Decojind papura

Daniel Fărcaş

Demersul deconspirărilor, care ocupă capul de afiş al intereselor opiniei publice din România ultimilor doi ani, inevitabil şi normal în sine, a produs fără îndoială o schimbare de percepţie a imaginii neoprotestanţilor. Dar, în acelaşi timp, o schimbare a percepţiei pe care o au evanghelicii despre ei înşişi. Din acest punct de vedere, interogaţia asupra identităţii evanghelicilor nu mi se pare deloc exagerată[1]. Spre exemplificare, menţionez două împrejurări care ţin de situaţia evanghelicilor aflaţi în faţa dosarelor (între)deschise. Mai întîi, fenomenul colaborării părea extrem de restrîns (şi unele nume de informatori/colaboratori din biserici, mai ales în cazul liderilor, erau cunoscute/intuite de către comunităţi încă din perioada regimului comunist); acum însă, imaginea fenomenului se conturează puţin diferit, cu situaţii neaşteptate (deşi asta nu ne determină să considerăm că vinovăţiile sînt comunitare), ceea modifică propria noastră percepţie asupra situaţiei reale a bisericilor sub regimul comunist. În al doilea rînd, modul în care ne raportăm la deconspirare, cu scandaluri publice repetate, fără niciun fel de reţinere şi spre deliciul (sau surprinderea) spectatorilor internautici neevanghelici, stă de mărturie pentru mutaţii care privesc chestiuni doctrinare şi etice – propria noastră înţelegere a bisericii şi a rolului ei, a disciplinei bisericeşti (deci eclesiologia); în paralel, sînt reevaluate implicit o serie de teze, pînă de curînd de necontestat şi în privinţa cărora evanghelicii se situau în acord deplin (de ex.: „Iartă-l pe cel care ţi-a greşit chiar dacă el nu îşi cere iertare!”; „A ierta înseamnă a uita”). Demersurile publice relative la deconspirare, de pe blogurile evanghelice, contestă valabilitatea acestor propoziţii, pînă de curînd necontestate. Nu îmi propun să clarific situaţia acestor teze (care mi se par importante), lăsînd acest lucru în sarcina bibliştilor[2] (deşi demersurile pastoral-eclesiale despre iertare – în contextul precis al dosarelor – lipsesc cu desăvîrşire).

Mă voi referi, în consecinţă, la modul în care este afectată percepţia noastră ca evanghelici de către noi înşine şi de către spectatorii noştri, în contextul dosariadei (aşadar la completitudinea imaginii pe care o avem despre propria noastră istorie sub regimul comunist) şi a mutaţiilor care au survenit recent în înţelegerea pe care par să o aibă din ce în ce mai mutl evanghelicii despre biserică.

 

Identitate şi adevăr

Rămîne într-adevăr problema identităţii, a propriei noastre percepţii de sine istorice, care n-ar fi corectă şi autentică fără asumarea deturnărilor regretabile. Delirul deconspirărilor înseamnă însă (aşa cum o demonstrează starea de fapt a blogurilor şi a [pseudo-]presei evanghelice) o parţializare a acestei identităţi. Nu ne serveşte la nimic o focalizare exclusivă asupra dosarelor de colaborator, fără un interes la fel de insistent asupra unor piese fundamentale pentru înţelegerea rezistenţei comuniste din sînul comunităţii evanghelice din România. Ştim încă prea puţine despre confruntările dintre credincioşii de rînd sau prelaţii neoprotestanţi şi Securitate. Şi, mai ales, acest aspect este trecut sub tăcere, ignorat, abandonat în zonele rezervate, cu superioritate doctorală, pentru discursurile triumfaliste, pentru dulcegării şi altele de acest fel. Or, imaginea care ne rămîne e complet trunchiată, iar chipul evanghelicului ni se înfăţişează nejustificat de monstruos, de diform. Nu cer cosmetizări inutile, nici farduri nelegitime (în fond, adevărul îşi pierde calitatea de adevăr atunci cînd nu este în pielea goală), însă în mod cert o seamă din cititorii asidui ai dezbaterilor internautice de pe blogurile evanghelice iau pentru prima dată contact cu credinţa şi cu discursul evanghelic. Faţă de ei, culpa focalizării negative asupra colaboraţioniştilor forţaţi (de circumstanţe, de frică) sau benevoli poate avea efecte greu de cuantificat. În calitatea ei de comunitate cu o forme culturale specifice şi distincte încă în perioada dictaturii comuniste, comunitatea evanghelică a fost, în mod evident, una dintre zonele de rezistenţă. Că este aşa, mărturiseşte atenţia colosală şi arsenalul diabolic pe care l-au dirijat structurile Securităţii împotriva cultelor neoprotestante; întreaga desfăşurare de forţă – „discret de flagrantă” – care asedia, în vremea aceea, activitatea cultelor neoprotestante, avea menirea să anihileze (oarecum hilar şi, simultan, neînţeles de tragic pentru liberalismul occidental, nu-i aşa?) libertatea de gîndire, de expresie, de credinţă a evanghelicilor. Victimele spirituale ale Securităţii („colaboratorii”)[3] sînt, şi ei, dovada prin ricoşeu a disidenţei neoprotestanţilor din perioada comunistă (insistenţa cu care Securitatea voia să recruteze credincioşi, în special lideri evanghelici, este semnul de netăgăduit al ostilităţii percepute – şi uneori imaginare – a acestor culte).

Aşadar, imaginea completă a evanghelicilor de sub opresiunea comunistă este trunchiată şi denaturată prin parţializare. Ne lipseşte, la ora actuală, o monografie solidă despre persecuţiile împotriva neoprotestanţilor. Singurul volum, cred, care abordează (în cîteva capitole) disidenţa evanghelică (alături de rezistenţa ortodoxă şi catolică) este Calvarul României creştine al cărturarului ortodox Sergiu Grossu, volum apărut în româneşte imediat după evenimentele din decembrie ’89, după ediţia franceză a aceleiaşi cărţi. Volumul se întemeia pe surse documentare din arhiva postului de Radio Europa Liberă, la care lucrase Grossu. Rămîn sursele neexploatate ale arhivelor CNSAS, pe care nu le-a deschis încă nimeni cu interesul pozitiv de a ilustra rezistenţa (ci doar eventual slăbiciunea) evanghelicilor. Se resimte nevoia unei cercetări (complementare) operate din interiorul acestor culte. În plus, nu au apărut, pînă în acest moment, documente despre recluziunea lui Richard Wurmbrand, emblemă a rezistenţei creştine evanghelice. În lipsa unei monografii Wurmbrand care se lasă aşteptată, unicele surse rămîn propriile mărturii ale pastorului luteran şi ale familiei acestuia, al căror scop este, fireşte, preponderent duhovnicesc şi pastoral. Faţa nevăzută a cazului Wurmbrand (şi mai ales modul în care era el perceput de autorităţile comuniste) se află în dosarul de urmărire informativă, încă nepublicat. Măsurile întreprinse împotriva lui Wurmbrand în perioada încarcerării, între prea lungile episoade de recluziune şi, apoi, după plecarea în străinătate nu-şi vor descoperi deplina imagine decît după recuperarea acestor documente. Absenţa acestor informaţii esenţiale pentru identitatea evanghelicilor din România nu poate fi suplinită de deconspirările internautice -, veritabile constrîngeri la libera asumare a pocăinţei.

Sînt convins că adevăratul chip al evanghelicilor din perioada comunistă nu ne va apărea veridic decît atunci cînd vom scoate la lumină (alături de dosarele de reţea!) măcar cîteva repere ale disidenţei comuniste. Aşa cum cred cu fermitate că acelaşi chip ar rămîne ciuntit fără deconspirare şi fără asumarea culpelor.

Mai adaug faptul că, în fond, culpele nu sînt – de cele mai multe ori – comunitare (sau ele sînt mai întîi individuale, înainte să devină culpele hoardei), aşa cum virtuţile nu-i pot fi atribuite comunităţii înainte să-i fie atribuite individului. Din acest motiv, socot că vinovăţia colaborării nu planează asupra comunităţilor evanghelice în ansamblu; – rezistenţa anti-comunistă (şi nu servilismul colaboraţionist!) rămîne totuşi accentul definitoriu al penticostalilor, al creştinilor după evanghelie şi al baptiştilor învăluiţi pentru o vreme de cortina Fiarei. Iar cei care lecturează blogurile sînt înşelaţi sistematic cînd li se livrează imaginea falsă a unei comunităţi evanghelice confiscate de Securitate.

 

De la Adunarea sfinţilor la adunătura internauţilor

Nu doar delirul deconspirărilor (şi al auto-deconspirărilor solicitate insistent) din ultimul an a condus la mutaţii în mentalitatea evanghelicilor (şi a percepţiei de sine pe care o au ei, deci a percepţiei propriei identităţi). O serie de uzanţe acum împămîntenite de a rezolva probleme rezervate pînă recent adunărilor generale ale bisericilor locale s-au aciuat comod în spaţiul public subîntins de virtual.

Dacă prin statutul de funcţionare al bisericilor evanghelice adunările generale se constituiau ca întruniri la care erau admişi exclusiv membrii bisericii, iar derularea ordinii de zi se făcea (se mai face încă) în spaţiul discret al părtăşiei frăţeşti, acum este natural ca problemele arzătoare ale comunităţilor locale să fie dezbătute (şi) în spaţiile deschise ale internetului. Nu sînt deloc refractar la noile mijloace de comunicare, însă forumurile de discuţii, yahoogroupurile, publicaţiile imprimate (încă prea puţine şi uneori naive) ni se înfăţişează ca un soi de alternativă la adunările generale. Cred că este vorba aici de o mutaţie îngrijorătoare în modul în care înţelegem biserica şi în care ne raportăm la ea. Aş fi crezut că o astfel de stare de fapt este produsul finit al unei autorităţi exersate excesiv de liderii (slujitorii?) bisericii, astfel încît spaţiul public ne-eclesial (în special cel electronic) ar putea fi zona defulării enoriaşilor de rînd; realitatea contrazice însă o astfel de ipoteză: apariţiile publice (uneori sporadice) ale unor lideri evanghelici mă conving că ar trebui să căutăm cauzele în altă parte.

În orice caz, clar este că diferendurile politice (sintagma „politică eclesială” este – în mod cert – un eufemism care cosmetizează angajarea în jocuri de culise), mutate în spaţiul public adesea (dar nu exclusiv) de liderii evanghelici înşişi, au schimbat situarea enoriaşului faţă de biserică. Acest fapt este esenţial şi pentru modul în care este înţeleasă problema deconspirării: bisericii îi este refuzat de facto statutul de spaţiu al pocăinţei celui căzut, ca loc în care cel compromis îşi găseşte reabilitarea, iertarea şi recuperarea spirituală. Certitudinea mîinilor întinse frăţeşte, a iertării depline, a uitării păcatului mărturisit în faţa victimelor nedreptăţite sau/şi în faţa bisericii lasă locul unei abordări uşor de apropiat de presa de scandal. Dorinţa recuperării fratelui apostat sau căzut din nebăgare de seamă este suprimată de prezentarea ostentativă şi superioară a culpelor. Un alt fel de a spune: „Doamne, eu nu sînt precum colaboratorul acesta!”. Pentru ca harababura să fie toală (iar „colaboratorul” contrariat pe deplin), mai asistăm uneori şi la împrejurări de acest fel: în paralel cu tolerarea tacită sau cu încurajarea deconspirărilor publice, unii dintre cei care au avut curajul auto-deconspirării sînt taxaţi pe motiv că… auto-deconspirarea trebuia să se facă în biserică, după învăţătura Scripturii, şi nu pe internet sau în presă. Hm… Dacă n-ar fi tragic, ar fi de-a dreptul hilar! Şi atunci, ce să mai înţeleagă bietul „colaboraţionist”? Că deconspirarea este binevenită în spaţiul public al internetului (girată fiind de o generoasă tăcere a formatorilor de opinie), dar nu şi auto-deconspirarea (sancţionată prompt), care ar trebui să se întîmple doar în biserică; şi, dacă auto-deconspirarea se va fi întîmplat într-o biserică fără blog sau transmisie live, auto-deconspiratul se vede în situaţia de a i se reproşa că nu îşi asumă public trecutul. S-au văzut deja cazuri…

Iată de ce socotesc că dezlănţuirea furibundă de pe bloguri, cu bune intenţii sau din mîrşavă politichie eclesială (diferenţa dintre cele două rămîne totuşi de esenţă, dar efectele concrete sînt comparabile), a creat un climat de nesiguranţă pentru cei care ar fi vrut să-şi rezolve trecutul umbrit. Aşadar, în loc să fie diminuată prin dragostea comunităţii eclesiale, frica auto-deconspirării este amplificată. Comunitatea evanghelică n-a oferit, pînă acum, un astfel de climat de siguranţă, pe care îl poate produce numai iubirea frăţească şi certitudinea că păcatele pot fi iertate pe deplin.

Două sînt, cred, motivele ratării deconspirării în spaţiul eclesial. Mai întîi, pînă în vara lui 2006 (anul deschiderii dosarelor), au existat la nivel naţional, din motive lesne de înţeles, opoziţii intransgresabile faţă de orice proiect de dezgropare a trecutului. Culpele trebuiau ascunse, lustraţia ar fi fost inoportună, iar această atitudine de complicitate naţională a condus la conspirarea tuturor dosarelor, inclusiv a celor ale angajaţilor cultelor timp de vreo şaisprezece ani. În consecinţă, în mediile evanghelice, interesul pentru dosare a rămas suficient de scăzut (ne referim aici exclusiv la atitudinea enoriaşilor, nu a liderilor eclesiali). Abia deconspirările operate de CNSAS şi lustrările parţiale subsecvente (operate în principal de anumite partide politice, cum este cazul PNL, dar nenormate legislativ astfel încît să aibă o aplicabilitate instituţională precisă şi clară) au suscitat un interes deosebit pentru dosarele liderilor bisericeşti în comunităţile evanghelice. Iar aici îşi face loc al doilea motiv al ratări deconspirării, care este tocmai mutarea discuţiei din zona securiza(n)tă a bisericii în zonele expuse ale presei. Or, presa de orice fel (includ aici şi blogurile) nu are ungerea harică să consilieze, să ridice, să recupereze. Presa poate prezenta fapte, interpreta (veridic sau nu) gesturi şi documente, forma atitudini, crea curente de opinie.

Este inutil să mai adăugăm că nici presa, nici bloggerii (fie ei pastori în biserici sau lucrători laici) nu pot oferi nici dispense, nici indulgenţe şi nici (mai ales!) iertarea şi reabilitarea. Dacă iniţiativa deconspirării evanghelicilor care au colaborat cu Securitatea ar fi fost rezultatul unui demers eclesial, situaţia ar fi putut sta atlfel. Nu ştiu să fi existat, cel puţin în cazul cultului baptist, vreo iniţiativă pentru crearea unui astfel de climat eclesial al recunoaşterii, al mărturisirii, al iertării şi al reconcilierii. Şi eventual o comisie la nivel de cult. Nici nu ştiu să fi existat studii biblice care să încerce să degajeze o teologie a mărturisirii colaboratorilor şi, simultan, a iertării. De la declanşarea dosariadei în 2006, a existat doar acordul (de salutat, în principiu, al) unor voci oficiale ca dosarele să fie deschise, dar cadrul teoretic, teologic şi spiritual necesar nu a fost oferit. Altfel spus, biserica, în calitatea ei de biserică, nu a fost pregătită pentru acest proces. Această împrejurare, în conjuncţie cu deconspirarea realizată de facto la care asistăm, conduce la rezultate regretabile. Nu spun că deconspirarea (auto-deconspirarea) este inutilă, ci doar faptul că ea ar (fi) trebui(t) pregătită cum se cuvine, ceea ce nu s-a întîmplat.

 

La ce bun instituţiile?

Faptul că ne lipseşte o instanţă de jurisdicţie eclesială este, de asemenea, un ingredient important al stării de fapt adesea conflictuale din spaţiul evanghelic. Nu iubesc instituţiile şi nu cred în instituţionalizarea harului; iar bisericile mor adesea atunci cînd devin instituţii publice sau private. Totuşi, nevoia unei abordări ordonate a dosarelor (şi a altor litigii eclesiale) este necesară şi posibilă, cu condiţia ca vocaţia bisericii să fie păstrată intactă într-o astfel de abordare. Demersurile rapsodice (uneori hilare, alteori tragice) ar putea fi evitate. Iată de ce cred că deschiderea dosarelor ar trebui să fie operată de o comisie echilibrată, neutră şi transparentă. Nu există în acest moment nicio instituţie confesională obiectivă (adică independentă şi nesubordonată ierarhic altor instituţii cultice) care să instrumenteze o seamă dintre suspiciunile sau acuzaţiile formulate împotriva prelaţilor evanghelici. Probabil din acest motiv au apărut – în spaţiul public, în ultimul an – diverse acuzaţii (imaginare sau reale) de plagiat, sperjur etc. la adresa unor lideri evaghelici, anume tocmai pentru că spaţiul eclesial nu a oferit garanţia unei minimale obiectivităţi; dar nici instituţii solide care să administreze situaţiile litigioase. O comisie de arbitraj care să nu-i cuprindă pe cei care ocupă poziţiile de slujire (putere?) la nivel local (comunitate) sau central (Uniune) în cadrul cultului baptist, de pildă, ar putea – sperăm – administra mai pertinent şi fără suspiciuni situaţiile litigioase. Situaţia dosarelor ar putea fi analizată de o astfel de comisie. Cu condiţia fundamentală ca aceasta să ofere garanţia obiectivităţii.

Dacă aşa ceva este posibil rămîne de văzut. Instituţionalizarea deconspirării ar putea cere conturarea cadrului teologic încă absent al deconspirării. Ar putea oferi ocazia restabilirii spaţiului eclesial, acum discreditat de mutarea dezbaterilor litigioase în spaţiul public. Ar putea oferi şansa reconcilierii. Ar putea asuma oficial trecutul deopotrivă eroic şi (uneori) compromis al evanghelicilor, într-o conştiinţă nouă şi echilibrată asupra identităţii noastre. Aşa cum am spus, o astfel de întreprindere necesită totodată precauţii faţă de riscurile generale ale oricărei instituţionalizări (în primul rînd, riscul unui subiectivism partinic şi politicianist[4], în cazul în care compoziţia unei asemenea comisii care să instrumenteze organizat dosarele nu este echilibrată). Problema fundamentală rămîne modul de stabilire a compoziţiei unei asemenea comisii. Dacă aceste riscuri sînt depăşite, cîştigurile ar fi remarcabile: abordarea organizată şi sistematică a dosarelor, care ar putea rezulta într-o evaluare finală a situaţiei, la nivel de cult, a colaborării clericilor şi membrilor bisericilor evanghelice cu Securitatea; ar putea avea autoritatea morală să solicite direct poziţia celor incriminaţi şi deci asumarea directă a culpelor; ar evita abordarea rapsodică a dosarelor. În plus, dacă un asemenea demers ar avea succes, ar constitui un model pentru o comisie de arbitraj pentru rezolvarea situaţiilor litigioase sau a acuzaţiilor formulate la adresa prelaţilor (şi care nu pot fi rezolvate la nivel de biserică locală, în special din pricina suspiciunilor de subiectivism şi manipulare).

 

Trestia gînditoare şi nodul din papură

Deschiderea dosarelor nu este doar un fenomen inevitabil, ci şi unul care trebuie salutat. Istoria temeinică (temeinică, nu completă!) a evanghelicilor de orice denominaţie ar fi trunchiată şi mincinoasă fără asumarea greşelilor, fără îmbunarea sîngelui lui Abel, fără ispăşire şi fără reconciliere. Dar şi, în acelaşi timp (şi mai ales), fără lecţiile trecutului învăţate temeinic. Da, în acest moment al istoriei noastre de evanghelici, identitatea noastră trebuie să includă asumarea trecutului (repet: uneori eroic, alteori compromis şi compromiţător) al comunităţilor noastre din perioada comunistă.

Însă istoria nu se face cu aere doctorale şi nici măcar cu dojeni pastorale, ci cu umilinţa celui care ştie că istoria ca disciplină este un demers parţial (nu există istorie completă de această parte a Cerului). Pe lîngă umilinţa ştiinţifică, umilinţa credinciosului („Dacă crede cineva că stă în picioare să ia seama să nu cadă!”) ar trebui să ne amintească faptul că judecăţile ultime nu ţin de fişa postului de muritor („profesie” pe care o îmbrăţişăm toţi). Nu pot să nu îmi amintesc, cu această ocazie, despre o altă situaţie din cealaltă mare dictatură a secolului al XX-lea. Şi anume cum, datorită fratelui său mai celebru, Hermann Göring (care deţinea locul doi după Hitler în Cel de-al Treilea Reich), omul de afaceri Albert Göring – care a urmat o altă cale decît Hermann, ca apărător al evreilor în Germania nazistă (uneori folosindu-se de numele pe care îl împărţea cu propriul lui frate) – a fost arestat în repetate rînduri după capitularea Germaniei, din pricina suspiciunii pe care o trezea rezonanţa numelui său. Să mai adaug un alt exemplu din aceeaşi perioadă? Schindler, mai celebru datoriltă filmului lui Spielberg, care – deşi declarat de evrei „drept al neamurilor” – a fost membru al Partidului Naţional Socialist! Astfel de împrejurări constituie pentru noi o lecţie împotriva abordărilor etice de tip maniheist; ele nu sînt deloc invitaţii la compromis (sau la justificări), ci mai degrabă la „bun simţ” cartezian ori la luciditate atunci cînd ne rătăcim retroactiv, post festum (ce rezonanţă ironică!), prin dosarele istoriei (recente sau mai vechi). Istoria deconspirărilor recente din spaţiul evanghelic ne-a oferit lecţii triste de lipsă a bunul şimţ, atunci cînd unul dintre liderii spirituali baptişti şi-a mărturisit colaborarea dintr-o perioadă în care nu era nici creştin, nici baptist, nici pastor. Reacţiile unei părţi a intelighenţiei evanghelice (cea de la care te-ai fi aşteptat cel mai mult la bun simţ şi la cea mai mare luciditate) au fost jalnice. Virtuţile se uită rapid, slujirea pentru comunitate de asemenea, anchetele şi confruntarea deschisă – în numele şi folosul comunităţii evanghelice – au dispărut, toate, într-o clipă; rămîne doar cel care şi-a asumat culpa, singur, în faţa oprobriului celor pe care i-a slujit, sancţionat acum pe deasupra (ca un soi de bonificaţie absurdă) pentru tupeul de a se fi auto-deconspirat, pasămite, în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, în modul nepotrivit. Iată doar un exemplu al judecăţilor parţiale şi maniheiste care au caracterizat spaţiul public al deconspirărilor în ultima vreme.

Riscul major al oricărui demers istoric referitor la o perioadă socio-politică delicată (şi încă prea caldă) – risc care trebuie cu certitudine asumat (!) (dar cu înţelepciune) – este acela de a înşela, de a crea iluzii, de a falsifica, de a oferi contrafaceri. Alături de datoria asumării integrale a trecutului prin deschiderea dosarelor, ne rămîne – în calitate de comunitate şi în calitate de credincioşi individuali – sarcina de a ne angaja într-un asemenea demers cu o înţelepciune care vine de Sus. Dar şi cu minimalul exerciţiu de contextualizare empatică şi imaginară, care ne face printr-o privire retrospectivă şi o reflecţie ipotetică conştinenţi că în faţa presiunilor colaborării ne-am fi putut afla oricare dintre noi. Şi, mai mult, că gradul de vinovăţie nu se stabileşte amorf, printr-un contract colectiv de culpă; vinovăţia comportă grade şi nuanţe importante, care nu pot fi ignorate fără a ne face noi înşine, judecătorii ad hoc, vinovaţi de necinste. Nu e la fel de vinovat cel care a consimţit să colaboreze după ani grei de încarcerare ca cel care, din (lipsă de) principiu, şi-a ales calea cea mai scurtă şi mai comodă de a supravieţui sub opresiunea comunistă.

Cît despre descoperirea păcatului, e drept, se poate face uneori şi fără ungerea Duhului de descoperire. Numai că o asemenea descoperire a culpelor colaborării poate duce la deturnări grave ale actului de deconspirare. În fond, Duhul Sfînt nu face politică eclesială! Şi… Duhul Sfînt nu pocăieşte cu forţa! Dacă ne dispensăm de Duhul care descoperă păcatul, dar iartă şi transfigurează în acelaşi timp (dacă Îl abandonăm, dimpreună cu spaţiul eclesial şi cu comunitatea unsă de prezenţa Sa), ar trebui să asumăm cel puţin un simţ comun cartezian. Raţiunea carteziană nu compensează absenţa regretabilă a harului, nu iartă şi nici nu transfigurează, dar depăşeşte uneori limitările noastre de judecători pripiţi şi viscerali ori fragilitatea de trestie a propriei noastre situări subiective faţă de problemele fundamentale. Fără har şi fără bun simţ[5], riscul de a decoji papura pînă la noduri imaginare este singura opţiune care ne mai rămîne.

 

 

---

 

[1] Demersul lui Dănuţ Jemna (Cine suntem noi, cei care analizăm trecutul?) este perfect justificat, în ciuda scepticismului unora dintre cititorii domniei sale.

[2] Rămîne deci o serie de întrebări pe care pastorii ar trebui să le elucideze pentru enoriaşi, ca de pildă: „Ce înseamnă iertarea greşiţilor noştri (în contextul dosariadei)?”; „În ce măsură a ierta îl angajează pe a uita?”.

[3] Există nu doar victime fizice ale Securităţii (cei ucişi cu trupul), ci şi victime spirituale sau morale.

[4] Soluţia găsită de BOR nu constituie, aici, un model credibil. Menirea unei asemenea comisii nu este (re)conspirarea!

[5] Despre (un fel de) bun simţ vorbeşte Scriptura cînd spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca porumbeii”.