Pledoarie pentru lustraţie (Partea a II-a: Experienţe ale lustraţiei)

Cristi Zaharia

 

Experienţa lustraţiei în celelalte state foste comuniste

Cu mâhnire putem constata că România a ajuns, dintr-una dintre primele ţări care au propus o rezolvare a trecutului comunist prin Proclamaţia de la Timişoara, într-o situaţie de blocaj a legii privind deconspirarea, iar de legea lustraţiei nici nu mai poate fi vorba. Necesitatea absolută a adoptării unei Legi a lustraţiei a fost evidenţiată de evenimentele din ultima perioadă. Ea ar putea fi un mijloc de potolire a tensiunilor sociale create de numeroasele liste de ofiţeri şi colaboratori ai fostei securităţi care circulă pe bloguri sau în redacţiile ziarelor.

Prin Legea lustraţiei, statele care au adoptat-o au căutat rezolvarea unei probleme morale şi totodată juridice: dacă şi în ce condiţii foştii colaboratori ai regimului

Pledoarie pentru lustraţie (partea I: Deconspirarea şi limitele ei)

Cristi Zaharia

„Dacă vrei să ucizi un popor,
suprimă-i memoria”.
Milan Kundera

Deconspirarea şi limitele ei

Desele scandaluri iscate în jurul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) ne readuc periodic în atenţie realitate sumbră a societăţilor comuniste şi ne relevă miza din spatele dosarelor. Conform celor spuse de Constantin Ticu Dumitrescu, în emisiunea lui Stelian Tănase („3X3” din data de 2 februarie 2008, la RealitateaTV), în anul 1999, prin Decizia 203 din 29.11.1999, Curtea Constituţională a României (CCR) a declarat art. 2 din „Legea Nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste”, dar şi legea în ansamblu, ca fiind în conformitate cu legea fundamentală a statului. Aceasta ne confirmă faptul că

Iconomia tranziţiei

Dănuţ Jemna

Dacă ar fi să realizăm o analiză a tranziţiei societăţii româneşti, la toate nivelurile, am putea utiliza în acest scop coordonatele experienţei poporului evreu după ieşirea din Egipt. O astfel de abordare are acoperire în câteva puncte esenţiale. În primul rând, atât pentru evrei cât şi pentru români, a existat un moment de cotitură în istorie care a schimbat complet datele existenţei sociale anterioare. Ruptura cu trecutul duce inevitabil înspre o perioadă de trecere, dificil de gestionat, cu probleme şi pericole, cu riscul de a rata perspectiva care se deschide înainte. Perioada de trecere este legitimă şi presupune o serie de acte decisive de delimitare faţă de trecut şi de aşezare a societăţii pe noul făgaş. În al doilea rând, din păcate, pentru ambele popoare, trecerea se transformă în tranziţie. Startul este ratat, iar istoria se mişcă într-o direcţie nedorită. Pentru evrei urmează o perioadă de 40 de ani de peregrinare prin pustie, o vreme de tranziţie care îngroapă o generaţie de oameni în nisipurile aride ale deşertului. România, de asemenea, a ratat startul pentru democratizarea societăţii. Suntem în plin proces de tranziţie, după aproape 20 de ani, şi nimeni nu este în stare să descifreze când şi în ce condiţii această tranziţie va lua sfârşit. Tranziţia este o prelungire nelegitimă a perioadei de trecere. Este o ratare a acestei perioade, un proces fără coordonate, proiect şi direcţie.