Dorin Axente – Actualitatea Manuscriselor de la Marea Moartă

Cele 900 de manuscsrise scrise în ebraică, aramaică şi greacă, descoperite între 1947-1956 în 11 peşteri aflate în proximitatea localităţii Khirbet Qumran pe malul vestic al Mării Moarte, reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea. Chiar de la descoperirea primelor manuscrise şi până la publicarea integrală a lor, s-au emis diverse teorii referitoare la posibilii autori care stau în spatele acestei colecţii extraordinare de scrieri antice. Publicate integral doar după mulţi ani de la descoperirea lor şi sub presiunea comunităţii academice internaţionale, misterul încă pluteşte asupra acestor texte şi a lumii din spatele lor. Cine sunt autorii acestor manuscrise şi care este semnificaţia lor pentru studiile biblice?

Deşi în acest moment există o majoritate covârşitoare de cercetători care, sub diverse forme şi teorii, atribuie manuscrisele esenienilor, Rachel Elior, profesor de filozofie şi mistică la „Hebrew University”, Ierusalim, a reluat recent o mai veche ipoteză, emisă de Lawrence Schiffman în 1995, şi anume cea a Saducheilor ca autori ai manuscriselor (http://abcnews.go.com/International/story?id=7110837&page=1). Cartea ei (Memory and Oblivion), care va aparea în luna aprilie la Ierusalim, susţine că esenienii nici măcar nu au existat şi că sunt sunt produsul unor teorii fictive. Este imposibil, susţine ea, ca un grup aşa numeros care a produs o aşa colecţie de scrieri, sa nu fie amintit de nici o sursă evreiască clasică sau chiar creştină timpurie.

Se poate afirma că gruparea Saducheilor se găseşte în spatele Manuscriselor de la Khirbet Qumran? Numele lor derivă probabil de la Ţadoc, preotul de pe vremea împăraţilor David şi Solomon din a cărui linie de descendenţă proveneau Marii Preoţi ai Israelului. Aşa cum bine se ştie, Saducheii erau bogaţi şi influenţi, formând elita conducatoare a societăţii evreieşti, focalizată pe Templu şi pe oraşul sfânt, Ierusalim. În contrast, multe scrieri descoperite pe malul Mării Moarte exprimă insatisfacţia cu ceea ce se întâmplă la Templu (1QS, 1QpHabacuc, CD) sau afirmă că Templul împreună cu actuala ordine preoţească vor fi înlocuite cu ceva nou, în linie cu voia lui Dumnezeu (11QT, 1QM). Chiar mai mult decât atât, unele manuscrise denotă o credinţă în îngeri (Songs of the Sabath Sacrifice) şi în viaţa veşnică (1QS, 1QH), lucruri total opuse modului în care sunt prezentaţi Saducheii în Noul Testament sau de către Iosif Flavius şi de literatura rabinică dupa anul 70 CE. Există totuşi o distincţie care trebuie facută: Schiffman susţine că această comunitate din spatele manuscriselor este formată din Saduchei dizidenţi care se opuneau ascensiunii la funcţia de Mare Preot a lui Ionatan Macabeul în anul 152 BCE. Aceasta ar explica, într-un fel, opoziţia autorilor manuscriselor faţă de politica socială şi religioasă de la Templu. De asemenea, modul în care Saducheii interpretează anumite pasaje din Mishna precum şi susţinerea lor pentru linia preoţească a lui Ţadoc, se reflectă în căteva scrieri de la Marea Moartă. Aceste asocieri rămân totuşi superficiale în comparaţie cu argumentele în favoarea esenienilor ca autori ai manuscriselor. Rămâne de văzut în ce măsura comunitatea de cercetători a „Manuscriselor de la Marea Moartă” va fi convinsă de argumentele lui Rachel Elior.

Abia acum ajungem la punctul culminant. Dupa primul impact şocant al ştirilor din media referitoare la cartea lui Rachel Elior, unii cercetători susţin că autoarea nu există în realitate(http://blog.christianitytoday.com/history/2009/03/bombshell_theory_israeli_schol.html). Chiar dacă există mai multe cărti atribuite lui Rachel Elior, se pare că nici un istoric nu a întâlnit-o în persoană, nu a participat la nici o întâlnire academică. Ea are doar o pagina web la „Hebrew University” din Ierusalim, o pagina dedicată în Wikipedia şi răspunde oponanţior ei pe un anumit blog. Rachel Elior este probabil un mit fabricat de jurnalişti în căutarea unei ştiri senzaţionale în ajun de Paşti, susţine Alan Smithee care crede că există mai multe dovezi pentru existenţa esenienilor decât pentru cea a lui Rachel Elior. Sau este posibil ca toate aceste comentarii sa fie doar o ironie adresată lui Rachel Elior şi a metodologiei pe care o foloseşte pentru a nega existenta esenienilor?

În ciuda acestor polemici nesfârşite, semnificaţia descoperii manuscriselor de la Marea Moarta este imensă pentru studiile biblice. Aproximativ 220 de manuscrise descoperite în peşteri sunt biblice şi conţin aproape întreg Vechiul Testament. Deşi unele dintre ele sunt în limba greacă, majoritatea sunt în ebraică şi aramaică. Până la descoperirile din 1947 de la Marea Moartă, cele trei surse ale textului Vechiului Testament erau: textele masoreţilor, Septuaginta şi Pentateuhul Samaritean. Cea mai veche copie a textelor masoreţilor este Codex Leningrad cu vocalele intacte care datează din anul 1008 C.E. Prima ediţie tipărită a textului masoretic a fost publicată la Veneţia în anul 1524-5 şi reprezită baza scripturilor evreieşti moderne. În ceea ce priveşte Septuaginta, cele mai vechi copii în limba greacă provin din sec. 3-4 C.E., la mare distanţă de momentul original al traducerii. Pentateuhul samaritean, care conţine doar primele cinci cărţi ale lui Moise a supravieţuit doar în comunităţile samaritenilor, cele mai vechi copii provenind din perioada Evului Mediu. Chiar dacă nu există diferenţe textuale majore între cele trei surse, iar copiile în ebraică sunt mult mai târzii decât copiile Septuagintei, cercetătorii biblici au ridicat mereu problema priorităţii unei surse în detrimentul celeilalte pentru a produce o traducere cât mai exactă a Vechiului Testament. În cercurile protestant-evanghelice s-a preferat textul masoreţilor pentru că, la urma urmei, scripturile evreieşti au fost scrise în ebraică şi aramaică iar scribii evrei erau recunoscuţi pentru acurateţea lor. Ce schimbări a adus, în acest context, descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ţinând cont că avem de a face cu texte vechi, păstrate neaşteptat de bine în vase de piatră, din perioada iudaismului celui de-al doilea Templu (aprox 250 BC) ? Marea surpriză a fost că manuscrisele biblice de la Qumran confirmă, din punct de vedere textual, atât textul masoreţilor cât şi textul Septuagintei. Cazul cel mai relevant este al textului cărţii Ieremia: din cele 5 copii în ebraică descoperite în peştera 4, două copii conţin texul scurt, corespunzător versiunii Septuagintei iar alte două copii textul mai lung care reflectă versiunea masoreţilor. Textul cărţii Deuteronom, descoperit în peştera 5, reflectă paralele textuale cu toate cele trei surse, inclusiv pentateuhul samaritean, ceea ce face dificil de afirmat prioritatea unei surse în detrimentul celorlalte.

Chiar dacă printre descoperirile manuscriselor biblice de la Marea Moartă predomină cărţile Pentateuhului, situaţia în iudaismul celui de-al doilea Templu era mult mai fluidă decât ne-am putea imagina cei mai mulţi dintre noi în ceea ce priveşte variantele textuale şi cărţile autoritative ale evreilor din aceea perioadă. Descoperirea unor multiple variante textuale ale aceleaşi cărţi biblice (Isaia sau Ieremia) în aceeaşi locaţie, folosite de aceeaşi comunitate în închinare, denotă o tradiţie biblică complexă şi consistentă. Chiar mai mult, numărul mare de copii descoperite în peşterea 4 ale cărţilor Jubileele şi 1 Enoh, asociate cu eroii biblici Moise şi Enoh, demonstrează autoritatea şi popularitatea de care se bucurau aşa numitele cărţi pseudoepigrafe sau chiar apocrife (Tobit, Ben Sira) printre iudeii din iudaismul celui de-al doilea Templu.

Descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ne obligă să păstrăm în continuare un ochi critic dar şi o undă de mister vis-a-vis de comunitatea din spatele acestor texte antice, faţă de istoria complexă şi fascinantă a iudaismului celui de-al doilea Templu cât şi faţă de tradiţiile textuale ale Scripturii înainte de 100 C.E.