie cu privilegii, de la excursii în străinătate, până la poziţii de autoritate în structurile eclesiale. De cele mai multe ori, colaboratorii erau recrutaţi cu angajament dat sub semnătură, dar, atunci când era vorba de persoane foarte importante şi de încredere, acesta nu erau neapărat solicitat.

În toate acestea regula de aur a Securităţii era omerta – legea tăcerii. Aşa cum bine ştim, diavolului îi place să lucreze în secret şi la întuneric. În acelaşi fel, Securitatea era cu atât mai eficientă în manipularea colaboratorilor ei, cu cât reuşea mai bine să-i înfricoşeze pe aceştia, făcându-i ca, sub ameninţarea pedepselor celor mai grele, să păstreze secretul colaborării lor. În cazuri extreme, aceştia erau şantajaţi cu expunerea publică a colaborării. Se pare că prea puţini dintre cei abordaţi de Securitate pentru a fi recrutaţi au avut intuiţia de a se proteja făcând imediat publică încercarea organelor de a-i atrage la colaborare.

Delaţiunile acestor colaboratori a avut de multe ori consecinţe grele pentru cei aflaţi în vizorul Securităţii: de la formele cele mai grave – uciderea, condamnarea la ani grei de închisoare, supunerea la tratamente psihiatrice dezumanizante, pierderea serviciului şi aruncarea familiei în nesiguranţă financiară; până la forme mai „blânde”, cum ar fi exmatricularea din şcoală sau facultăţi – cu efecte negative asupra formării profesionale a celor persecutaţi, limitarea promovării în carieră, imposibilitatea obţinerii unui paşaport sau chiar alungarea din ţară. Aceste rezultate concrete ale colaborării cu regimul comunist a liderilor şi a membrilor diverselor biserici au produs efecte catastrofale la nivelul relaţiilor şi al încrederii în cadrul comunităţilor eclesiale evanghelice. Acestea se simt şi astăzi, la fel de puternic. deşi au trecut aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului, şi uneori mai multe decenii de la săvârşirea acestor fapte odioase. Asemenea traume nu aveau cum să nu afecteze viaţa Bisericii.

Unul dintre modelele biblice prin care putem înţelege dinamica spirituală care funcţionează la nivelul comunităţilor eclesiale în perioada postcomunistă ar putea fi exemplul lui Cain şi Abel. Atunci când Cain şi-a ucis fratele, Dumnezeu îi spune acestuia: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen. 4:10). Poate că în acelaşi fel si astăzi, sângele nevinovat vărsat, la propriu sau la figurat, de colaboraţioniştii regimului comunist strigă la Dumnezeu şi aşteaptă să se facă ispăşire. Poate că tocmai eşecul nostru în a face dreptate celor persecutaţi, în spiritul iubirii lui Cristos, ne lipseşte de binecuvântarea plenară a lui Dumnezeu, atât la nivelul comunităţilor eclesiale, cât şi în ansamblul societăţii româneşti.

Privind înapoi, este legitim să ne întrebăm ce anume i-a făcut pe unii dintre coreligionarii noştri să accepte „pactul cu diavolul”. Mai întâi, este evident că prea puţini dintre ei au privit colaborarea cu Securitatea în aceşti termeni. Altfel, credincioşi fiind, ar fi fugit, cum se zice în popor, „ca dracul de tămâie” de o asemenea asociere şi de implicaţiile acesteia.

Din mărturiile unora dintre cei care au colaborat ştim că, pentru unii dintre lideri cel puţin, aceasta a fost o încercare de a se „sacrifica pentru binele comunităţii”. Astfel, cunoaştem cel puţin două mărturii, a unui lider baptist şi a unui pastor penticostal, în ademenirea cărora a jucat un rol esenţial un raţionament de genul următor, sugerat de ofiţerul „binevoitor” care i-a recrutat: „dacă n-o faci tu, o va face altul, mai prost ca tine; tu cel puţin ştii ce să spui; dacă-l laşi pe altul, acela ar putea să facă mult mai mult rău”. Natura diabolică a acestui gen de raţionament este evidentă. Şi totuşi, un număr de oameni, altfel credincioşi serioşi, care au fost condiţionaţi în mod adecvat de „organe”, au muşcat momeala şi au fost păcăliţi. Încercarea lor de autoapărare, cum că ar fi încercat să salveze Biserica lui Cristos este una absolut aberantă. Nu a promis oare Mântuitorul că va oferi protecţie absolută Bisericii atunci când a spus, „eu… voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui”? Sau nu le era cunoscut incidentul din Vechiul Testament (2 Sam. 6:6-7) când Uza a fost pedepsit cu moartea pentru că a încercat să salveze Chivotul Domnului? Şi totuşi acest argument, slab şi autocondamnator, continuă să facă carieră între colaboraţioniştii impenitenţi din bisericile noastre.

Niciuna dintre scuzele celor care au trădat interesele Bisericii în faţa regimului comunist nu este însă atât de aberantă şi de enormă în obrăznicia ei sfruntată ca aceea a unui preot al bisericii majoritare care a sugerat că în loc de oprobriul public, colaboraţioniştilor ar trebui să le fie apreciat „eroismul colaborării”. Această expresie pare a fi desprinsă de-a dreptul din universul totalitar al lui Orwell. Dacă astfel gândesc cei din cler, nu ar fi trebuit să ne mai mirăm atunci când un înalt ierarh sugera că „nominalizarea clericilor colaboraţionişti ar aduce o gravă atingere caracterului sacru al preoţiei”. Bine că pactizarea lor cu diavolul n-a adus atingere acesteia, căci atunci chiar că aveam o problemă!

Dar, să revenim la tradiţia noastră, ca nu cumva să ne facem iluzia că liderii evanghelici au avut cumva o poziţie mai corectă cu privire la această problemă. Mai întâi, din câte ştim, creştinii după Evanghelie din România nu şi-au pus încă în mod oficial problema deconspirării. Lucrul acesta nu este de mirare, dat fiind că între timp unii dintre liderii lor de după 1989 au fost dovediţi, dincolo de orice tăgadă, ca fiind colaboratori ai fostei Securităţi (si poate că, cine ştie, sunt chiar şi ai celei actuale).

În ce priveşte comunitatea penticostală românească, problema deconspirării colaboratorilor Securităţii a fost pusă relativ recent, fără a conduce la rezultate semnificative, cu excepţia unor mărturisiri ambigue şi parţiale. Au existat, de asemenea, câteva încercări, mai degrabă timide, ale unor grupuri de pastori şi laici, de a lansa o discuţie pe această temă, dar acestea au fost rapid anihilate, cel puţin deocamdată, în meandrele hăţişului birocratic confesional. În ce ne priveşte, avem motive să credem că, atâta vreme cât la conducerea cultului se află actuala echipă, nu sunt prea multe şanse ca ceva să se schimbe în mod semnificativ în această confesiune.

Spaţiul baptist românesc este mult mai frământat de această problemă, dar succesul în rezolvarea ei este aproape minim. Cei care au condus Uniunea baptistă din 1990 până în 2007 încearcă să ni se prezinte astăzi ca nişte vajnici promotori ai ideii de deconspirare. Dacă însă încercăm să privim cît de cît obiectiv la ceea ce au realizat ei în cele patru legislaturi pe care le-au avut la dispoziţie, rezultatul concret este aproape egal cu zero. Imediat după 1989 s-a luat între evanghelici (oare la sugestia cui?) decizia de a nu se face tapaj cu privire la această problemă, probabil pentru a nu afecta în mod negativ imaginea bisericii. Acest lucru este valabil şi pentru baptişti. Eventual s-a sugerat, timid, ca cei care au colaborat să facă pocăinţă pentru trădarea lor, chemare rămasă în principiu fără ecou. În afară de aceasta însă, nu s-a mai întâmplat aproape nimic, până la începutul anilor 2000. Atunci când am întrebat pe unul dintre liderii acelei perioade de ce nu s-a făcut mai mult, am primit un răspuns de-a dreptul năucitor: „nu aveam legislaţie”, mi-a spus el, referindu-se la imposibilitatea accesului la dosare Ca şi când Biserica lui Cristos ar avea nevoie de legislaţie civilă pentru a trata problemele grave de natură spirituală cu care este confruntată. Aşa cum spuneam mai sus, pentru că n-am avut curajul de a ne însuşi etica înaltă a Împărăţiei, am ajuns dependenţi de soluţiile incoerente ale societăţii seculare.

După opinia mea, Biserica putea face foarte mult în problema deconspirării, chiar în absenţa accesului la dosare. Ea ar fi putut crea, în acea vreme în care apele nu era tulburate de actualele dezvăluiri, un fundament teoretic solid – biblic, teologic şi istoric – în baza căruia să poată fi abordată chestiunea la momentul potrivit. Priorităţile au fost însă, în mod evident, altele, iar momentul propice a fost ratat, spre pierderea bisericii.

După înfiinţarea CNSAS, odată cu ieşirea la iveală a dosarelor de colaborare cu Securitatea a unor lideri politici, dar şi religioşi, liderii baptişti români au realizat că problema nu mai poate fi escamotată la infinit şi că va trebui făcut ceva. De aceea au solicitat ca toţi pastorii să dea declaraţii pe propria răspundere că „nu au colaborat cu Securitatea ca poliţie politică”. Incoerenţa acestei sintagme a fost îndelung discutată, mai ales după episodul politic Mona Muscă. Avem motive serioase să credem că unii dintre pastorii baptişti care au semnat aceste declaraţii (căci unii, puţini, au refuzat s-o facă), au făcut-o deşi au colaborat cu Securitatea, căci, la fel ca Mona Muscă, au considerat (în mod sincer sau făţarnic, asta numai Dumnezeu poate s-o ştie) că ei au protejat biserica prin acţiunile lor, şi acest lucru nu poate fi interpretat ca fiind „colaborare cu Securitatea ca poliţie politică”. Cu alte cuvinte, au apelat la un silogism ieftin şi fals, pentru a-şi justifica trădarea.

Nu putem crede că liderii Uniunii baptiste, cei mai mulţi dintre ei oameni inteligenţi şi educaţi, n-au fost conştienţi de această mică „şmecherie pastorală”, Fapt este însă că ei s-au lăsat păcăliţi, în mod deliberat, şi apoi au predat gestiunea către noua conducere au Uniunii, pe care o acuză acum, nu fără o oarecare justificare de altfel, de inacţiune în chestiunea deconspirării. N-ar fi totuşi corect ca aceştia să aibă la dispoziţie un timp cel puţin comparabil cu cel al celor dinaintea lor, înainte de a li se face reproşuri? Nu suntem siguri că prelungirea la infinit a acestui timp de graţie îi va îndemna la acţiuni concrete, dar avem motive să credem că cel puţin unii dintre actualii lideri ai comunităţii baptiste sunt conştienţi de nevoia unei acţiuni coerente şi articulate teologic cu privire la această chestiune controversată.

Dată fiind inacţiunea oficială a fostei şi a actualei conduceri a Uniunii baptiste, iniţiativa discuţiilor despre deconspirare a fost luată fie de tineri istorici resentimentari, probabil bine intenţionaţi (deşi asta numai Dumnezeu ştie cu siguranţă), dar lipsiţi adesea de orice competenţă profesională în domeniul lucrului în arhive, fie de diverşi bloggeri, care discută pasional şi justiţiar despre o problemă a cărei complexitate, de cele mai multe ori, le depăşeşte în mod evident competenţele. Se pare că, din păcate, acestea ne sunt limitele.

Recent, un prieten din altă confesiune mă întreba uimit de ce noi, evanghelicii, ne spălăm rufele în public. De ce, întreba el, n-am creat la nivelul confesiunilor noastre instanţe competente care să abordeze această problemă spinoasă. M-am scuzat spunându-i că suntem o tradiţie recentă şi că mai avem încă multe de învăţat din rigoarea altora. Tocmai aceasta vom încerca să facem aici, analizând exemplul modului în care a abordat Biserica Romano-Catolică din Polonia problema deconspirării colaboratorilor poliţiei secrete comuniste.

NOTĂ: Am împărţit acest text în două posturi separate, pentru a uşura lectura.