Drumul de la comunism la democratie – interviu cu Dorin Dobrincu

Drumul de la comunism la democraţie, de la economia planificată la capitalism.  Despre România ultimilor 20 de ani

interviu cu Dorin Dobrincu

(Acest interviu mi-a fost solicitat de o revistă cu profil economic din România, însă din considerente editoriale nu a mai apărut. Ceea ce mă determină să-l public aici. D.D.)

În ce moment al vieţii/carierei vă aflaţi acum 20 de ani – ce anume vă amintiţi mai pregnant de atunci?

Acum 20 de ani eram în ultimul an de liceu, așadar aveam aproape 18 ani. Deși adolescent, eram interesat de politică, de ceea ce se întâmpla în țările din jur, unde comunismul se prăbușea, și, bineînțeles, îmi puneam întrebări cu privire la ceea ce avea să se întâmple cu România. Asemeni situației din multe familii românești, și în familia mea se ascultau posturile de radio occidentale, în special Europa libera și Vocea Americii, şi se discuta despre situaţia generală, despre opresiune, despre lipsurile imense cu care se confruntau românii. Aveam, aşadar, destul de bune informaţii şi aveam o opinie, acceptabil conturată, despre „mersul vremurilor”. La nivel micro, nu am uitat de atmosfera sufocantă existentă în localitatea mea natală (Darabani, judeţul Botoşani)  la sfârșitul anului 1989, de conformismul oamenilor, de faptul că erau timorați şi că dublul limbaj, comportamentul diferit în spaţiul public faţă de cel privat, suspiciunea ş.a.m.d guvernau relațiile sociale.

La ce v-ati aşteptat în 1989 când a căzut dictatura şi cum priviţi acum retroactiv acele aşteptări? Cum aţi descrie capitalismul românesc, învăţat şi trăit pe cont propriu în aceşti 20 de ani?

În decembrie 1989, atunci când a căzut regimul comunist, am crezut că România intră într-o nouă etapă, care am sperat că va fi una a libertății, că va oferi posibilitatea oamenilor din această țară să devină cu adevărat cetățeni. În pofida lentorii cu care s-au produs schimbările, a problemelor numeroase, a unor derapaje, cred că trăim de 20 de ani într-o lume mai bună, într-o societate democratică, în care putem spune ce credem și putem încerca să facem ceva pentru a schimba ceea ce este de schimbat. Și sunt multe de schimbat, indubitabil. În conformitate cu valorile liberale, cred că singurul sistem economic viabil este cel capitalist, după cum singurul sistem politic dezirabil este cel democratic. Eu nu sunt om de afaceri, dar sunt interesat de viața economică, așa cum sunt interesat de cea politică. Capitalismul s-a reinventat în România după 1989 și a făcut-o în condiții vitrege. Din păcate, ceea ce încă lipseşte capitalismului românesc este acea etică, atât de discutată de sociologi (să ne aducem aminte de Max Weber, cu Etica protestantă şi spiritul capitalismului) şi de istorici, care l-a făcut posibil în Vest. Contrar scepticilor de diferite nuanţe, cred că nu poţi avea o societate sănătoasă, nu poţi avea o economie viabilă fără reguli, în cele din urmă fără etică. Încălcarea regulilor minimale a cauzat întotdeauna probleme uriaşe (ceea ce se întâmplă acum la nivel global, inclusiv în România, reprezintă un bun exemplu).

În ce domenii anume s-a schimbat cel mai mult în bine România în aceşti ani? Ar fi fost posibil ca aceste schimbări să aiba loc mai repede şi mai uşor?

Cred că în ansamblu România s-a schimbat foarte mult în acești 20 de ani. S-a schimbat și din punct de vedere politic, și economic, și cultural. Cea mai importantă schimbare a fost în domeniul libertății, reală, care în pofida unor devieri le-a și făcut posibile pe toate celelalte. Este desigur dificil să faci dintr-o societate demantelată de comunism, aşa cum era societatea românească acum două decenii, o societate modernă, bazată pe valori liberale şi democratice. Masa populaţiei a fost la rândul său extrem de conservatoare în special în primii ani din postcomunism. Dacă România ar fi avut minorităţi active mai consistente (şi mă refer aici în sensul lor sociologic), care în alte ţări au reprezentat un motor al schimbării mai rapide şi mai eficiente în postcomunism, probabil situaţia ar fi fost astăzi mai bună. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Ca istoric nu pot să discut serios decât despre ceea ce s-a întâmplat. Ca locuitor al polisului cred că pot să fac acelaşi lucru despre prezent. Doar ca gimnastică a minţii pot să mă întreb: Ce ar fi fost dacă? Din nefericire, România a avut şi continuă să aibă o problemă majoră cu capitalul uman. Principala problemă o reprezintă valorile vehiculate la nivelul elitelor şi la nivelul maselor, precum şi slaba interacţiune între acestea. Distanţa dintre discurs şi practică rămâne uriaşă în România. Este, dacă vreţi, o formă de schizofrenie socială à la roumaine. Altfel spus, avem încă de-a face cu o societate disfuncţională.

Care sunt domeniile în care Romania a stagnat ori a regresat, de care vă simţiţi dezamăgit, şi cum vă explicaţi această stagnare/involuţie?

Din punct de vedere economic, România  a cunoscut o stagnare și chiar un regres rapid în perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului. Cred însă că era inevitabil, în condițiile trecerii de la un sistem totalitar din punct de vedere politic și economic, la altul democratic și capitalist, ca țara să cunoască probleme. În acelaşi timp, cu piedici uriaşe, s-a reconstituit proprietatea privată, economia ţării fiind pusă pe baze predominant private. Ceea ce nu este puţin lucru. Din punct de vedere al modului în care se desfăşoară relaţiile sociale cred că mai degrabă am stagnat. Suntem în continuare neîncrezători unii în alţii, respectarea promisiunilor făcute, a cuvântului dat etc. sunt încă puţin practicate. Ceea ce este catastrofal pentru societatea noastră.

Mulţi credeau atunci (şi multi au continuat să spere pe parcursul celor 20 de ani) că România, eliberată de dictatură, poate deveni relativ rapid o putere economică, pe măsura resurselor, a populaţiei, a poziţiei geografice. Ce sanse daţi acum acestei speranţe? Suntem condamnaţi la o poziţie periferică, de anexă economică a ţărilor dezvoltate?

Spre deosebire de alte țări foste comuniste, România a avut un start greoi în schimbările care trebuiau făcute în postcomunism. Practic totul trebuia reconstruit. Nu doar produsele românești erau în general prost făcute, nevandabile. Problemele cele mai mari erau determinate de fapt de lipsa dinamismului social, de o cultură organizațională vetustă, de concepţia răsăriteană a (ne)muncii, „învârtelii” ș.a.m.d. Din păcate, proiectele realiste, fundamentate, de reformare, de modernizare a statului, de creare a unui cadru propice dezvoltării societății, s-au conturat cu întârziere și s-au dovedit greu de pus în practică. Clasa politică postdecembristă, în cea mai mare parte de descendență comunistă, a preferat să-și păstreze pozițiile, să privatizeze în folosul propriu bunurile comune. Spaţiul românesc a fost unul periferic la scară istorică, ceea ce ne-a marcat fără îndoială dezvoltarea, inclusiv cea economică. Acum suntem integraţi într-un spaţiu economic dinamic, competitiv, expansiv – mă refer la Uniunea Europeană –, şi cred că depinde în mare măsură de noi să schimbăm ceva. Fără o strategie naţională pe termen mediu şi lung, fără proiecte mari, care să întrunească asentimentul principalilor actori politici şi sociali, mă tem că România nu va ieşi din poziţia periferică. Iar perdanţii vom fi noi.

Cum au evoluat teoria şi practica politicii româneşti în aceşti 20 de ani? Cum se compară România cu alte ţări din acest punct de vedere? Cum aţi descrie democraţia şi viaţa politică românească după 1989?

În materie de teorie și practică politică, România a făcut pași mari în postcomunism. Totuși, nu pot să nu remarc că partidele politice sunt în continuare inconsistente doctrinar. De fapt, disputele ideologice nu sunt prea extinse și rareori sunt cu adevărat serioase. Şi la nivel simbolic, suntem în continuare între spațiul exsovietic și Europa centrală. Democrația românească are încă metehne numeroase, dar cu siguranță astăzi se prezintă mai bine decât acum 20 de ani sau decât acum 5 ani. Viața politică s-a aflat în anii 1990-2000 sub semnul disputei dintre excomuniști și anticomuniști, dintre conservatori și reformatori. Impresia mea este că de câțiva ani am atins un punct maxim al acestor dispute. În special clasa politică din România are un nume foarte rău, fiind considerată responsabilă de situația dificilă în care ne aflăm. Sau pur şi simplu este considerată problema acestei țări. Lucrurile sunt însă mai complicate și potențial inacceptabile pentru public. Eu cred că politicienii nu sunt problema, ei sunt parte a problemei, una foarte importantă. Problema o reprezintă societatea, națiunea în ansamblul său. Dacă „diagnosticul” meu este corect, și cred că da, atunci înseamnă că avem într-adevăr nevoie de un proiect serios de transformare a societății. Şi a statului, desigur.

Exista ceva ce regretaţi că s-a pierdut, pentru dvs personal şi pentru noi ca ţară, odată cu schimbările de după 1989?

Dacă ar fi să răspund simplu, aș spune: Nu. Dacă este să răspund ceva mai elaborat, aș preciza că personal cred că în urmă căderii regimului comunist am avut numai de câștigat. Am în vedere strict libertatea de a gândi, de a spune şi de a face ceea ce consider potrivit. În ceea ce privește România, cred că nici ea nu a pierdut nimic substanţial. Dimpotrivă, a putut intra într-o perioadă de reconstrucție, de reconfigurare internă și de reaşezare externă în acord cu interesele sale pe termen mediu şi lung. Desigur, din considerente diverse, toate acestea s-au produs cu ruperi de ritm, în urma unor convulsii, cu unele consecinţe neplăcute. Însă cu toate neajunsurile, lumea de acum este infinit preferabilă celei totalitare. Susţin aceasta atât prin prisma propriei experienţe, cât şi ca urmare a expertizei.