Criza dreptei religioase americane – studiu de caz

Unul dintre cele mai interesante fenomene, atât sub raport sociologic, cât şi religios, legate de revenirea evanghelicilor pe scena socială în perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, este mişcarea denumită îndeobşte „dreapta religioasă” americană. Coagularea ei a fost un proces gradat, dar apariţia ei ca forţă publică a fost marcată de înfiinţarea la începutul anilor 1970 de către Rev. Jerry Falwell a organizaţiei Moral Majority. Ea a jucat un rol important în alegerea preşedinţilor Jimmy Carter şi Ronald Reagan, precum şi în promovarea valorilor creştine conservatoare pe scena politică americană.

După circa douăzeci de ani de existenţă, Moral Majority a dispărut, făcând loc unei noi organizaţii, mai flexibilă şi de asemenea mai agresivă în ceea ce priveşte angajarea politică, numită Christian Coalition.

Iată cum exprimă Charles Colson speranţele oarecum utopice ale dreptei religioase americane: „[Conservatorii] au tras concluzia că acţiunea politică top-down ar fi fost mijlocul cel mai eficient de transformare culturală. Dacă liberalii puteau face asta, la fel puteau face şi ei.” Dreapta americană manifesta fără jenă un soi de triumfalism desuet, exprimat de sentinţe de genul: „Noi eram pe cale să schimbăm America. Aveam puterea de a îndrepta orice rău, şi de a vindeca orice boală [a societăţii]”. Astfel, afirmă Colson, „Dreapta religioasă a devenit o imagine în oglindă a stângii seculare…[iar] Biserica se afla în pericol de a sucomba în faţa iluziei politice şi de a aduce Evanghelia în situaţia de a deveni ostatică a agendei politice”. [1]

Ultimii zece ani s-au dovedit însă a fi extrem de dezamăgitori pentru creştinii conservatori americani. Ei speraseră că dacă vor reuşi să aleagă suficienţi politicieni conservatori în Congresul american, aceştia vor lupta pentru a promova agenda ei legislativă, înrădăcinată în valorile morale conservatoare. Din nefericire, eşecul din 1998 al acţiunii de punere sub acuzare a preşedintelui Clinton, în legătură cu scandalul Lewinski, a dat lovitura de graţie speranţelor dreptei religioase cu privire la existenţa unei majorităţi morale în societatea americană.

Dezamăgirea profundă a creştinilor conservatori americani a fost exprimată în mod succint de scrisoarea deschisă publicată la 16 februarie 1999 de Paul Weyrich, părintele dreptei religioase americane, care fusese implicat în crearea atât a Moral Majority, cât şi a Christian Coalition. În această scrisoare, Weyrich declara sentenţial: „Ceea ce am încercat să facem în ultimii 30 de ani n-a mers… Cred că probabil am pierdut războiul cultural”.[2] Autorul explică faptul că acţiunea politică a promotorilor dreptei religioase americane a fost bazată pe două premise fundamentale. Prima consta în presupunerea că majoritatea americanilor era de acord cu punctul lor de vedere. A doua presupunea că dacă dreapta reuşea să aleagă suficienţi conservatori, aceştia vor lupta pentru a implementa agenda politică a acesteia. Din nefericire pentru Weyrich şi ai lui, ambele premise s-au dovedit a fi greşite. Astfel, conservatorii au învăţat într-adevăr să aibă succes în politică şi au reuşit să promoveze multe dintre personalităţile lor în legislativul american, dar aceştia au eşuat în a implementa agenda dreptei. De ce? Pentru că, explică Weyrich cu amărăciune, „politica însăşi a eşuat. Şi politica a eşuat din pricina colapsului culturii. Cultura devine ca un canal de dejecţii cu gura tot mai largă. Noi suntem prizonieri ai unui colaps cultural de proporţii istorice, un colaps atât de mare, încât pur şi simplu copleşeşte politica”. Dovada cea mai concludentă pentru Weyrich o constituie rămânerea la putere a Preşedintelui Clinton în ciuda scandalului Lewinski. Fără îndoială că multe dintre afirmaţiile lui Weyrich sunt corecte. El afirmă de exemplu că societatea americană se afla sub influenţa unei forme de marxism cultural numit „corectitudine politică” şi că pentru prima dată în istorie americanilor le este frică să afirme în mod liber ceea ce gândesc – „Statele Unite au devenit un stat ideologic”.[3] El are de asemenea dreptate atunci când se arată îngrijorat de măsura în care tineretul absoarbe pe nesimţite cultura decadentă care îi înconjoară. Tocmai de aceea autorul se declară învins şi recomandă retragerea din războiul cultural, chiar dacă recunoaşte că „aceasta nu înseamnă că războiul nu va continua şi că nu va fi purtat pe alte fronturi”.

Strigătul de disperare al lui Weyrich a fost apoi reluat şi amplificat de Cal Thomas şi Ed Dobson în cartea lor Blinded by Might (Eerdmans, Grand Rapids, 1999). Autorii proclamă şi ei, în acord cu Weyrich: „Am eşuat în a schimba America”.[4] Autorii acuză dreapta religioasă americană de a fi cedat în faţa forţei de seducţie a puterii şi de a fi folosit mijloace nelegitime pentru a o obţine. Mai mult ei îi acuză pe foştii lor aliaţi de a  faptul că folosesc o hermeneutică duplicitară pentru a justifica aplecarea lor înspre politică. Astfel, spune cu ironie amară Cal Thomas,

în ultimii douăzeci de ani, Falwell şi alţii, care priveau odinioară politica cu aceeaşi antipatie cu care privesc filmele, alcoolul şi dansul, au început să cânte un nou cântec. Ei folosesc aceeaşi Biblie „inerantă, infailibilă”, dar ajung la concluzii diferite cu scopul de a justifica faptul că laicii şi clericii trebuie să se implice în politică. Fie că ei greşeau atunci, fie că greşesc acum.

Trebuie creştinii să se implice în politică? Dacă este să-l parafrazăm pe Preşedinte, depinde de ce implică cuvântul a se implica.[5]

Asta nu înseamnă că autorii recomandă absenteismul politic. Creştinii trebuie să se implice politic, dar, „trebuie s-o facă fără iluzii”, căci, „adevărata schimbare apare de la inimă la inimă, nu de la o campanie de alegeri la alta, pentru că problemele noastre fundamentale nu sunt de natură economică sau politică, ci morale şi spirituale.”[6]

La fel ca şi Weyrich, Thomas şi Dobson îi acuză pe politicienii dreptei religioase că n-au promovat valorile morale creştine conservatoare în acţiunea lor politică. De asemenea, ei avertizează cu privire la riscul ca oamenii să refuze Evanghelia dacă ea vine „învelită în manifestele electorale ale dreptei”. În final, ei afirmă, pe bună dreptate, că promotorii dreptei religioase ar trebui să predice nu numai împotriva avortului şi a homosexualităţii (subiecte predilecte ale conservatorilor), dar şi împotriva rasismului şi în favoarea dreptăţii pentru cei săraci (subiecte predilecte ale politicienilor liberali), care fac parte din Evanghelie la fel de mult, dacă nu cumva chiar mai mult decât celelalte).[7]

În consecinţă, cei trei „sună retragerea”. Weyrich, de exemplu, sugerează „retragerea din instituţiile care au fost capturate de ideologia corectitudinii politice”. În locul acestora, el sugerează crearea unor instituţii paralele (educarea copiilor în familie – eng. homeschooling, renunţarea la televiziune, crearea de tribunale paralele[!?!], sau, de ce nu, am spune noi, de armate paralele, etc.) Concluzia lui este: „Avem nevoie de un soi de carantină”.[8] Deşi nu atât de vehemenţi ca Weyrich, analiza făcută de Thomas şi Dobson crizei prin care trece în prezent dreapta religioasă americană conduce la aceleaşi concluzii pesimiste şi împinge pe cititori la retragerea pietistă în spatele zidurilor, cu scopul de a-şi păstra identitatea evanghelică.

Avem de-a face de fapt cu un efect de pendul. Aşa cum bine formulează Colson, „în primele decenii [ale secolului al douăzecilea] credincioşii au fost şfichiuiţi de vânturile reci ale modernismului teologic (şi de evanghelia lui socială), au fost umiliţi de procesul Scopes, şi în cele din urmă s-au retras în enclavele lor fundamentaliste, pentru a crea o cultură paralelă, prin intermediul propriilor biserici şi şcoli”.[9]

Deşi autorii menţionaţi mai sus au dreptate în multe dintre analizele lor, trebuie să subliniem că, aşa cum argumentează Colson, pesimismul lor este exagerat. De fapt angajarea politică a creştinilor conservatori americani a adus unele roade incontestabile, între care putem menţiona reducerea ratei avorturilor, promovarea unei legislaţii de protecţie socială care promovează responsabilitatea, şi altele asemenea. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că, aşa cum în mod ironic sugerează Don Eberly, fost membru al echipei preşedintelui Reagan, „[Weyrich, Thomas şi Dobson] au făcut un serviciu lumii creştine, subliniind ceea ce societatea în general descoperise cu ani în urmă, şi anume, limitele politicii în abordarea profundelor probleme morale şi spirituale” cu care este confruntată societatea americană.[10]

Care sunt motivele pentru care a eşuat oare dreapta religioasă americană în încercarea ei de a transforma societatea? Credem că un număr de concluzii se impun de la sine din analizele făcute acestui caz de către autorii menţionaţi:

a.       acţiunea politică a dreptei religioase n-a fost fundamentată pe o solidă teologie a culturii, ci mai degrabă pe considerente pragmatice şi circumstanţiale;

b.      creştinii conservatori au folosit pentru cucerirea puterii politice si pentru transformarea societăţii mijloace incompatibile cu Evanghelia;

c.       implicarea dreptei religioase în politică a fost bazată pe o teorie socială unilaterală (dichotomia stânga – dreapta s-a dovedit a fi incapabilă să păstreze intactă dimensiunea profetică a Bisericii, care ar trebui să funcţioneze atât asupra stângii, cât şi asupra dreptei);

Am dori să încheiem această prezentare de caz cu câteva consideraţii personale. Pornind de la constatarea lui Weyrich că Statele Unite au devenit un stat ideologic, ne întrebăm mai întâi dacă nu cumva s-ar fi întâmplat un lucru asemănător, în celălalt sens, în cazul în care dreapta religioasă americană şi-ar fi putut implementa propria agendă politică.

În al doilea rând, ni se pare că obiectivul dreptei religioase de a iniţia o schimbare strict limitată la spaţiul american, deşi patriotic, este unul absolut egoist, în contextul fenomenului actual de globalizare, cât şi în perspectiva universală a Evangheliei lui Isus Cristos.

În al treilea rând, trebuie să observăm că atunci când cei trei autori vorbesc despre angajarea socială, ei apelează la o terminologie care ţine de metafora războiului, tipică mai degrabă militantismului fundamentalist, decât de metaforele sării şi luminii, preferate în general de evanghelici.

În final, trebuie să observăm că aşteptările dreptei americane au fost exagerat de optimiste. Aşa cum am afirmat deja, ele au vădit triumfalism şi au fost totalmente lipsite de realism. Suntem siliţi să dăm din nou dreptate lui Colson, care afirma că „dacă speranţa anterioară [a dreptei religioase] de a salva America a fost una supradimensionată, la fel este şi sugestia actuală de retragere din politică – o reacţie exagerată la o reacţie originară exagerată”. În lumina acestei analize, afirmă acelaşi autor, se impune concluzia că „ar trebui să învăţăm din greşelile noastre şi să formulăm o filosofie politică fundamentată biblic, care să ne scoată din efectul de pendul şi să ne ofere o bază pentru a acţiona «în mod creştin» în politică”.[11]

Cele afirmate mai sus, conduc la concluzia că acţiunile dreptei religioase americane n-au fost fundamentate pe o solidă teologie, filosofie şi sociologie a angajării sociale, ci au fost mânate în mod aproape exclusiv de considerente pragmatice şi circumstanţiale. Nici nu este de mirare că atunci când aceste eforturi au eşuat, aşa cum era şi normal să se întâmple, promotorii dreptei religioase americane şi-au găsit refugiul în reflexele separatiste ale fundamentalismului lor funciar, care a stat şi la baza războiului lor politic, pierdut în mod atât de lamentabil.[12]

Note:

[1] C. Colson, „What’s Right about the Religious Right”, Christianity Today, 6 septembrie 1000, 58.

[2] P. Weyrich, „The Moral Minority”, Christianity Today, 6 septembrie 1999, 44-45.

[3] Weyrich, 44-45. Este interesant că pornind de la o cu totul altă perspectivă, un autor român ajunge la o concluzie asemănătoare cu privire la ideologia corectitudinii politice (H.-R. Patapievici, „Comunismul american”, în Politice, Humanitas, Bucureşti, 1997, 122-128).

[4] Citat în B. L. Shelley, „An On-Again, Off-Again Love Affair”, Christianity Today, 6 septembrie 1999, 54-55.

[5] Cal Thomas, „Have We Settled for Caesar?” Christianity Today, 6 septembrie 1999, 48.

[6] Idem.

[7] Thomas, 49.

[8] Weyrich, 44-45.

[9] Colson, 58.

[10] D. Eberly, „We Are Fighting the Wrong Battle”, Christianity Today, 6 septembrie 1999, 52-53.

[11] Colson, „Religious Right”, 59.

[12]Trebuie să menţionăm în acest punct că, deşi primită în triumf, alegerea lui George Bush jr. ca preşedinte n-a schimbat prea mult sentimentele politice ale dreptei religioase americane.