Educatie si creativitate (3)

Creativitate şi învăţare

Aşa cum spuneam mai sus, deşi există anumite înclinaţii şi înzestrări înnăscute în fiecare dintre noi, creativitatea poate fi învăţată şi dezvoltată. Aceasta nu se poate realiza însă dacă sistemul pedagogic dominant este unul care accentuează conformismul şi reproducerea servilă a informaţiilor transmise de educator.

Este adevărat că stimularea creativităţii, a originalităţii şi a gândirii critice presupun o serie de riscuri pe cere educatorul trebuie să şi le asume, conştient fiind că rezultatul final merită un asemenea preţ. Un educator incompetent, nesigur pe disciplina pe care o predă sau care are o slabă imagine de sine se va simţi în general ameninţat de manifestările de nonconformism, implicite comportamentului creativ şi va avea puţine şanse de a induce în studenţi o atitudine relaxată, absolut esenţială în creativitate.

De asemenea, o atitudine rigidă, dominatoare, care exclude dialogul, întrebările şi în general interacţiunea va induce în studenţi un sentiment de autoapărare şi va conduce la inhibarea capacităţilor lor creative.

Pe de altă parte, nici eliminarea oricăror standarde şi restricţii nu este benefică pentru stimularea şi cultivarea creativităţii, deoarece în asemenea condiţii studenţii devin nesiguri şi şovăitori, temându-se tot timpul că riscă să încalce vreo regulă necunoscută. Trasarea precisă a limitelor şi explicarea raţiunii acestora va induce în mult mai mare măsură în studenţi o atmosferă deschisă şi stabilă emoţional, decât atitudinea exagerat de permisivă a educatorului.

Pentru ca dimensiunea creativă a educaţiei să devină mai mult decât un ideal frumos, este imperios necesară sacrificarea prejudecăţilor, eliminarea miturilor care au consfinţit şi au dat legitimitate în ultimele secole unui învăţământ conformist, egalitarist şi uniformizator. Iată care sunt câteva dintre aceste mituri:

1. cultul studentului mediu – orientarea educaţiei la un nivel mediu, adeseori absolut teoretic, în loc de a adapta şi a personaliza procesul de instrucţie la nivelul real al studenţilor;

2. exaltarea memorării şi a reproducerii fidele a cunoştinţelor memorate, (reprezentând de cele mai multe ori opinia profesorului asupra problemei tratate) ca model suprem al scopului educaţiei, în detrimentul aprecierii imaginaţiei şi a intuiţiei;

3. valoarea de fetiş a programei, care este tratată cu mai multă deferenţă decât tratează un credincios cartea sa sfântă, în loc de a privi programa ca un simplu cadru de referinţă;

4. încrederea exagerată în metodele tradiţionale, în paralel cu subestimarea şi suspectarea din principiu a oricărei noi abordări în educaţie;

5. supraestimarea valorii docimologice a notelor, ca formă supremă şi infailibilă de evaluare a însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor predate.

Acestea, şi multe altele asemenea lor, sunt veritabile piedici în calea înnoirii unui sistem de educaţie anchilozat, care pe zi ce trece devine tot mai anacronic, mai incapabil să se adapteze la schimbările rapide cu care ne confruntăm în societatea globalizată în care trăim la ora actuală. Momentul schimbării bate insistent la uşă.

Din nefericire marea majoritate a educatorilor formaţi în şcoala conformismului comunist pare incapabilă de a lansa o reformă reală a învăţământului românesc. În acelaşi timp, orice iniţiativă, pare să se lovească de zidul opacităţii birocratice care domină autoritatea educaţională din România, de la Ministerul Educaţiei Naţionale, până la ultimul director de şcoală. Şi totuşi reforma este inevitabilă. Va fi oare cine s-o facă?

Speranţa noastră se îndreaptă către acei puţini, care au rezistat asaltului nivelator al ideologiei, păstrându-şi şira spinării dreaptă, către cei care nu şi-au vândut conştiinţa pentru „un blid de linte” şi care au avut curajul, cu orice preţ, de a-şi păstra demnitatea de dascăli. Lor le revine responsabilitatea şi ei sunt singurii care au autoritatea morală de a determina schimbarea.