Ce inseamna a fi educator crestin astazi in Romania – III

Principii pedagogice aplicate în educaţia religioasă

Principii specifice

1.      Principiul autonomiei şi al libertăţii de alegere. Dacă în spaţiul fizicii de exemplu nu se poate vorbi de legitimitatea unei opţiuni pentru modelul clasic newtonian, pentru cel relativist sau pentru modelul cuantic, ci fiecare elev trebuie să-şi însuşească toate aceste modele, refuzul lor implicând o inadecvare a elevului la structura obiectivă a lumii, în cazul educaţiei religioase lucrurile stau cu totul altfel. Opţiunea religioasă (sau refuzul acesteia, care este în esenţă tot o atitudine religioasă) trebuie să fie făcută în absolută libertate, dar şi în deplină cunoştinţă de cauză. Nu numai că nimeni nu poate fi forţat să adopte religia creştină, dar nici ataşarea în cadrul acesteia la o anume tradiţie, ortodoxă, catolică ori protestantă, nu trebuie forţată în nici un fel.

2.      Principiul mărturiei. Afirmând cele de mai sus, trebuie să adăugăm în acelaşi timp că educaţia creştină presupune formarea în cei învăţaţi a conştiinţei responsabilităţii de a depune mărturie pentru Cristos într-o lume aflată în plin proces de secularizare. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că mărturia creştină nu poate şi nu trebuie aşteptată decât de la cei care şi-au asumat în mod conştient credinţa. Aşa cum afirmam şi mai sus, orice forţare în acest domeniu este mai mult decât nepotrivită. Cealaltă faţetă a medaliei o reprezintă mărturia pe care educatorul este chemat s-o întrupeze înaintea elevilor. Această modelare este esenţială în procesul de învăţare, ştiut fiind că de cele mai multe ori personalitatea educatorului marchează elevii într-o măsură chiar mai mare decât însăşi disciplina pe care acesta o predă.

3.      Principiul comuniunii. Acest principiu porneşte de la premisa că Cristos îşi edifică în dispensaţia actuală o nouă comunitate numită generic Biserica. Ea cuprinde pe toţi cei care acceptă în mod personal valoarea jertfei lui Isus Cristos, ca Mântuitor din pricina păcatelor noastre, pentru a ne împăca cu Dumnezeu, cu semenii noştri şi cu noi înşine. Rezultatul aplicării acestui principiu este formarea conştiinţei unei noi solidarităţi umane, şi nu în ultimul rând al unei conştiinţe ecumenice, bazată pe respectul celorlalte tradiţii şi pe deschiderea înspre îmbogăţire reciprocă prin interacţiunea cu ele. Fără o asemenea dimensiune, educaţia religioasă ar putea genera, contrar scopului ei, fanatism, exclusivism şi chiar extremism fundamentalist.

4.      Principiul diaconiei. Una dintre dimensiunile esenţiale ale trăirii creştine este slujirea, îndreptată către Dumnezeu, către semeni şi către lumea în care trăim. Acest principiu implică, de asemenea, educaţia în respectul pentru valorile naţionale, educaţia ecologică şi multe altele.

5.      Principiul escatologic. Una dintre trăsăturile cele mai interesante ale educaţiei religioase constă în faptul că deşi se desfăşoară în contextul concret al lumii în care trăim, finalitatea, perspectiva ei, nu este doar una temporală, ci şi una eternă. Parafrazându-l pe Pr. Dumitru Stăniloae, am putea spune că ora de religie este „laboratorul învierii” şi al eternităţii. Autorul evanghelic Robert W Pazmiño numeşte acest principiu „education for kingdom consciousness (basileia)” [educaţie cu conştiinţa Împărăţiei]. Fără înţelegerea acestei dimensiuni meta temporale, profesorul de religie nu va reuşi să imprime elevilor măreţia cu adevărat excepţională a lucrurilor despre care învaţă în clasă.

Responsabilitatea educatorului creştin

Nu putem încheia aceste gânduri fugare fără a sublinia, dacă mai era nevoie, extraordinara răspundere care revine celui care face educaţie religioasă în şcoală. Adeseori, atribuirea acestei responsabilităţi unor persoane lipsite de vocaţie sau de pregătirea teologică şi pedagogică necesară a constituit o contra-propagandă pentru angajarea religioasă a elevilor. Nu în puţine ocazii am auzit despre pedepse corporale administrate pentru neîndeplinirea scrupuloasă a unor obligaţii neînsemnate, de abordări intolerante şi dogmatice sau de crasă incompetenţă, ca să nu mai vorbim de cazurile extreme, în care viaţa morală a profesorului de religie este în totală contradicţie cu ceea ce predă.

Asemenea situaţii, din păcate deloc nişte excepţii, vorbesc cu tărie despre necesitatea responsabilizării maxime în domeniul educaţiei religioase. Fără aceasta, întregul nostru efort se poate dovedi a fi, conform cuvintelor Eclesiastului, „deşertăciune a deşertăciunilor şi goană după vânt”.

2 răspunsuri

  1. […] 17. Câteva fotografii cu noi 31. HRISTOS a inviat!…so what? (2) 36. Trei seminaristi 40. Samba de Cuba – Interviu cu Voicu Bojan (I) 44. Testul August Rush 50. Ce inseamna a fi educator crestin astazi in Romania – III […]

  2. […] Ce înseamnă a fi educator creştin astăzi în România Dănuţ Mănăstireanu: “Una dintre trăsăturile cele mai interesante ale educaţiei religioase constă în faptul că deşi se desfăşoară în contextul concret al lumii în care trăim, finalitatea, perspectiva ei, nu este doar una temporală, ci şi una eternă. Parafrazându-l pe Pr. Dumitru Stăniloae, am putea spune că ora de religie este „laboratorul învierii” şi al eternităţii. Autorul evanghelic Robert W. Pazmino numeşte acest principiu „education for kingdom consciousness (basileia)” [educaţie cu conştiinţa Împărăţiei]. Fără înţelegerea acestei dimensiuni meta temporale, profesorul de religie nu va reuşi să imprime elevilor măreţia cu adevărat excepţională a lucrurilor despre care învaţă în clasă.” Agora Christi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: