Lectiile deconspirarii – o analiza a modelului catolic polonez II

Lecţii istorice – modelul catolic polonez

Consiliul episcopilor catolici polonezi a publicat la 25 august 2006 un Memorandum cu privire la colaborarea unor membri ai clerului cu organele de securitate între anii 1944-1989.

Dintru început trebuie să remarcăm faptul că nici Biserica din Polonia nu s-a grăbit să abordeze în mod public problema colaborării cu regimul comunist, sperând probabil, în mod naiv, că documentele care dovedesc trădarea unora dintre membrii clerului catolic polonez nu vor ieşi prea curând la iveală. Această speranţă s-a dovedit însă a fi deşartă şi, forţată de noua stare de lucruri, Biserica a fost obligată să acţioneze. Ceea ce a şi făcut, spre cinstea ei. Ar fi fost însă mult mai înţelept dacă ar fi făcut-o înainte de izbucnirea scandalului care a condus în cele din urmă la demisia Arhiepiscopului Varşoviei. Documentul trece de asemenea sub tăcere că faptul colaboraţionismului clericilor era o realitate arhicunoscută şi nu o surpriză a perioadei postcomuniste.

Introducerea acestui document este dominată, în opinia noastră, de o încercare – destul de inabilă de altfel – de a salva onoarea Bisericii poloneze pătată de colaborarea cu regimul comunist a unora dintre membrii clerului ei.

Dincolo de aceasta, găsim însă în introducere câteva afirmaţii de o importanţă capitală pentru problema aflată aici în discuţie. Astfel, textul analizat afirmă că „episcopii se împotrivesc pe bună dreptate lustraţiei lipsite de principii clare, aceasta putând prejudicia grav pe mulţi membri oneşti ai clerului, persoane consacrate şi credincioşi laici”. Episcopii vorbesc chiar despre o „lustraţie sălbatică” ce domină discursul unora dintre cei care discută problema în societatea poloneză. După cum putem vedea, excesele în tratarea acestei probleme nu sunt o specialitate românească, ci ele ţin mai degrabă de natura umană decăzută.

Memorandumul subliniază apoi, pe bună dreptate, că documentele din arhiva poliţiei secrete nu conţin întregul adevăr. Pentru cunoaşterea adecvată a acestuia este nevoie de coroborarea multor altor surse. Episcopii adaugă apoi că acele documente conţin mai degrabă dovezile trădării celor care au colaborat cu regimul, dar nu în egală măsură şi dovezile eroismului celor care au rezistat la presiunile regimului. „De cele mai multe ori, astfel de atitudini, adesea eroice, nu au niciun fel de documentare scrisă”, spune documentul. Ne permitem să fim de acord doar parţial cu această aserţiune. Experienţa noastră cu documentele Securităţii, oricât de limitată este ea, ne face să credem că dovezile eroismului există, în mod implicit, în documentele poliţiei secrete, pentru cei care au ochi să le vadă.

Textul memorandumului subliniază apoi o nedreptate crasă care se face în discuţiile despre deconspirare, chestiune care a fost discutată şi în România. Astfel, în vreme ce liderii partidului şi slujbaşii organelor de represiune – cei mai mari vinovaţi pentru grozăviile petrecute sub regimul comunist, sunt scoşi complet din discuţie şi se bucură de pensii substanţiale, cei aflaţi în centrul discuţiilor sunt colaboratorii lor, care, în ordinea dreptăţii absolute, ar trebui consideraţi a fi primele victime ale acestora. Desigur, nu este vorba de nişte victime inocente, ci de nişte victime care au devenit apoi ei înşişi, la rândul lor, călăi.

Dacă dorim să abordăm chestiunea în mod corect, atunci vinovăţia responsabililor comunişti în chestiunea colaboraţionismului ar trebui pusă din nou pe tapet, cu toată seriozitatea. Din păcate, contextul ideologic şi politic contemporan, dominat de stângismul cu origini sau simpatii neomarxiste, nu este propice unui asemenea act de dreptate. Astăzi putem demoniza fără probleme şi pe bună dreptate nazismul, dar a pune semnul egal între acesta şi comunism echivalează pentru europeanul de rând cu solidarizarea noastră cu imperialismul şi antisemitismul. Aşa fiind, ne îndoim că discuţia despre vinovăţia responsabililor comunişti va reveni curând pe făgaşul normalităţii. De aceea va trebui să corectăm ceea ce putem, în propria ogradă, lăsând ca istoria să corecteze ceea ce acum nu putem atinge. Oricum ar fi însă, putem fi siguri că aceste vinovăţii nu vor fi trecute cu vederea la marea judecată.

O altă afirmaţie importantă a memorandumului este aceea că „Biserica se împotriveşte răului într-un mod evanghelic, care nu distruge demnitatea altuia”. Aceasta înseamnă că pentru rezolvarea problemelor trecutului, Biserica nu se poate folosi de „răzbunare, de revanşă, ori de înjosirea omului, chiar dacă este vorba de un om păcătos”, adică de un colaboraţionist. Acesta este un adevăr pe care justiţiarii deconspirării din România îl uită cu foarte mare şi vinovată uşurinţă. În acelaşi timp, soluţia sugerată de către episcopii catolici polonezi la problema trecutului este una întreită: mărturisire, ispăşire, şi restituţie. Dacă nu am rămâne decât la aceste trei sugestii şi tot am avea în modul cel mai serios de lucru la problemă deconspirării.

Finalul introducerii la acest text afirmă că evaluarea faptelor de colaborare nu echivalează cu o sentinţă, respectiv cu punerea unui verdict final pentru o anume persoană. Evaluarea, absolut necesară pentru rezolvarea problemelor complexe ale colaborării, ar trebui să fie mai degrabă o chemare la pocăinţă. Ne-am permite să sugerăm în acest punct că realizarea acestui deziderat este posibilă numai dacă cel evaluat este tratat cu demnitatea pe care o merită orice fiinţă umană. Altfel, recursul la sentinţe devine inevitabil, oricât am pretinde noi că facem altceva.

Prima secţiune principală din corpul textului analizează cu seriozitate contextul istoric concret în care au avut loc faptele, precum şi acela în care sunt ele evaluate, ambele jucând un rol important în acest proces. Episcopii afirmă că acesta a fost esenţialmente un timp de persecuţie pentru Biserică, în care „fiecare membru al clerului, în măsură mai mare sau mai mică, era ţinut sub observaţie de autorităţi sau chiar împins spre colaborare” şi că acest fapt nu trebuie uitat de nicio analiză corectă a colaboraţionismului.

Memorandumul solicită, pe bună dreptate, societăţii civile ca, alături de trădarea colaboraţioniştilor, să fie recunoscut şi eroismul celor care au rezistat, uneori cu preţul vieţii lor, la presiunile şi persecuţiile regimului comunist. O chemare similară la responsabilitate este adresată mai târziu în text de episcopi către cei din media. Se poate observa însă din textul analizat că episcopii nu-şi fac multe iluzii în privinţa unui tratament corect din partea unei societăţi cu înclinaţii seculariste şi anticlericale. De aceea ei se întorc spre Biserica însăşi, încercând s-o mobilizeze pentru păstrarea memoriei rezistenţei la comunism. Astfel, spune textul Memorandumului,

„amintirea eroilor acelor timpuri şi preţuirea comportării lor este necesară pentru cântărirea întregii situaţii, aşa cum exista ea atunci. Este o îndatorire stringentă, care revine fiecărei eparhii. Fiecare îşi are eroii săi, şi documentele păstrate furnizează mult material necesar pentru a se arata pe deplin eroismul lor. Credincioşii aşteaptă ca Biserica să aducă la lumină viaţa acestor eroi. Este sarcina Bisericii şi una dintre cele mai importante dimensiuni ale vestirii de către ea a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.”

Această analiză a contextului se încheie cu afirmaţia că nici noi, şi nici măcar cei vinovaţi, ci numai Dumnezeu, poate evalua în mod absolut corect împrejurările şi motivaţiile celor care au colaborat cu regimul comunist. Cu alte cuvinte, avem aici o atenţionare solemnă cu privire la limitele oricărei judecăţi umane, oricât de obiectivă ar încerca aceasta să fie. Judecata supremă şi cumpăna dreaptă se află doar în mâna lui Dumnezeu şi el, slavă Domnului, n-o dă în mîna niciunuia dintre noi.

Secţiunea centrală a Memorandumului discută problema evaluării morale şi religioase a colaboraţionismului. Iată principiile generale sugerate de episcopii polonezi în tratarea acestei probleme:

Principiul fundamental în evaluarea acestui fenomen este acela că „colaborarea conştientă şi voluntară cu duşmanii Bisericii şi ai religiei este un păcat”, acesta fiind întotdeauna una păcat public, pentru simplul motiv că el era cunoscut lucrătorilor serviciilor de Securitate.

Episcopii polonezi sugerează următoarele şapte criterii de evaluare a colaboraţionismului, care sunt demne de atenţia noastră şi pe care le vom prezenta fără comentarii din partea noastră, deoarece socotim că sunt extrem de relevante ca atare pentru situaţia din România:

• gradul de responsabilitate pentru colaborare

„Acesta implică, în primul rând obiectul acţiunii, adică ce anume se urmăreşte prin acea acţiune. In delaţiune, acel obiect este întotdeauna rău! Din acest motiv delaţiunea nu poate fi justificată niciodată. Niciodată nu este permis să se urmărească un bine prin comiterea răului, pentru că scopul bun nu sfinţeşte mijloacele.”

• angajamentul – există colaboratori care au semnat şi colaboratori care n-au semnat un asemenea act; „simpla semnare a angajamentului de colaborare, afirmă episcopii polonezi, indiferent de cauze şi motive, este păcat”
• importanţa delaţiunii şi numărul informaţiilor transmise
• mărimea răului cauzat de această colaborare

„Deşi orice colaborare cu duşmanii Bisericii este rea, totuşi nu orice acţiune a colaboratorului trebuie să fi fost rea în efectele ei; uneori aceasta a putut fi folosită spre binele altora. Unii colaboratori au rezolvat în mod pozitiv problemele altora pentru că au avut această posibilitate, iar aceasta trebuie de asemenea să se reflecte în evaluarea activităţii lor. Totuşi binele de acest fel nu poate niciodată să îndreptăţească pe deplin pe acela care s-a hotărât să colaboreze… Un înalt grad de infamie l-a avut răspândirea de materiale împotriva Bisericii, furnizate de serviciul de securitate, deşi, cu siguranţă, astfel de fapte au privit un grup puţin numeros de persoane.”

• motivul şi scopul care au determinat pe cineva să semneze angajament de colaborare

„Unii au săvârşit-o din dorinţa de a face carieră sau de a câştiga bani. Alţii, sub influenţa şantajului, adică de teamă. Motivul nu justifică, dar are influenţa lui in evaluarea morală globală a faptei. Sunt oameni slabi, care nu au fost în stare să se împotrivească, mai ales atunci când slăbiciunile lor erau cunoscute lucrătorilor serviciilor de securitate. Acest tip de colaboratori merită o compasiune suplimentară, pentru că ei au trăit neîncetat în atmosfera fricii.„

• durata colaborării

„Într-un fel trebuie evaluat acela care a colaborat timp de câteva luni, şi altfel acela care a colaborat timp de mulţi ani. Într-un fel acela care s-a retras singur, lucru care a fost consemnat chiar de către servicii sau a fost semnat de el cu propria mână; şi altfel acela care până astăzi se apără în continuare cu minciuna că nu a colaborat. Şi iarăşi, în alt fel trebuie evaluaţi aceia care au trecut la ispăşirea păcatelor lor, şi altfel aceia care s-au mândrit cu relaţiile pe care le aveau.”

• frecvenţa contactelor cât şi gradul de familiaritate al colaboratorilor cu funcţionarii Securităţii

„Se ştie că pentru serviciile de Securitate, contactele cu membrii clerului, mai ales contactele prieteneşti, constituiau o ocazie de a cunoaşte mai îndeaproape nu numai persoana respectivului cleric, ci şi de a obţine prin intermediul lui informaţii despre alţii, creând şi posibilitatea supunerii clericului la o manipulare ţintită.”

În această secţiune a textului se mai face o evaluare extrem de importantă pentru înţelegerea naturii diabolice a colaborării cu regimul comunist. Astfel, spun autorii Memorandumului:

„Organele de Securitate, în ciuda aparenţelor, nu erau interesate numai de informaţiile care le erau transmise, ci de a lega conştiinţa celui care a semnat colaborarea cu ei. El nu trebuia să transmită nicio informaţie; era suficient că-şi ducea viaţa cu conştiinţa trădării pe care o săvârşise semnând „contractul de colaborare” cu autorităţile care distrugeau valorile religioase şi morale.”

Ultima parte a textului Memorandumului este dedicată prezentării procesului extrem de important al recuperării şi îndreptării celui vinovat, care este scopul însuşi al procesului de deconspirare: Paşii sugeraţi de episcopi pentru acest proces sunt următorii:

• cel vinovat trebuie să recunoască de bunăvoie păcatul în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei proprii. Trebuie de asemenea să o facă faţă de cei cărora le-a făcut rău
• colaboratorul trebuie să le ceară iertare celor cărora le-a făcut rău; acest lucru se poate realiza în mod individual, dar daca răul a fost făcut în cadrul unui anumit grup, atunci această mărturisire trebuie să o facă în public, în faţa acelui grup
• cel vinovat de colaborare este obligat să repare răul făcut, atât în dimensiunea lui materială, dacă din cauza lui alţii au suferit pierderi, cât mai ales în dimensiunea lui spirituală; aceasta priveşte inclusiv reparaţia răului clevetirii şi al calomniei

(Am trecut cu vederea aici celelalte elemente ale procesului de recuperare care nu sunt compatibile cu tradiţia evanghelică.)

Memorandumul se încheie subliniind că chestiunea colaboraţionismului este o problemă a Bisericii, ca organism eclesial unitar, în ansamblul ei. Astfel, conchid autorii textului,

„Chestiunea membrilor clerului care au colaborat cu autorităţile ostile Bisericii şi religiei nu este numai o chestiune individuală, nici doar o chestiune a câtorva clerici care au acceptat diferite forme de colaborare, ci priveşte întreaga Biserică Catolică din Polonia, atât clerul, cât şi laicii. Aceasta are o dimensiune publică şi, prin efectele sale, ne priveşte într-o oarecare măsură pe fiecare dintre noi. Ea dezvăluie unul dintre păcatele care au rănit adânc Biserica.” Păcatul trebuie condamnat, dar păcătoşii trebuie primiţi în spiritul dragostei iertătoare. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu (cf. Ezec. 18:23). Biserica nu vrea moartea păcătosului, pentru că toţi cei care formăm Biserica aici pe pământ, cădem şi avem nevoie de milostivire.”

În acest text complex şi oarecum inegal, avem totuşi un exemplu de angajare serioasă în problema colaboraţionismului cu regimul comunist a unei biserici care funcţionează în contextul postcomunist. Desigur, modelul nu este perfect, dar el este la o distanţă colosală, ca rigoare şi consistenţă, în raport cu încercările, cel mai adesea umorale şi lipsite de competenţă, iniţiate de evanghelicii români, în abordarea acestei complicate probleme, care a devenit o piatră grea de încercare pentru bisericile noastre în perioada de după 1989.

Iată acum, în rezumat, şapte dintre lecţiile pe care le putem învăţa din modelul polonez:

• ascunderea adevărului nu poate dura la infinit – cu cât problema colaboraţionismului cu regimul comunist este tratată mai devreme, cu atât mai corectă şi mai profundă va fi rezolvarea ei; trecerea timpului nu rezolvă niciodată lucrurile, ci doar le complică rezolvarea
• colaboraţionismul solicită asumarea vinovăţiei atât la nivel individual – a celor care au colaborat în mod explicit, cât şi la nivel instituţional – ca un eşec moral al Bisericii în ansamblul ei – acesta este un lucru pe care îl uită cu uşurinţă cei care vorbesc cu atâta uşurătate astăzi despre deconspirare
• pentru înţelegerea şi evaluarea corectă a faptului colaborării este necesară cunoaşterea cât mai completă a faptelor – aceasta implică mărturiile tuturor părţilor implicate şi ale unor martori la evenimente, documentele emise de instituţiile de stat, dar şi de biserică, cunoaşterea profundă a contextului etc.
• abordarea adecvată a problemei colaborării presupune o solidă fundamentare biblică, teologică şi istorică a acestui fenomen complex – bunele intenţii sunt necesare şi de apreciat, dar ele trebuie dublate de competenţă şi rigoare profesională, pentru că riscul de a călca în picioare conştiinţe şi de a crea nedreptăţi chiar mai mari decât colaboraţionismul însuşi sunt enorme
• Biserica are chemarea profetică de a oferi societăţii seculare un exemplu de reconciliere şi recuperare a celor vinovaţi de colaboraţionism
• Biserica este chemată să acţioneze cu smerenie şi compasiune în abordarea acestei probleme grave pentru viaţa comunităţii creştine – ea trebuie să fie conştientă că numai Dumnezeu este calificat să emită sentinţele finale cu privire la motivaţiile şi gravitatea vinovăţiei celor care au colaborat cu autorităţile comuniste
• conform eticii Împărăţiei, nu etichetarea şi pedepsirea celor păcătoşi, ci recuperarea şi reconcilierea dintre victime şi colaboratori reprezintă scopul suprem al procesului de deconspirare.

NOTĂ: Pentru corectitudine, trebuie să spunem că gradul de colaborare cu regimul comunist a Bisericii Catolice din Polonia este infinit mai mic decât acela al baptiştilor polonezi, care au luat foarte devreme la începutul regimului comunist decizia – absolut iresponsabilă şi comparabilă doar cu colaboraţionismul bisericii luterane din Germania cu regimul nazist – de a colabora intens cu regimul comunist împotriva „duşmanului comun”, catolicismul. Cu ruşine trebuie să spunem că nu cunoaştem ca bisericile baptiste din Polonia să fi intrat încă într-un proces de pocăinţă colectivă pentru acest act de trădare care a adus atâta blam cauzei lui Cristos în Polonia.